Era frumoasa Tanta. O vedeam intamplator in curte sau pe salile liceului, acolo unde parintii au hotarat sa patrund in stiintele contabilitatii. Micuta de stat, slabuta tare, cu tenul alb si sprancene parca desenate, cu parul negru impletit in cozi bogate, delicata ca un bibelou, era frumoasa Tanta. Era cu doi ani mai rasarita, ne-am imprietenit, desi mi se parea ca s-ar frange, s-ar destrama in contact cu temperamentul meu vulcanic, vijelios. Si ce sfios m-a privit cand i-am spus ca are nume de port la mare: Constanta. Eram in clase diferite, ne intalneam mai rar, dar vacantele erau ale noastre cand ne impartaseam gandurile de taina din care nu lipseau nici fetii frumosi. Vara cand grupuri, grupuri de elevi invadam aleele din Gradina Mare ne manifestam zgomotos convingerile ca am iesit din copilarie, ca ni se deschid orizonturi spre vise si inaltimi. Tanta se aseza linistita pe o banca, scotea un ghem de lana si cu doua andrele impletind un ochi pe fata unul pe dos, faurea in cateva zile un pulovar de toata frumusetea. Cand in timp ghemele s-au inmultit si firele de lana isi schimbau culoarea am aflat ca nu pentru ca lucra, ci miscarile din ce in ce mai rapide ale degetelor, o ajutau sa-si achite o parte din taxele scolare. M-am intristat, am admirat ca in trupul ei plapand se ascundea acea forta care i-a dat curajul sa lupte toata viata cu indarjire impotriva vicisitudinilor. Nu banuiam atunci ce prietenie trainica, fara fisuri ne hotarase soarta ca peste ani in casa mea de proaspat casatorita, Tantica avea sa dea nastere unui prunc, iar eu cu naivitatea celor 19 ani abia impliniti aveam sa fiu moasa.
Insarcinata, Tanta se ingrasase, era rotunda ca un pepene, devenise vedeta prietenelor care, studiind-o, emiteau pareri cat mai trasnite despre sarcina si nastere. Vecina Cornelia isi etala cu superioritate cunostintele si asa am aflat ca intai se rupe apa, ca in tipetele de durere ale mamei iese din casa lui copilul, care musai trebuie imbaiat.
Cunostintele mele despre nasteri veneau din copilarie, cand inainte dc a merge la scoala mama mi-a pus in mana o bucatica de piele uscata legata cu ata, anuntandu-ma grav ca este buricul meu, ca trebuie sa-i desfac toate nodurile daca vreau sa mi se dezlege mintea. Cu spaima de a nu ramane proasta m-am chinuit sa le dezleg, nu stiu daca am reusit, dar am capatat stiinta ca, un copil este legat de mama lui prin buric, ca acesta se taie la nastere, stiinta ce am folosit-o cu mare indrazneala la timpul potrivit.
Nu stiu cat drum in kilometri strabatem in viata, dar uneori ma mir cat de lung este drumul amintirilor, cu bine si rau, cu ras si plans si unde incap in inima atati cati nu mai sunt, dar ne-au fost alaturi si ne-au insotit toata viata. As vrea acum sa patrund in adancimea vietii, in misterul ei ca sa inteleg de unde vine acea bucurie dureroasa ce ma scoate azi din prezent purtandu-ma in indepartata mea tinerete, cand doua femei si doi barbati indragostiti de ei si de viata, abia trecuti de pragul adolescentei deveneau fara voie martorii aparitiei in lume a unui pui de om. Cand Tanta a scos primul tipat de durere, cand jenata mi-a spus ca s-a udat, am hotarat ca barbatii trebuie sa plece imediat dupa moasa. Am batut energic in fereastra Corneliei care buimaca de somn a marturisit ca tot ce mi-a spus era din auzite si ca ii este frica sa participe la nastere. Cu sperantele in stiinta ei spulberate am luat-o sa-mi fie macar alaturi. Biata Tanta se lupta in pat sa-si ascunda durerile, sa le invinga ca sa nu ma sperie mai tare. Am rupt un cearceaf din care am improvizat scutece, am pus apa la incalzit si m-am rugat lui Dumnezeu sa aiba grija de noi. Timpul se scurgea greu, barbatii nu mai veneau cu moasa, Tanta se zvarcolea in dureri, copilul nu avea rabdare sa astepte cand dupa un tipat sfasietor i-a aparut capul din mama, am tipat la Cornelia sa puna mana. Ingrozita a refuzat atunci ca in transa l-am atins, l-am tras usor cand a ajuns oracaind in bratele mele, am anuntat ca s-au inmultit barbatii. L-am asezat pe masa, am legat cu multe noduri buricul, l-am taiat si cu vocea tremurand de emotie am urat la multi ani copilului si mamei, care in acea zi de 12 ianuarie 1947, implinea 21 de ani. Transferand copilul in bratele Corneliei i-am spus cu naduf: acum fa si tu ceva, spala-l!. Nauca inca mi-a intins matul pe care il tinea in mana (despre care ulterior am aflat ca se cheama ombilic) recomandandu-mi sa nu-l scap, ca altfel intra in mama, se infecteaza, provocandu-i acesteia moartea si asa am intrat in haos.
