joi, 31 iulie 2014

Reverenta amintirilor


Din "Drumuri de Poveste" pictorul Romeo Voinescu a adus la Braila 49 tablouri. Expuse in octombrie 2013 la Galeriile G.Naum reprezentau ultima donatie facuta Muzeului local de artistul care a inteles ca rodul talentului si muncii sale se cuvine orasului in care s-a nascut. 

                                                  Romeo Voinescu
Prezent in sala, plasticianul in varsta de 89 de ani a fost ovationat pentru frumusetea gestului iar momentul i-a prilejuit o emotionanta evocare a "Brailei de altadata". (Citez din art.semnat de Alina Ruxandra Mircea in Revista "Braila 646" ianuarie a.c.). 





Din pacate, motive legate de sanatate, m-au impiedicat draga Romeo Voinescu sa particip fizic la eveniment dar, stiam ca pentru deplinatatea evocarii, mai aveai nevoie de ceva de cineva. Cuprinsa de aceiasi nostalgie, am incercat sa leg trecutul de prezent si ascultand glasul vechilor amintiri am umblat prin mine pana am ajuns la inima. De acolo, i-am adus langa noi pe cei care, in urma cu peste saptezeci de ani, ne-au fost alaturi la inceput de drum. Baieti si fete, legati de o trainica si frumoasa prietenie, am tesut impreuna din valurile Dunarii, primele "Drumuri de Poveste". Cu imaginatia plina de istorie si geografie, exuberanti, invaluiti in misterul legendelor calatoream pe mari si oceane cu Magellan si Cook, cu francezul Alain Gerbault (care intr-un cutter a traversat singur Atlanticul) cu alti temerari si mai tarziu ajungeam in Insula Pastelui cu norvegianul Thor Haerdal.
Peste multi ani (1965) o particica de vis a intrat intr-o lotca, transformata in corabie (i s-a montat un catarg si doua panze). Cu ea doi barbati si doua femei, avand la bord "Autorizatie eliberata de  Securitatea Regiunii Galati", au calatorit trei saptamani pe ruta Braila, Galati, Tulcea, canal Sf.Gheorghe, Dranov, Dunavat, lac Razelm si prin Gura Portitei, am intrat la Mare. Am atins (termen marinarec) Cap Midia, (aici aproape ingropate in nisip, sunt cazemate din timpul razboiului), Navodari, Mamaia, Constanta de unde, intr-un camion am transportat barca pe sosea, pana in portul Cenavoda si prin Harsova am ajuns la Braila. Neputincioasa sunt sa descriu ce au vazut ochii ce a perceput mintea si sufletul dar simtean ca, concubinajul dintre pamant si apa ne facea contactul cu universul si asa ajungeam la Dumnezeu.
            Ce pustiu este oare in sufletul tinerilor care astazi raman indiferentii in fata acestor minuni?. Malurile Dunarii sunt aproape pustii si gunoaiele au napadit frumoasele locuri de agrement de odininioara. Dunarea, acest "Bulevard lichid" al Brailei, a fost din copilarie "marea noastra iubire". Vara o traversam zilnic inot  sau vaslind parcurgeam cu barca distante in km insotiti uneori de zborul pescarusilor. Pe canalele Veriga si "Corotisca" disparuta azi din nesimtire de natura ajungeam in Balta, unde ne astepta "raiul copilariei, in care, ingerii alearga desculti pe ramuri de salcii cu ochi negri de mure" (l-am citat pe profesorul scriitor C-tin Gherghinoiu). In timpul inundatiilor o lume de basm ni se aseza la picioare cand, cantitati uriase de pesti se zbateau langa barca ce plutea printre copaci. Cu minciocul sau cosul din nuiele prindeai cu usurinta crapi de 1-10 kg iar stuful si trestia inalta de 2-3 m ne ducea in lumea lui Terente. Iarna cand era ingheteta "tun" ajungeam cu sania sau pe jos la Ghecet. Ocoleam Balta in care lupii faceau ravagii pana in 1952-53 cand, legal, s-a dispus nimicirea lor.
