luni, 26 decembrie 2011

Ajun de Craciun stropit cu amintiri de neuitat!


„Ti s-a-ntamplat vreodata sa fii mut de uimire, sa nu te poti ridica de pe scaun, iar vorbele sa-ti incremeneasca pe buze atunci cand cineva pronunta numele unei persoane care ti-a marcat odata, candva existenta?"
Desigur! am raspuns deloc surprinsa, atunci cand doamna Ursan Valeria, m-a intrebat cu glasu-i sugrumat de emotia unui fapt care nu putea fi trecut cu vederea. Venerabila doamna, care „are la purtator" o tolba plina cu istorioare si povesti de neuitat, avea de data aceasta sufletul ravasit si impietrit de durere, fiindca prezentatorul spectacolului de romance la care participase in Ajunul Craciunului, abia trecut, intreba spectatorii daca se afla cineva in sala care sa-l fi cunoscut pe compozitorul melodiei „De n-ai fi tu", Enrico Fanciotti.
„La auzul acestor vorbe, continua povestea dna Ursan, trupul meu a fost cuprins de-un adevarat seism. Intr-o fractiune de secunda m-am intors intr-un timp indepartat si-am auzit intr-un colt al inimii un planset: erau Enrico si Germen. L-am cunoscut pe Enrico Fanciotti in vremea copilariei mele. Era feciorul renumitului dr. urolog Fanciotti, care locuia pe str. Orientului, colt cu str. Pensionatului. Cativa ani am fost vecini. Multi dintre noi stiam, inclusiv parintii lor, ca intre Enrico si Germen exista inca din timpul scolii o poveste frumoasa de dragoste. Desi manifesta vadite inclinatii spre muzica, acesta urma sa se inscrie la Facultatea de Arhitectura. De mic, stapanea clapele pianului si, uneori, venea pe plaja cu acordeonul si canta spre placerea celor prezenti. Admiram in fiecare vara aceasta pereche de tineri minunati, care purtau in ochii lor speranta si increderea intr-o viata plina de izbanzi. El italian, ea nemtoaica. O fata frumoasa, cu siluieta de sportiva, cu parul de culoarea aramei ochi albastri, cu reflexe verzui. O, Germen! Nimeni n-ar fi banuit vreodata ce traznet avea sa se abata asupra familiilor acestor tineri, care le-a frant aripile si chiar vietile.
In 1945, la sfarsitul vacantei de vara, armata rusa a hotarat ca toti tinerii de origine germana, cuprinsi intre 18 si 35 de ani sa plece obligatoriu la munca in Rusia pentru a reconstrui tot ceea ce armata nazista distrusese.
Asadar, despartindu-se intr-o dupa-amiaza, cei doi indragostiti n-au banuit ca nu se vor mai intalni niciodata. Cand Enrico a aflat de ceea ce hotarasera rusii, durerea prin care el a trecut, nu se poate descrie. Din cati prieteni de-ai nostri au plecat intr-acolo, unul s-a mai intors. Din cele povestite de acesta, am aflat ca au muncit din greu, iar multi au murit in chinuri cumplite, altii s-au sinucis. Singura lor vina fusese ca erau de origine germana, desi nu vazusera niciodata Germania, tara stramosilor lor. Daniel Schuster, prietenul care s-a intors, era de nerecunoscut. Povestea cum zilnic mureau tineri de dizinterie fiind hraniti numai cu ciorba de varza, iar condiiile din baraca erau infioratoare. Supusi unor munci pe care nu stiau sa le faca, curatau locurile de daramaturi, carau materiale de constructie. Desi trecuse prin situatii zdrobitoare, Dan nu-i condamna pe rusi; vazuse bine cate distrugeri facusera conationalii lui.