Astazi, gandurile navalesc in mine, se imbulzesc cu dorinta sa iasa la suprafata, sa le astern aici si ma intreb cum poate o biata foaie de hartie sa primeasca cuvinte care in saracia lor au neputinta de a reda trairile de atunci. Am fost eu oare tanara care, speriata de moarte, trageam cu disperare de ceea ce fusese legatura dintre mama si copil? Cand pe albul cearceafului a iesit din Tanta ceva diform si maroniu la culoare, am informat-o in soapta pe Cornelia ca am scos ficatul, aceasta cu mari cunostinte anatomice, m-a asigurat ca acolo in pat era splina strigandu-mi disperata sa ma duc dupa doctor, in noaptea aceea teribil de frumoasa, cand luna arginta zapada inalta cat omul, incaltata cu papuci si rochie de vara, nesimtind frigul, alergam disperata pe cararuie, iar vocea mea spargand linistea repeta in nestire: Domnule doctor, casa, domnule doctor, casa! Am ajuns la usa lui, am batut, a deschis uimit de aparitia mea de frazele aproape balbaite, m-a intrebat: "Iti arde casa, fetito? Nu a mea, a copiluiui! Arde copilul?" Am amutit, si desmeticit din somn m-a zdruncinat puternic, iar cand a inteles despre ce este vorba a ras, spunandu-mi ca ce iesise din mama era casa copiluiui si calm mi-a recomandat sa fac o groapa in fundul curtii, in care sa o ingrop, apoi mi-a trantit usa in nas. Dezorientata ma intrebam cum de crede ca am sa pot sapa o groapa in atata zapada? M-a durut atat de tare indiferenfa lui, si pentru faptul ca nu a venit cu mine sa-si faca datoria de om si medic, nu l-am iertat nici cand a murit. La intoarcerea spre casa m-am intalnit cu barbatii si moasa si ce fericit a exclamat tatal: "Doamne, cand o sa am 41 dc ani, langa mine va fi baiatul meu de 20 de ani", dar nu a fost sa fie asa.
Ca tacamul zbuciumului meu sa fie complet, moasa vazand dezordinea din casa, a desfasat copilul, a intrebat cine a taiat buricul m-a asigurat ca fatul moare dupa 2-3 zile, deoarece i-au patruns in corp microbii aflati pe foarfecele nesterilizat, iar pe mine ma paste puscaria. Convinsa ca asa va fi, am hotarat ca acel copil se va numi Cornel, eu neavand nici o sansa sa-i fiu nasa. Cu neliniste in inima nu m-am miscat 3 zile si 3 nopti de la capul copiluiui cand am inteles ca acesta urla ca-n gura de sarpe de foame, am plans de bucurie. Peste 10 ani aceeasi moasa m-a ajutat sa aduc pe lume o fetita, cerandu-mi sa fiu curajoasa ca atunci cand am mosit.
Cornel a crescut sanatos, dar la 5 ani a ramas orfan, tatal sau fiind rapus de TBC. Tantica, draga si curajoasa mea prietena, a luat iar in mana ghemul de lana si andrelele, a crescut cu ele feciorasul si doi nepoti care tandru o dezmierdau "mamina", asa ramanand pentru toata lumea.