Pentru noi Braila insemna Dunarea cu forfota de pe maluri, cu  vapoare plecand s-au venind, cu convoaiele de slepuri impinse de remorchere, cu navele propulsate de zbaturi care faceau zilnic curse cu calatori intre Braila si Galati si spre Macin pe Dunarea veche. Pe ea patrundeam cu barca pe canalul Filipoiu a carui frumusete era sporita de multimea lotcilor care in amurgul zilei se intorceau pline "ochi" iar pestele prins in plasele pescarilor lipoveni, umplea cherhanalele. Nea Cuzmici atamanul (seful) care se inchina si cand bea apa, ne invita la un bors pescaresc si crap la "protap". Inotam, adunam raci, apoi stand pe mal in momente de odihna, admiram cum pe ape se leganau albe si gingase, florile de nufar din care, uneori noi fetele impleteam ghirlande. La intoarcere cand barca aluneca in aval pe Dunarea Veche, ni se parea ca salciile isi plecau ramurile in semn de salut si asa intram in armonie cu natura.
Cum toti "suntem sub vremuri" ( vorba cronicarului ) furtunile lor nu ne-au ocolit, adolescenta noastra a fost presarata cu dulce si amar dar, curajosi ne-am pastrat idealurile, ne-am mentinut  echilibrul chiar daca, am trecut prin spaimele razboiului cand, spinii istoriei au insangerat pamantul, vietile si inimile oamenilor. (La malul Dunarii, doua copile orfane Neguta si Vasilica, asteptau uneori, sa apara din ape tatal lor carmaci pe un slep care, lovit de o mina, s-a scufundat. Cea mica avea sa devina apreciata actrita Vasilica Tastaman).
Am suportat cu stoicism cumplita perioada a foametei si deseori imparteam bucatica de paine iar schimbarile sociale nu ne-au impiedicat sa ne croim un drum curat in viata. Speranta care alunga raul si uratul, ne-a ajutat sa ne pansam ranile, sa mobilam mintea si sufletul cu demnitate cu onoare cu frumos chiar daca purtam o singura rochie, un singur costum, iar pantofii aveau talpa de lemn sau sfoara. Cand prietenia a devenit "marea iubire" ne-am casatorit,  am format familii, dar nu ne-am indepartat, am continuat sa fim alaturi, sa stim unul de celalalt iar  cand "randurile se rareau" si stropii grei a durerii ne brazdau obrajii, le faceam celor plecati un loc in inima.
Tu, detasat de noi prin talent si o anume sensibilitate ai ales drumul "culorilor", sa le combini, sa le dai forme. Calea, nu ti-a fost neteda. Ai calcat pe pietris, te-ai impiedicat de bolovani, uneori te-ai luptat cu balauri dar cu perseverenta si, sustinut de dragostea mamei (grecoaica Elpiniki) a carei noblete sufleteasca ai mostenit-o, destinul te-a inchinat templului Artei, de la "tinerete pana la batranete". Arta te-a purtat pana departe dar, n-ai fugit, n-ai ramas, te-ai intors mereu acasa. Cand in 1947, coboram spre Dunare prin Str. Pensionatului, intalneam pe deal un barbat care, in fata sevaletului, aseza pe panza cu mare maiestrie, barci plutind sau legate la mal. Era pictorul Mihail Gavrilov, lipovean de origine. Mai tarziu i s-a alaturat o fata (cu trasaturi mongoloide) profesoara de desen la un liceu. Bucurosi ii priveam, ne-am impretenit. dar cu ochii artistului tu prevesteai tinerei o frumoasa cariera. Peste ani, pe peretii Galeriei de Arta, se vedeau frumusetele si misterul Baltii, in tablouri semnate de pictorita, EMILIA DUMITRESCU.
Prezenta la expozitiile sale, ne aminteam uneori de perioada devenirii voastre. Trebuie sa sti ca, unul din tablourile primite de la tine, (lucrat in Cehoslovacia) se afla astazi expus in holul Colegiului N.Balcescu. Se implineau 50 de ani de cand l-ai absolvit si am considerat ca asa e corect. Tot atunci, la rugamintea prof. Mircea Stratan (director) am mai donat medalia "Braila 600", doua acte de dota, purtand stampila Principatelelor Unite, tocuri cu penite si tablita scolara pe care, in anul 1913, mama mea eleva in clasa intaia, invata sa scrie.
Pastrez cu mare drag de la tine pliantul ce l-ai daruit acum 57 de ani, la nasterea fetitei mele, in care lunile anului au chipuri de copii. 