Peste aproape cinci ani, Enrico avea sa primeasca vesti de la Germen. Incerc sa redau discutia telefonica dintre cei doi: „Draga Enrico, te rog sa nu ma intrerupi! Asculta-ma! Sunt Germen. Sunt convinsa ca in toti acesti ani te-ai intrebat ce e cu mine" „Unde esti? Vino odata!" striga Enrico din rasputeri. „Nu se poate, Enrico! raspunse fata. Nu te pot lasa sa traieti o viata cu povara intrebarilor, de aceea te-am sunat. Nu pot sa apar asa in fata ta. Din Germen pe care o stii tu nu au ramas nici macar urme fine. Sunt o epava.Prin trupul meu a trecut armata rusa, iar sufletul mi-a fost iad. Am crezut ca trebuie sa stii ce s-a petrecut cu mine. Acum sunt in Romania, dar voi pleca, daca o sa mai ajung, in tara care a fost motivul nefericirii mele. Nu-ti cer iertare pentru despartirea de atunci, ci pentru cea de azi. Dar nu se poate altfel. Iti doresc tot binele din lume! Adio Enrico!"
O veste mai grea decat aceasta nu putea primi bietul Enrico! In ciuda atator intamplari nefericite, el devine arhitect, iar intr-una din zilele anului 1953 aveam sa particip la spectacolul sustinut numai de arhitecti si medicinisti la Teatrul Comunal. Prezentatorul anunta ca arhitectul Gabriel Gheorghiu va interpreta cantecul „Mos Gerila", iar la pian compozitorul Enrico Fanciotti. Impietrita, am ascultat cantecul si din fiecare cuvant rostit de interpret intelegeam ca sufletul lui Enrico nu era vindecat continua sa-si poarte durerea si dragostea pierduta. Lacrimile imi scaldau obrajii plini de tristeje. Am invatat cantecul si-n fiecare an de Craciun il cant cu aceeasi placere. I l-am cantat si fetei mele de cand era mica si de fiecare data ii povesteam de marele Fanciotti. Si acum, la varsta de 81 de ani, cuvintele cantecului imi sfasie sufletul pentru nedreapta soarta a celor doi.
L-am reintalnit pe Enrico dupa multi ani, spunandu-mi ca venise in Braila pentru ca facuse proiectul pentru , "Palatul Telefoanelor si-al Postei". Tot atunci aveam sa aflu ca o alta durere i-a macinat sufletul. Fetita lui, in varsta de patru ani, cazuse de la etaj si murise. Am fost martora la toata suferinta lui. Dupa 1990, Enrico Fanciotti a murit. Adus si inmormantat in Braila lui draga, l-am condus pe ultimul drum alaturi de prietena comuna, dr. Meri Poenaru Licheardopol. Azi se odihneste in cavoul familiei Fanciotti din Cimitirul Catolic. Ma duc adesea si pun flori la usa cavoului, aprind lumanari si mi se pare ca aud plansetul durerii lui si nu ma intreb niciodata de ce fata mea este brazdata de lacrimi.


