Nimic nu ma fascinase mai mult la doamna Valeria Ursan ca dragostea cu care patrundea in lumina timpului trecut, in a carui aroma se lasa purtata cu o placere debordanta. Uneori imi parea rau ca nu facusem parte din acea generatie, ca nu cunoscusem direct vraja lumii de altadata! Ma multumeam acum cu povestile luate „la prima mana" si ma numeam fericita ca viata mi-a oferit sansa de-a cunoaste pulsul unei alte perioade istorice prin intermediul acestei doamne. „Tineretul trebuie sa stie, sa cunoasca! Cu cat stii mai multe, cu atat esti mai stapan pe tine, iar puterea mintii iti da forta si curaj. Fiecare perioada istorica e facuta si din bune si din rele. Dar ceea ce a fost bun, nu trebuie uitat!" asa-si incepea de fiecare data povestea doamna Valeria Ursan, dupa care continua:
„Provin dintr-o familie instarita pentru perioada interbelica. Parintii meu erau detinatorii a doua brutarii, iar painea obtinuta hranea multe familii din orasul nostru. Se lucra continuu, iar ai mei ne invatasera de mici ca respectul pentru munca trebuie sa fíe pe primul loc. Se facea semnul crucii pe spatele painii inainte de a fi taiata, iar fiecare bucatica insemna multa truda, multa sudoare. Painea nu se arunca, doar pasarile cerului adunau firimiturile cazute. Crescusem si facusem un cult pentru munca si paine; invatasem ca banul se face cu sudoarea fruntii. Banii nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu ne-au ramas, desi castigul celor doua brutarii ne asigura un trai indestulat. Tata avea o vorba: „sa dai si altora din ce-ti prisoseste si sa te bucuri de bogatia care-ti ramane in suflet si minte!" N-ai sa vezi si sa auzi prea des aceste vorbe in ziua de azi, iar despre fapte, nici atat! Tata fusese un armean apatrid, care ajunsese in tara noastra detinand pasaport Nansen. Muncise mult, respecta oamenii si munca lor si era cinstit pana in maduva oaselor. Asa ne crescuse si pe noi, iar pentru a simti rostul si rolul muncii, in vremea razboiului lucram adesea alaturi de angajatii nostri, iar la sfarsit de saptamana primeam castigul in bani ca toti ceilalti lucratori.
Multe locuri ma atrageau in Braila noastra, dar ca Dunarea nimic nu era mai placut si mai incantator. Plina de viata, apele ei ma chemau adesea in jocul ei periculos, dar si incitant. si pentru ca stiam bine ce inseamna cuvantul munca, respectam fiecare lucrator, asa cum facuse si familia mea odinioara, iar broboanele de sudoare ce se scurgeau de pe fruntile lor ma determinau sa ma inclin de fiecare data in fata chinului lor. Viata portului era animata de hamalii pe ai caror umeri trecea intreaga incarcatura a vapoarelor acostate la tarm. Ii vedeam adesea stand la umbra vagoanelor, asteptand ca vataful sa-i anunte sosirea vreunui vas in port. Nedumerita, priveam cu o curiozitate exagerara inscrisul acela de pe talpile picioarelor lor. Dupa multe intrebari, aveam sa aflu ca acela era pretul solicitat de ei pentru ceea ce urmau sa presteze. Hamalii acelor timpuri aveau de munca aproape tot timpul, iar grevele despre care vorbesc acele vremuri se refera la nemultumirea lor la aparitia elevatoarelor care le furau obiectul muncii.
Nu-i este usor sufletului meu cand totul este atat de pustiu. Amintirile trecutului vin inspre mine, ma duc eu spre ele si de aceea ma doare cand astazi la Dunare pustiul ma inconjoara. Plang eu, plange si tarmul, dar tare mai plange Dunarea albastra! Unde au disparut carutasii, docherii, hamalii, misitii, cei care dadeau viata portului? Acolo era furnicar de lume, pe zona aceea se sprijineau toate strazile orasului, iar fiecare strada putea reprezenta o fila de istorie, o fila de roman. Fiecare om, tanar sau batran, isi avea menirea sa; o tabla de sah in care orice miscare, cu trimitere la plecarea sau sosirea vapoarelor, facea sa vibreze si sa creeze o armonie perfecta intre apa, piatra si om.
Societatile de import - export ale armatorilor dadeau putere economiei. Armatorul armean Manissalian exporta cereale, iar evreul Vexler, grecul Kiriakidis sunt doar cateva nume cu rezonanta pentru orasul nostru. De mare succes era si societatea „Dunarex". Toate societatile aveau la parter cafenele, restaurante, taverne care erau luate cu asalt de marinari, unde isi faceau veacul pana la incarcatul sau descarcatul vapoarelor. Bautura curgea in valuri, se canta, se dansa, iar prostituatele, femei tinere si frumoase, intretineau atmosfera cum puteau mai bine. Meserie legalizata, cu carte de munca, numita „condicuta", femeile erau verificate lunar de medicul care certifica sanatatea lor prin aplicarea parafei. Intr-o altfel de societate, cu un alt sistem de valori, femeia reusea sa incante sufletul oricarui barbat autohton sau strain, primind cu satisfactia implinirii recunostinta acestora. Se intampla ca uneori cate-o femeie frumoasa sa vrajeasca ochii si sufletul vreunui bogatas, devenind sotii si mame devotate, ceea ce arata puritatea sufletelor lor, in ciuda meseriei practicata.
Ca o nota picanta a acestor timpuri de neuitat, ramane vizita mea in „castelul cu zane". Sa fi avut vreo opt - noua ani cand am intrat prima data intr-o taverna. M-am luat dupa nea Gheorghe, carutasul nostru care transporta paine. Desi era interzis, curiozitatea m-a impins pana intr-acolo. Am vazut femei frumoase, imbracate in rochii minunate. Incantata, i-am povestit mamei despre vizita mea, iar dupa regulile familiei mi-am primit cuvenita pedeapsa. Nici de pedepsele bunicii nu am scapat. Inteizice-i unui copil ceva, ca el tocmai acolo se duce. Strada Unirii era o strada rau famata, aveam interdictie si eu si fratele meu. Auzisem ca zona era plina de femei usoare (prostituate) si rufieni („pestii" de astazi). Strada era plina de bordeluri. „Nu e adevarat, aveam sa-i spun bunicii dupa plimbarea facuta, acolo sunt femei grase, nu usoare, iar barbatii nu spala rufe. Sunt frumosi si bine imbracati, au palarii si batiste la buzunare!" Spusele mele au starnit rasul, dar neascultarea mea nu a fost nici uitata, nici trecuta cu vederea."
Asezate sub forma de poveste, toate aceste lucruri ne ajuta sa intelegem o alta fata a vietii, a unui alt timp, iar izul de senzational sa fíe depasit de actul cunoasterii. Intrasem intr-o cursa din care nu vroiam sa ies decat atunci cand firul drumului se apropie, nu de sfarsit, ci de perioada in care eu, ca om, am vazut lumina zilei!
Angela BURTEA