Din evocarea noastra draga Romeo, nu poate lipsi Omul care, din primavara anului 1946, a devenit mentorul nostru, scriitorul Radu Tudoran, caruia ii datoram in mare parte, dezvoltarea noastra morala si spirituala. Ne-a deschis fereastra spre lumea curajului, a onoarei a demnitatii a cunoasterii. Am fost martori cand Radu, intr-o imensa magazie de pe str. Imparatul Traian isi construia o corabie. Botezata "Speranta" urma sa faca cu ea inconjurul lumii. Visul spulberat in 1948, i-a frant sufletul dar nu a ingenunchiat si mai tarziu velierul "Speranta" lansat din filele unui roman, a calatorit cu "TOATE PANZELE SUS'" pe mari si oceane, intr-un film ce mai ruleaza inca pe ecranele tv.
Cu eleganta ce-l caracteriza, dand permanenta prieteniei noastre, Radu Tudoran ne invita in locuinta sa din Bucuresti, cand pe str. Sipotul Fantanei "cel mai mare narator" cum l-a numit Fanus Neagu, ne purta cu imaginatia in locuri strabatute de asta data cu masina si asezate in filele cartilor.
La Braila a fost ultima oara in anul 1968  impreuna cu Sanziana Pop, invitati speciali, la serbatorirea celor 600 de ani de atestare documentara a orasului. Au fost oaspetii familiei mele si plimbandu-ne pe cheiul Dunarii sau intr-o barca, leganati de valuri, vorbeam despre intamplari trecute si bucurosi le aduceam aproape. Am continuat sa ne vedem sa tinem legaturi telefonice, iar in anul 1987 am fost impreuna la Snagov, unde, scriitorul Geo Bogza, fratele mai mare, era tintuit de boala intr-un scaun cu rotile. La intoarcere desi vadit afectat, Radu mi-a dat romanul Privighetoarea de Ziua cu un emotionant autograf.





            Dupa revolutie, cunoscand iubirea ce o purtam calatoriilor pe ape, (stia ca in 1978 am facut croaziera pe Marea Neagra) mi-a daruit de ziua mea o excursie in Spania si asa la sfarsitul lunii aprilie 1991, umblam ametita prin Andaluzia iar la Costa del Sol am inotat in Mediterana desi apa era cam rece. De multe ori Dumnezeu m-a ajutat si-n momente grele il intrebam de ce ma iubeste dar, pe 3 mai 1991, intrebarea mea era un strigat care ajungea la boltile cerului. Langa Gibraltar, eu inotam in Atlantic!! si...plangeam in hohote. Oceanul care de obicei se repede furios cu valuri cat casa peste "Coloana lui Hercule" ma proteja si valurile prietenoase imi mangaiau bucuria. Implinisem 63 de ani dar ma simtean "fata apelor" cum ma numise in urma cu decenii Radu Tudoran. La intoarcere, i-am adus Atlanticul (atat cat a incaput intr-o sticla) iar stropirea peretilor, mobilierului si a hainelor a fost ca o sfintire. Gestul sau nu incape in cuvinte si in noiembrie 1992 cand a plecat pe ultimul drum (pe ape asa cum a dorit) am simtit ca va ramane  fixat in fiinta mea acolo unde sunt toti si toate.
Am simtit ca, bucuria poate sa doara, cand, in anul 2010 drept omagiu si respect pentru valoarea lui, Scoala nr.22 din Braila, a primit numele Radu Tudoran iar eu am fost "nasa". Propunerea a fost facuta de dna Directoare, (profesoara Elena Matetovici) si in dialogul cu elevii mi se parea ca, dintr-un colt, Radu inconjurat de fetele si baietii de odinioara, imi multumea zambind  pentru "neuitare". In timpul botezului, am daruit scolii, alturi de o icoana, un pui de rechin, un homar si un coral pe care Radu mi le-a adus din calatoria facuta in anul 1964  pe "traulerul” (vas de pescuit oceanic) Constanta.




            Calatoria a durat sase luni si fost descrisa in romanul "AL OPTZECI SI DOILEA” iar la pag 28-29, scriitorul se refera la perioada anului 1945 si neuitatii "ucenicii" printre care erai si tu Romeo Voinescu! Romanul Toate panzele sus (editat pentru strainatate) a fost ilustrat de tine in culori. Copiile acestora, darul tau, sunt pe un panou din holul scolii, fapt pentru care eu, impreuna cu conducerea si elevii, iti multumim!. 