 


 


 Aceasta este povestea lui Enrico Fanciotti. Cu asta am raspuns prezentatorului de la spectacolul din Ajunul Craciunului 2008. Am spus acum ceea ce atunci, din cauza emotiei imense, nu am putut spune. Enrico Fanciotti nu trebuie uitat!


Angela BURTEA

 

joi, 22 decembrie 2011

duminică, 18 decembrie 2011

Tragedia de la Podul Brailita

          Putini braileni mai stiu despre nenorocirea care, la sfarsitul lui august 1944, a indoliat sute de familii din cartierele Comorofca si Brailita. Doar urmasii celor care au locuit in zona fostului abator au auzit, de la bunici, povestea vagoanelor, capcane ale mortii, abandonate de nemti pe calea ferata, de la pod, pana jos, in port. si totusi, mai exista martori ai acelor vremuri, in care istoria se scria cu sange. Sunt martori care nu doresc ca, odata cu ei, sa piara din constiinta noastra oameni sau intamplari ce au insemnatate.
            Femeile, matasea, praful de pusca si o tigara
           Valeria Ursan era o adolescenta in virsta de 17 ani cand ziua de 23 august 1944 avea sa devina, pentru jumatate de secol, ziua nationala a Romaniei. Dupa ce regele Mihai a anuntat, in celebra sa proclamatie catre tara, trecerea de partea Aliatilor, Romania intrand astfel in sfera de influenta sovietica, si dupa arestarea maresalului Antonescu si a ministrilor sai, germanii stationati pe teritoriul tarii, luati pe nepregatite, au inceput retragerea haotica. Tanara de atunci are si astazi in fata ochilor forfota de pe strazile Brailei si pe soldatii nemti fugind care incotro, pentru a nu fi facuti prizonieri de razboi.
            Epuizati de frica si de neodihna din cauza alarmelor antiaeriene si, mai ales, infometati, localnicii au luat cu asalt vagoanele abandonate pe calea ferata, pe o lungime de aproape 3 km, pana in port incarcate cu alimente si lucruri dintre cele mai diverse, vagoanele nemtilor au atras multimea. Mai curajosi, cei tineri au inceput sa descarce "vinuri din  cele mai fine, ciocolata, paturi, din care tot orasul si-a facut lodine (n.r- un fel de pelerine), pe care le-au purtat ierni la rand, praf din care se facea branza, legume deshidratate, calupuri de sunca, cascaval, sardele, lame de ars si cate si mai cate...", spune martora, inclusiv munitie de razboi. De pe pod, cei lipsiti de curajul de a se aproviziona din ceea ce nemtii abandonasera priveau cum femeile, atrase de sutele de saci de matase in care se tinea praful de pusca, pentru a fi ferit de umezeala, faceau mormane de pulbere si pastrau tesatura. Ignorant, unul dintre ei a aruncat restul unei tigari aprinse. Urmarea: "....am auzit bubuiturile, niste schije au trecut pe la urechile mele, iar cand s-au potolit lucrurile, am venit la pod si am vazut sus, pe dealuri, sinele incolacite ca niste serpi. Am vazut oameni fugind, pe una dintre vecine care isi tinea mama infasurata intr-un ceasaf din care atarna carne si piele (...). Cand m-am apropiat de vagoane, am vazut niste lucruri subtiri si negre. Eu am crezut ca sunt bombe, dar erau trupuri umane. Atat mai ramasese din ei".