Mi se parea ciudat cand in copilarie auzeam pe cineva spunand ca ii plange sufletul. Stiam ca lacrimile izvorasc din ochi curg pe obraz, si atunci unde se duc lacrimile sufletului? am intrebat-o pe mama. Infiorata m-a strans la piept, mi-a spus ca fiecare om are in inima mai multe sertarase, si ca unul este pentru lacrimile sufletului, dorindu-mi ca al meu sa ramana gol.
Rand pe rand, protagonistii intamplarilor de atunci s-au dus, s-au risipit in imagini, numai Cornel, care azi este bunic, vine in fiecare 12 ianuarie sa sarute mana celei care acum 63 de ani l-a tras spre viata.
Imi place sa cred ca undeva dintre stele, Tantica, draga mea prietena, avand alaturi un ghem de lana si doua andrele, ma asteapta, impletind un ochi pe fata unul pe dos rochite pentru ingeri.
In sertarul inimii, a mai cazut o lacrima.
Valeria URSAN
Cunostintele mele despre nasteri veneau din copilarie, cand inainte dc a merge la scoala mama mi-a pus in mana o bucatica de piele uscata legata cu ata, anuntandu-ma grav ca este buricul meu, ca trebuie sa-i desfac toate nodurile daca vreau sa mi se dezlege mintea. Cu spaima de a nu ramane proasta m-am chinuit sa le dezleg, nu stiu daca am reusit, dar am capatat stiinta ca, un copil este legat de mama lui prin buric, ca acesta se taie la nastere, stiinta ce am folosit-o cu mare indrazneala la timpul potrivit.
Nu stiu cat drum in kilometri strabatem in viata, dar uneori ma mir cat de lung este drumul amintirilor, cu bine si rau, cu ras si plans si unde incap in inima atati cati nu mai sunt, dar ne-au fost alaturi si ne-au insotit toata viata. As vrea acum sa patrund in adancimea vietii, in misterul ei ca sa inteleg de unde vine acea bucurie dureroasa ce ma scoate azi din prezent purtandu-ma in indepartata mea tinerete, cand doua femei si doi barbati indragostiti de ei si de viata, abia trecuti de pragul adolescentei deveneau fara voie martorii aparitiei in lume a unui pui de om. Cand Tanta a scos primul tipat de durere, cand jenata mi-a spus ca s-a udat, am hotarat ca barbatii trebuie sa plece imediat dupa moasa. Am batut energic in fereastra Corneliei care buimaca de somn a marturisit ca tot ce mi-a spus era din auzite si ca ii este frica sa participe la nastere. Cu sperantele in stiinta ei spulberate am luat-o sa-mi fie macar alaturi. Biata Tanta se lupta in pat sa-si ascunda durerile, sa le invinga ca sa nu ma sperie mai tare. Am rupt un cearceaf din care am improvizat scutece, am pus apa la incalzit si m-am rugat lui Dumnezeu sa aiba grija de noi. Timpul se scurgea greu, barbatii nu mai veneau cu moasa, Tanta se zvarcolea in dureri, copilul nu avea rabdare sa astepte cand dupa un tipat sfasietor i-a aparut capul din mama, am tipat la Cornelia sa puna mana. Ingrozita a refuzat atunci ca in transa l-am atins, l-am tras usor cand a ajuns oracaind in bratele mele, am anuntat ca s-au inmultit barbatii. L-am asezat pe masa, am legat cu multe noduri buricul, l-am taiat si cu vocea tremurand de emotie am urat la multi ani copilului si mamei, care in acea zi de 12 ianuarie 1947, implinea 21 de ani. Transferand copilul in bratele Corneliei i-am spus cu naduf: acum fa si tu ceva, spala-l!. Nauca inca mi-a intins matul pe care il tinea in mana (despre care ulterior am aflat ca se cheama ombilic) recomandandu-mi sa nu-l scap, ca altfel intra in mama, se infecteaza, provocandu-i acesteia moartea si asa am intrat in haos.