Sti ca, in anul 1947, Radu a scris la Braila romanul “Intoarcerea fiului risipitor". Anul trecut, am vizionat intamplator pe Tv. Diva, filmul englezesc  EVA si nu pot sa-ti descriu emotiile cand pe ecran se desfasura "Risipitorul" lui Radu. Manuscrisul acestui roman, a fost in posesia mea pana in luna iulie 2013 cand l-am donat Bibliotecii Panait Istrati. Recunosc ca m-am despartit cu putina strangeare de inima de toate acestea dar am considetrat ca asa se cuvine.
Pe cerul "Orasului cu Salcami" stralucesc multe stele, toate au un cate un nume, (si a lui Mihail Sebastian) iar ca o recunoastere a valorii, pentru tot ce ai simtit, ai trait, ai realizat si daruit, o STEA este a ta, draga Romeo Voinescu. Eu, un om obisnuit, continui sa  iubesc orasul si Dunarea (plamanul lui) cu aceias ardoare si cateodata, mi-e tare dor de mine, asa cum eram, de fete si baieti  asa, cum au fost, de "Povesti la Gura Apei" de Braila in care evrei, greci, armeni, bulgari, italineni si alte etnii si-au amestecat sangele si traditiile, lasand urme adanci in economie, cultura, pe strazi si in cladiri.
Ma doare foarte decaderea ei de azi si cand vreau un pic de fericire si pace interioara, ma duc la Dunare si inot. Atat cat mai pot, la 86 de ani. Ma intorc iar cu fata spre trecut si ma vad in octombrie 1991, inotand in Marea Rosie, printre coraliii care i-au dat numele. Faceam o excursie in Egipt si plecand din Cairo pentru croaziera pe Nil spre Valea Regilor, am poposit in Hurgada la malul marii.
Inchei cu versurile unei mari doamne a poeziei, (NINA CASSIAN de origine ARMEANA) care m-au dus intr-un loc unde florile aveau parfumul si culorule copilariei si adoleacentei mele unde m-am simtit mai buna mai curata.

-"Am intins palma, sa adun
anii aceia tineri si frumosi
dar vantul mi i-a luat
fara a ma lasa sa spun
ca i-am iubit, ca-i regret,
ca au fost prea putini
si prea frumosi."

Versurile au adanca semnificatie si-ti multumesc draga Romeo Voinescu pentru tot, pentru evocari, pentru urmele ce le-ai lasat aici si pretutindeni si daca la capatul drumurilor am ajuns numai noi doi, sa nu uitam ca, povestile le-am faurit impreuna cu cei fara de care viata noastra ar fi fost fada, insipida, inodora.
           Te imbratisez cu drag,
           Valeria Ursan

   