            Sute de morti, un singur nume: "Maria lui Fringheru"
            Si o groapa comuna, in cimitirul Sfanta Maria, am adauga noi, unde, dupa atatia ani, pamantul si uitarea s-au asternut definitv peste mortii ale caror nume nu le mai pomeneste nimeni, de peste sase decenii. Doar ingrijitorii cimitirului isi mai amintesc de groapa comuna, dar mai multe nu pot spune pentru ca arhiva cimitirului a ars si ea, prin anii '70 . Acum locul e parcelat, iar locurile de veci au fost vandute  brailenilor din vecinatate.
         Valeria Ursan a refacut, cu lacrimi in ochi, drumul pana la locul in care victimele de nerecunoscut ale unui gest imprudent sunt pe punctul de a disparea pentru totdeauna din constiinta locului: "Pe aici urcau oameni cu targi improvizate care carau trupuri umane si le aduceau in cimitir. Aici era o groapa mare, iar preotul Noaptes avea cadelnita in mina si dascalul Tache, un registru in care numerota mortii si aia ii aruncau acolo". Din toata invalmaseala de atunci, din toate numele pe care rudele celor morti le strigau, peste ani, doar unul singur si-l mai aduce aminte : "Maria lui Fringheru".
            'Tinerii de azi ar trebui sa stie pe ce urme calca'
            Prin marturia ei despre eveniment, dna Ursan a tinut sa aduca, simbolic, un omagiu tuturor celor care, ca si Maria lui Fringheru, au fost victimelor anonime ale teribilei explozii, reduse in urmatorii ani la zgomotul sticlelor de sampanie desfacute de sarbatori, la care doar femeile mai tresareau, amintindu-si de cei care si-au dat viata pentru proviziile din trenuri, din care si-a facut parte pana si primarul de atunci, colonelul Paul Brataseanu. Despre acest eveniment, istoricii locului, printre care si profesorul Ionel Candea detin informatii doar in masura in care au cunostinta despre existenta unor rapoarte facute de agentii Sigurantei. In lucrarea sa "Braila - File de istorie, vol.l", fostul sef al Arhivelor Nationale Braila, Nicolae Mocioiu, invoca o adresa a Prefecturii Judetului Braila catre Comandantul Garnizoanei si catre prim procurorul Tribunalului, care mentioneaza explozia a 35 de vagoane de proiectile si peste 300 de morti, din care doar 46 identificati.
            "Tinerii de azi ar trebui sa stie pe ce urme calca, cine au fost oamenii de dinaintea lor, ce au suportat si sa repecte si amintirea lor si pe noi, cei batrani", a mai spus Valeria Ursan care, in ciuda virstei si a caldurii de afara ne-a insotit in cautarea a ceea ce ar putea fi singura marturie a carnagiului din august 44, o cruce ridicata in memoria victimelor ingropate in groapa comuna, al caror numar exact l-a stiut doar dascalul Tache. Acest monument se afla, dupa cum spun localnicii din zona Strazii Colectorului, langa pasarela . Din pacate, vegetatia, care depaseste statura unui om, a zadarnicit cautarile noastre, dar ele pot fi reluate de institutiille care gestioneaza cultura, traditiile si patrimoniul local si care dispun de mijloacele necesare.