Astazi, gandurile navalesc in mine, se imbulzesc cu dorinta sa iasa la suprafata, sa le astern aici si ma intreb cum poate o biata foaie de hartie sa primeasca cuvinte care in saracia lor au neputinta de a reda trairile de atunci. Am fost eu oare tanara care, speriata de moarte, trageam cu disperare de ceea ce fusese legatura dintre mama si copil? Cand pe albul cearceafului a iesit din Tanta ceva diform si maroniu la culoare, am informat-o in soapta pe Cornelia ca am scos ficatul, aceasta cu mari cunostinte anatomice, m-a asigurat ca acolo in pat era splina strigandu-mi disperata sa ma duc dupa doctor, in noaptea aceea teribil de frumoasa, cand luna arginta zapada inalta cat omul, incaltata cu papuci si rochie de vara, nesimtind frigul, alergam disperata pe cararuie, iar vocea mea spargand linistea repeta in nestire: Domnule doctor, casa, domnule doctor, casa! Am ajuns la usa lui, am batut, a deschis uimit de aparitia mea de frazele aproape balbaite, m-a intrebat: "Iti arde casa, fetito? Nu a mea, a copiluiui! Arde copilul?" Am amutit, si desmeticit din somn m-a zdruncinat puternic, iar cand a inteles despre ce este vorba a ras, spunandu-mi ca ce iesise din mama era casa copiluiui si calm mi-a recomandat sa fac o groapa in fundul curtii, in care sa o ingrop, apoi mi-a trantit usa in nas. Dezorientata ma intrebam cum de crede ca am sa pot sapa o groapa in atata zapada? M-a durut atat de tare indiferenfa lui, si pentru faptul ca nu a venit cu mine sa-si faca datoria de om si medic, nu l-am iertat nici cand a murit. La intoarcerea spre casa m-am intalnit cu barbatii si moasa si ce fericit a exclamat tatal: "Doamne, cand o sa am 41 dc ani, langa mine va fi baiatul meu de 20 de ani", dar nu a fost sa fie asa.
Ca tacamul zbuciumului meu sa fie complet, moasa vazand dezordinea din casa, a desfasat copilul, a intrebat cine a taiat buricul m-a asigurat ca fatul moare dupa 2-3 zile, deoarece i-au patruns in corp microbii aflati pe foarfecele nesterilizat, iar pe mine ma paste puscaria. Convinsa ca asa va fi, am hotarat ca acel copil se va numi Cornel, eu neavand nici o sansa sa-i fiu nasa. Cu neliniste in inima nu m-am miscat 3 zile si 3 nopti de la capul copiluiui cand am inteles ca acesta urla ca-n gura de sarpe de foame, am plans de bucurie. Peste 10 ani aceeasi moasa m-a ajutat sa aduc pe lume o fetita, cerandu-mi sa fiu curajoasa ca atunci cand am mosit.
Cornel a crescut sanatos, dar la 5 ani a ramas orfan, tatal sau fiind rapus de TBC. Tantica, draga si curajoasa mea prietena, a luat iar in mana ghemul de lana si andrelele, a crescut cu ele feciorasul si doi nepoti care tandru o dezmierdau "mamina", asa ramanand pentru toata lumea.
Mi se parea ciudat cand in copilarie auzeam pe cineva spunand ca ii plange sufletul. Stiam ca lacrimile izvorasc din ochi curg pe obraz, si atunci unde se duc lacrimile sufletului? am intrebat-o pe mama. Infiorata m-a strans la piept, mi-a spus ca fiecare om are in inima mai multe sertarase, si ca unul este pentru lacrimile sufletului, dorindu-mi ca al meu sa ramana gol.
Rand pe rand, protagonistii intamplarilor de atunci s-au dus, s-au risipit in imagini, numai Cornel, care azi este bunic, vine in fiecare 12 ianuarie sa sarute mana celei care acum 63 de ani l-a tras spre viata.
Imi place sa cred ca undeva dintre stele, Tantica, draga mea prietena, avand alaturi un ghem de lana si doua andrele, ma asteapta, impletind un ochi pe fata unul pe dos rochite pentru ingeri.
In sertarul inimii, a mai cazut o lacrima.
Valeria URSAN