luni, 12 august 2013

Simtul Onoarei



BINECUVANTAT SFIINTIA VOASTRA!
Multumesc! Sunt Valeria Ursan, armeanca din Braila si am dorit ca, dialogul nostru, intrerupt din motive de sanatate, se fie reluat intr-o atmosfera calda, curata, dar ferma, guvernata de dragostea pentru Dumnezeu si dreptate. Amin!.
Am nevoie de aceasta data, sa ma primiti, sa ma ascultati ca un parinte spiritual ce sunteti, dar si ca pastratorul bunurilor materiale lasate bisericii de bunicii si parintii nostri. Nu intentionz sa va flatez dar, inca de la inscaunare, ati invitat armenii din tara sa asiste la slujbele oficiate in diferite orase. Ati dorit sa-i cunoasteti sa se cunoasca intre ei, ceea ce nu a mai facut nimeni. Emotionant!.
Ramane sa-i invitati la o discutie pe toti armenii urmasi directi ai victimelor genocidului. E o veche dorinta a mea. Ma bucur ca ati invatat limba romana si va rog sa recititi si cu ochii sufletului tot ce v-am scris, incepand cu martie  2012 .Va asigur ca reflecta adevarul si am speranta ca in urma unui control riguros, veti pune in functiune matura si forasul pentru a se scoate gunoiul care sufoca de multi ani biserica si sa fie trasi la raspundere cei care s-au infruptat fara jena din banii parohiei din Braila. Situatia aceasta degradanta dureaza de ani si este produsul unei minti cu mari carente morale iar eu, nu pot trece indiferenta pe langa tot ce ne intineaza cinstea, stirbeste credinta si respectul pentru lacasurile sfinte.
Unde erau in acest timp membrii comitetului? Nu cumva nepasarea lor a generat acesta rusinoasa situatie?. Ori s-au facut presiuni asupra lor? Ca, de, veri, verisoare!. Se bat in piept ca sunt armeni dar, in biserica tot singura sunt. Poate ne invitati dvs la o discutie sa lamurim problemele. Anul trecut, m-am adresat de doua ori in scris Consiliului Arhiepiscopiei, aratand gravele abateri comise de Marian Agajamian  presedintele comitetului, in gestionarea patrimoniului parohiei armene din Braila dar, nu am primit nici un raspuns, desi are competenta si mai ales obligatia sa comunice rezultatul cercetarilor.
Am revenit anul acesta in luna iulie cu aceiasi problema. Sper sa primesc raspuns altfel ar fi dureros ca si de aceasta data urechile sa nu auda si ochiii sa nu vada. Aceiasi tacere si din partea Uniunii Armenilor si a ziarului Ararat carora le-am cerut de cateva ori sprijinul. Poate epitetul de "baba asta nebuna" ce mi la dat impricinatul, a contribuit la indferenta lor. "Baba asta nebuna", lasata sa se lupte singura cu ticalosia, are activitate apreciata in Braila. Ultima, a avut loc anul acesta  la 15 martie intr-o  sala cu 200 persoane. Am sa va trimit diploma prin Ararat. Mai am si altele. Acum doi ani am fost invitata sa botez o scoala cu numele scriitorului Radu Tudoran de a carui prietenie m-am bucurat din adolescenta si pana la decesul acestuia. Manuscrisul romanului "Intoarcerea fiului risipitor" scris de el la Braila in anul 1947 a fost in posesia mea pana anul acesta cand l-am donat Bibliotecii P.Istrati. Cel mai drag gest inimii mele a fost cind directoarea respectivei scoli a plecat in Norvergia in cadrul Proiectului "Cmenius"(schimb intre profesori si elevi ) I-am povestit despre armeni, genocid si rolul exploratorului norvegian Nansen, in dobindirea identitatii acestora in lume. Rugata de mine, d-na profesoara Elena Matetovici, a transmis multumirle armenilor din Braila si din lume si special, o adanca plecaciune din partea mea, memoriei temerarului a carui nume a fost scris pe fiecare pasaport armean, deci si pe al tatalui meu: DR. NANSEN. Cu emotie au aplaudat elevii si profesorii din sala orasului Bergen. Pare lipsa de modestie dar, am fost obligata.
La parohia armeana din Braila domnilor, sub privirile membrilor comitetului are loc de multi ani un  jaf in toata regula iar dvs prin nepasare i-ati dat "unda verde" lui M.Agajamian care continua nestingherit sa ''munceasca" in folosul sau si incarcat de ura, ia mereu masuri impotriva mea. Are metode speciale ca doar, la scoala Securitatii, nu a invatat "Tatal nostru". Ultima "gaselnita" a fost de a ma elimina din randul celor invitati sa participe la slujbele ce le oficiati Surpazan, in bisericile din diferite orase. Deplasarea se face cu maxi taxi platit din banii parohiei si intrucat armeni in Braila sunt putini, locurile ramase libere sant ocupate de romani. Prietenii sefului.
Dumnezeu nu doarme, de aceia Surpazan, va rog sa dati mare atentie celor ce urmeaza. Pe drumul de intoarcere de la Tg.Ocna prin luna iunie, uitand ca a asistat la slujba ce ati oficiat-o, M.Agajamian a provocat in maxi taxi un scandal care ar fi putut avea un final tragic. Manifestandu-se ca un huligan, dupa ce a epuizat toata gama de injuraturi, cu ochii injectati de ura s-a napustit asupra varului sau Gabi Bagdasar, urland: -Te omor!, te omor!. Realizati va rog Surpazan, ce panica s-a produs. Noroc ca soferul inspaimantat, a oprit masina. In parcare agresorul dezlantuit continua sa ameninte cu moartea. Divergenta dintre protagonisti incepuse inaintea plecarii din Braila cand, Gabi Bagdasar, a refuzt sa semnezea niste acte prezentate de Agajamian, motivand ca erau false.
Trebuie sa stiti ca M. Agajamian este un impatimit al jocurilor de noroc (li se spune pacanele) si stiti ca aici se vehiculeaza bani multi. De unde?. Precizez ca, acesta este de mult cunoscut ca o fire violenta, pentru ca in timpul stagiului militar, intr-o altercatie cu un sergent la lovit cu un corp contondent si i-a crapat acestuia capul. Ma uraste destul ca sa faca si cu mine la fel.
Nu-mi este frica. Am trait destule si o sa plec la cimitirul armean langa parinti. Dar el?. Atunci la salvat de la inchisoare colonelul Avedis Sarchisian, originar din Braila, profesor la Scoala de ofiteri din Sibiu. A fost un copil orfan, harnic si frumos, prietenul meu din copilarie si se odihneste in cimitirul armenesc din Braila.
Surpazan!, "baba asta nebuna", a fost educata in spiritul iubirii pentru Dumnezeu oameni si adevar de un tata care, aruncat de soarta la varsta de 12 ani in centrifuga genocidului, a supravetuit sustinut de simtul onoarei. La varsta de 85 de ani nu pot sa abdic de la acest crez. Anul trecut pe 23 noiembrie, ora 17, pe TVR 3 intr-o emisiune cu si despre armeni, un  barbat distins, cu parul grizonat, spunea: caracteristic armenilor este SIMTUL ONOAREI. Am inteles ca este profesor universitar. Din pacate nu i-am retinit numele dar poate mi-l spune dl Paul Bogdan Agopian care era prezent in emisiune si in schimb, eu il invat sa prepare  kavurma.
Surpazan, va rog incercati sa treziti in cei de astazi,( desi e foarte greu in actuala conjuctura) simtul onoarei. A fost suportul unui popor care risipit prin lume de ticalosia unora a rezistat cu stoicism vicisitudinilor. Armenii, spunea tatal meu, au fost STRAINII CARE SI-AU PURTAT TARA IN SPATE, SI CAND S-AU STABILIT UNDEVA, AU ASEZAT-O CU ONOARE, IN BISERICI "Daca cei de astazi au pierdut-o sunt de…plans.
Peste cateva zile veti fi la Hagicadar. Din pacate eu nu am cum sa ajung.
Doresc sa patrundeti cu sfintenie in sufletele enoriasilor si sa ramaneti acolo asa cum meritati.


Cu dragoste si consideratie!
Valeria Ursan
 

sâmbătă, 13 iulie 2013

Catre Consiliul Arhiepiscopiei Bisericii Armene din Romania




Subsemnata Valeria Ursan, domiciliata in Braila str.Grivita nr.431, nascuta in anul 1927, fiica lui Osep Vasoian victima a genocidului armean si a Ioanei Ursan armeanca dupa tata (amandoi se odihnesc in acelasi mormant din cimitirul armean), revin asupra sesizarilor facute in cursul anului 2012, prin care va semnalam gravele abateri in activitatea Parohiei armene din Braila, cu rugamintea sa cercetati si sa luati masurile cuvenite. Regret ca, motive legate de sanatate care au necesitat spitalizare si tratamente indelungate, m-au impiedicat sa iau legatura cu dvs. pentru a afla rezultatul. Incerc sa reiau unele fapte reclamate de mine care contravin regulilor de functionare a orcarei parohii armene din tara.
1. Comunitatea armeana nu figureza in evidentele Prefecturii.
2. Nu suntem invitati oficial la "Ziua minoritatilor" sau la activitati si manifestarii legate de etniile din Braila.
3. Comitetul Parohiei al carui membru sunt inca din perioada cand presedinte era defunctul Artin Agajamian nu s-a intrunit niciodata de cand fiul acestuia, Marian Agajamian, i-a luat locul.
4. Solicitarea mea de a respecta regulile de ordine interioara privind participarea Comitetului la gestionarea financiara, imobiliara si implicarea in orice problema legata de patrimoniul parohiei s-a lovit de refuzul total a d-lui Marian Agajamian care, din pacate, se comporta ca un stapan.
Mentionez ca si angajarea ingrijitorilor din cimitir a facut-o fara  consultarea Comitetului care, ar fi trebuit sa aprobe si sa semneze cuvenita "Conventie". In plus, tot singur, a hotarat sa transforme in bucatarie si wc in folosul ingrijitorilor, camera mortuara, construita de tatal sau.
Am cerut in repetate randuri membrilor comitetului sa ia atitudinea cuvenita in stoparea acestor abuzuri dar m-am lovit de indiferenta pentruca toti sunt rude directe cu presedintele M.Agajamian. Si apoi, de unde sa luam altul?. Vrei sa ne ia romanii biserica cum s-a intamplat in alt oras?. Spuse de Mady Paraschivescu!.
Desi la 17.03.2012, in urma alegerilor, presedintele Comitetului a fost numit preotul Azad Mandalian, situatia nu s-a schimbat, nu  avut loc nici o intrunire cu armenii. Dar fapta cea mai reprobabila, chiar tragica, este ca de ani buni M.Agajamian a vandut locurile din cimitir  in care au fost inmormantati armenii traitori in acest oras, multi dintre ei, victimile directe al genocidului. Pe aceste locuri, ingrijitorii cimitirului ajutati de rudele lor de etnie rroma (cum li se spune azi tiganilor) au construit, sub directa coordonare a presedintelui comitetului, cripte pentru noii proprietari si fara pic de respect aruncau odata cu pamantul si osemintele .
Va las pe dvs. sa apreciati dimensiunea acestei profanari de morminte, a carei  veridicitate o puteti constata. Nu cred ca este necesar sa dezvolt aici fapte ce le-am aratat in adresele anterioare, (nici starea de sanatate nu-mi permite) deaceia va rog sa dispuneti cecetarea (cand, ve-ti descoperii  alte neraguli) si luarea masurilor ce se cer in situatia data. Precizez ca , "indrazneala" mea a declansat in Marian Agajamina o puternica aversiune pe care o manifesta dupa cum se pricepe. Imi asum raspunderea pentru cele sesizate si va asigur ca o intalnire cu toti armenii din Braila ar fi benefica si ar contribui la elucidarea acestei dureroase probleme. S-ar aseza astfel la locul cuvenit SIMTUL ONOAREI, caractaristic poporului armean, dupa cum sublinia, in toamna anului 2012 pe un post Tv. un distins profesor universitar de origine armeana.
In speranta ca ve-ti da curs doleantelor mele, va multumesc d-lor Consilieri si astept cuvenitul raspuns.
Valeria Ursan.  Braila 13 iulie 2013.          

vineri, 14 septembrie 2012

Spovedanie



Hagigadar ! Nume cu rezonanta misterioasa pentru unii. Pentru armeni, loc sfant unde in fiecare an de ziua Adormirii Maicii Domnului se intalnesc si asculta slujbele oficiate de preoti, in micuta si vechea bisericuta a manastirii cu nume ce da sperante: "Implinirea dorintelor". Cred ca anul acesta din batranele ziduri s-a inaltat spre cer o dorinta pe care Dumnezeu a indeplinit-o pentru ca  la  5oo de ani de existenta,a fost binecuvantata cu prezenta Sanctitatii Sale Karekin al II-lea, Catolicosul si Patriarhul Suprem al Tuturor Armenilor. Ecoul slujbei, a liturghiei Episcopale la a carei oficiere s-au alaturat vocile preotilor veniti din toata tara, a purtat cu el maretia momentului iar aerul de curat si piosenie emanat, a patruns adanc in sufletele  pelerinilor, ca o adevarata sarbatoare a   crestinilor armeni de pretutindeni. Sunt convinsa ca totii preotii participanti, coplesiti de trairile incarcate cu sfintenie, au adus Slava lui Dumnezeu, smerenie si evlavie in parohiile unde pastoresc.

Anul acesta nu am fost la Hagigadar si ma felicit. Plina de revolta impotrva nedreptatilor accumulate in adancul fiintei mele, as fi putut sa le asez in mainile Catolicosului, ceea ce ar fi fost o impietate. Ma ferit Dumnezeu dar, ca  fiecare om in varsta, nu vreau sa trec dincolo incarcata de pacate, asa ca am fost acolo cu  ochii mintii si cu sufletul mi-am exprimat ca fiecare, o dorinta.

Parinte Bogdan, am in fata revista Ararat din 15 august a.c. in care intr-o fotografie pasiti alaturi de I.P.S. Episcopul Datev. Purtati subbrat Cartea Sfanta si aveti chipul luminat de un zambet ce ma convinge ca acolo la Hagigadar s-a petrecut o minune. Sunteti preotul care-si cunoaste menirea, dispus la realtiile cu oamenii, cu problemele lor de aceea va intind o ramura de maslin si va rog sa-mi primiti, sa-mi ascultati spovedania si sa ma indrumati spre cele ce trebuie sa fac ca sa trec in liniste pragul spre moarte. Stiu ca actul de spovedanie tine de intimitate dar, pentru ca discordia a fost publica, e bine ca impacarea sa fie la fel.

Se spune ca, batranii dau in mintea copiilor. Ma bucur sa fie asa pentru ca copilaria inseamna puritate, nedumeriri si intrebari care asteapta raspunsuri iar cei mari sunt raspunzatori de devenirea lor. Peste cateva luni implinesc 85 de ani, cu ei toti ma aplec in fata memoriei parintilor, a fratilor langa care am crescut cu credinta in Dumnezeu, iubire pentru oameni, respect neconditionat pentru  munca, dreptate si adevar. Un factor important in formarea noastra a fost tata care, la varsta de 12 ani, a vazut cum in cateva minute  tatal, frati si alte rude, au devenit trupuri ciopartite din care tasnea sange, intrand in istorie alaturi de aproape 2 milioane de armeni cu numele de "Martiri. Supravetuitorii, copiii orfani schiloditi sufleteste au umplut orfelinatele si impreuna cu adultii risipiti prin lume, priviti ca victime ale "Genocidului", au primit peste ani ca semn a existentei, un document: "pasaport Doctor Nansen" A tatalui meu avea nr.1446 si ca toti ceilalti era, un "Apatrid."

Torentului de vicisitudini i-a facut fata cu stoicism si ne-a invatat ca esenta vietii este intelepciunea din minte, iubirea din suflet si sanatatea din trup. Banii,  se rostogolesc de la un om la altul, fiind un mijloc de trai bun si foarte bun dar, cand devii sclavul lor, te paraseste Dumnezeu. Desi erau negustori cu venituri substantiale, parintii mei au fost ocoliti de nationalizarea din l948. Averea lor  era o singura casa. Ma mai intalnesc inca cu oameni care-si amintesc ca la ceasuri grele au fost ajutati de ei. Au fost stalpul de rezistenta a tot ce mi-a rezervat soarta si impreuna cu toti fratii mei am fost mandrii sa le urmam exemplul. Le multumesc si-l rog pe bunul Dumnezeu, sa puna in balanta alaturi de pacate si faptele lor bune. Amin!

Dati-mi voie sa-l pomenesc aici pe Avedis, baiatul botezat de ei, (cu numele bunicului meu patern) care, impreuna cu sora lui Vartanus au ramas orfani la varste fragede. Ajutat in crestere si  educatie de parintii mei micul armean, tovarasul meu de joaca Avedis Sarchisian, a ajuns colonel, profesor la facultatea de ofiteri din Sibiu. Cand barbatul frumos, cu privirea blanda si catifelata a murit, sotia lui desi romanca,  locuitoare a orasului Galati, a inteles ca trupul sotului se cuvine sa ramana in cimitirul armean din Braila. Gestul o onoreaza! Pe sora lui, fragila Vartanus, am vazut-o ultima oara cand, venita din  Bucuresti aprindea lumanari si spunea ceva in  armeneste fratelui care, o privea dintr-o fotografie.

Parinte Bogdan, v-am ascultat slujbele oficiate in bisericile din Braila, Galati, Iasi, Tg.Ocna, Hagigadar si Catedrala, unde au fost si mai sunt armeni chiar daca in anumite conjucturi au fost nevoiti sa-si modifice numele, asa cum s-a intamplat cu bunicii mei materni, cu ai dvs. si ai altora care dupa cum ati afirmat la Tg.Ocna aveau si  numele de familie, "Gaina” Am dorit de fiecare data sa va impartasesc cate ceva din gandurile, din preocuparile mele legate de parohia din Braila, unde de foarte multi ani nu avem preot, in biserica nu se mai fac slujbe iar armenii s-au instrainat si nu-i mai calca pragul. Ati fost anul acesta la marele eveniment de la Hagigadar, acolo unde toata lumea s-a urcat spre cer, cu sufletul curat si cred ca la fel v-ati intors. De aceia, va  rog incercati sa va detasati putin de lumea de azi, devoratoare,de tot ce frumos si bun a pus Dumnezeu pe pamant  pentru noi, fiti parintele de care are nevoie  acum sufletul meu, uitati ce ne desparte, aduceti alaturi ceva ce ne uneste si ajutati-ma sa inteleg cu ce si unde gresesc in actiunile mele.? spuneti-mi: E pacat ca-mi iubesc atat de mult neamul? ca nu pot ramane indiferenta cand, necinstea striveste, intineaza memoria celor langa care am crescut? Primele lumanari le aprind in biserica pentru sirul de deportati a caror oase risipite in desert poate isi mai cauta locul. E pacat, sa ma opun ca oasele urmasilor sa fie risipite prin cimitirul din orasul in care au trait si lasat frumoase urme?

Pe poarta cimitirului scrie: Cimitirul Ortodox Armean dar, printre sutele de morminte, nu sunt mai mult de 15-20 cu nume armenesti. Ceilalti, cateva sute unde sunt? E pacat sa ma revolte aceasta profanare? E pacat sa ripostez cand sunt impiedicata  sa intru in cimitir si biserica? Dorinta mea ca, cei de astazi, putini cati au mai ramas, sa nu se risipeasca, sa nu uite cine si a cui sunt,e un pacat? E pacat sa consider ca, datoria fiecarui armean este sa se respecte, sa se iubeasca, sa pastreze ce au mostenit, aducand astfel un omagiu celor care nu s-au tarat in genunchi prin lume dar, cu a carui sange nevinovat, s-a scris pe inceputul secolului XX durerosul cuvant "GENOCID????"

Stiu, ma tot repet dar, ce sa fac, cum sa rup din mine acea tragedie pe care unii au aruncat-o de mult la lada de gunoi a istoriei?. Parinte Bogdan, prin "Ararat", ati intrat astazi in casa mea (Va rog intrati slujiti, predicati si in biserica) ma bucur sa stiu ca mi se "indeplineste dorinta". Mi-ati ascultat spovedania si ca un bun Duhovnic, sper ca veti aduce pacea si linistea de care am atata nevoie. Asteptand binecuvantarea dvs., spun Tatal Nostru si in genunchi, il rog sa ne ierte pacatele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. AMIN!           

Valeria.