Aura Costea

Incursiune in trecut XI


            De multa vreme nu mi s-a parut timpul atat de pretios ca atunci cand stau „la povesti" cu doamna Valeria Ursan. si niciodata Braila nu mi-a parut atat de interesanta si frumoasa ca in aceasta perioada. Asadar, impart aceasta bucurie cu dumneavoastra, dragi cititori, si va dau in dar o alta poveste, al carei cuprins contine un nume sonor.
            „Tot in centrul Brailei, pe str. Imparatul Traian colt cu C.A. Rosetti, isi avea sediul Agentia britanica de import-export unde era director grecul Xenakis. Evenimentul cultural din august 2006, Concert de rook si muzica clasica din Sala Tineretului, la care am fost prezenta, m-a determinat sa merg in timp si sa-mi reamintesc de frumoasa prietenie statornicita intre familia parintilor mei si familia Xenakis. In seara aceea, viceprimarul de atunci anunta hotararea Consiliului Judetean de a acorda titlul de cetateni de onoare urmatorilor braileni: Iannis Xenakis - compozitor, Elisabeta Neculce Cartis - soprana, Andrei Heinl, Petrica Beschea si Lucian Soanca fosti dirijori ai corului ,Armonia".
            Diploma lui Iannis Xenakis a fost inmanata unei doamne de la Ambasada Franceza, lucru care pe mine m-a indignat, fiindca nu s-a spus nimic despre meritele acestor oameni. Ceva din mine a strigat: Nu se poate! Este o impietate! Oare nu trebuia sa se faca intr-un cadru special? Sa se vorbeasca pe larg despre activitatea culturala a acestor personalitati brailene? De ce diploma acordata lui Xenakis ajunge la Ambasada Franceza? Nu avea loc undeva la Directia de Cultura sau chiar in holul Teatrului „Maria Filotti"?
            Seara tarziu, m-am intors in indepartata mea copilarie si m-am revazut pe str. Bolintineanu, mergand in vizita cu parintii la familia Xenakis. Alergam de fiecare data sa fiu eu prima cea care deschide poarta grea de metal, slobozind cat ma tinea gura: „Iasu barba Iani/ Iasu capitane!" Grecul Xenakis, tatal, se incrunta, iar armeanul Vasoian, tatal meu, zambea ingaduitor la nazdravaniile mele. Doar Iannis, fiul, raspundea domol: „Iasu! Iasu!", adaugand uneori ,Luis parev!", adica „Zi luminoasa!" dupa cum il invatase in armeana tatal meu. Trainica si frumoasa prietenie i-a legat pe grecul Xenakis si armeanul Vasoian. Si totusi, in casa aceea cu mobila greoaie, cu draperii care aruncau umbre puternice pe pereti, nu era loc de joaca pentru copii. Acestia trebuiau sa-si petreaca timpul studiind. Persoana care ma impresiona cel mai tare era mama lui Iannis care, atunci cand se aseza la pian, lumina totul in jurul ei.
            De aceea batranul Xenakis suporta greu zburdalnicia mea. Ma potoleam doar atunci cand Iannis incepea sa cante la fluier. Ramaneam nemiscata, vrajita, asezandu-ma adesea pe treptele de marmura din curte si, cu obrajii sprijiniti de palme, mi se parea ca intru in lumea de povesti, acolo unde ma purta muzica lui Iannis. Mai tarziu, am inteles de la parinti ca fluierul acela era de fapt un flaut si fusese daruit de mama lui. Apoi, a venit ca un traznet durerea: Iannis ramanea orfan de mama. Murise la nasterea unei fetite, nesupravietuind insa nici aceasta. Iannis a fost trimis la o scoala in Grecia. A venit razboiul si din cand in cand soseau vesti cum ca Iannis avusese necazuri pe plan politic si ca a plecat in Elvetia, stabilindu-se mai tarziu in Franta. Ajunsese un renumit arhitect, iar matematicii ii facuse loc in muzica. N- am inteles ce insemna asta, dar ma simteam multumita de realizarile lui.
            Cand dictionarul Larousse a ajuns pe raftul bibliotecii mele, am descoperit cu bucurie numele celor doi braileni: Panait Istrati si Iannis Xenakis. Luata de  valurile vietii, a ramas in urma copilaria, iar in anul 1992 am aflat ca Iannis urma sa concerteze la Braila, la Teatrul „Maria Filotti". Nu mi-a venit sa cred ca o sa-1 revad dupa atatea decenii. Ne-am trezit fata in fata, un barbat si o femeie in varsta, doi necunoscuti. M-a-ntrebat daca doresc un autograf. L-am privit muta de uimire si dintr-o data am strigat: „Iasu barba Iani/ Iasu capitane!" M-a ascultat, m-a privit, apoi, ca si cand a iesit la suprafata din indepartata copilarie amintirea armencei zburdalnice, mi-a raspuns: „Iasu! Iasu!" Nu a ras, nici macar un zambet nu mi-a daruit, dupa cum ma asteptam! Mi-a atras atentia obrazul lui brazdat de cicatrice si mi se parea ca un ochi era din sticla. Mi-a povestit despre tot ceea ce facuse pana la acea varsta: despre succesele obtinute din mai toate colturile lumii, premiile obtinute, despre prietenia cu mari personalitati ale muzicii si cu renumitul arhitect francez Le Corbusier, despre sotia lui, Francoise, dedicata tot muzicii, cat si despre fiica sa, pe nume Ziya.
            Printre curiozitatile mele s-a aflat si intrebarea daca a fost pe str. Bolintineanu. Fata lui Iannis copilul nu arata niciodata prea mare bucurie, dar de data aceasta o umbra parca i-a trecut peste ochi, cand a dat afirmativ din cap. Am inteles ca fusese o lovitura dureroasa. Ochii mi s-au umplut spontan de lacrimi, apoi ne-am imbratisat. In 2001 am auzit ca Iannis, barba Iani al copilariei mele murise. Am simtit o strangere de inima, o durere puternica, apoi mi-am spus ca oameni ca el nu pier, ca Iannis s-a dus in alta parte sa faca muzica, ca Dumnezeu, in bunatatea si iubirea Sa pentru oameni, a dat har unora dintre noi pentru a ne arata lumina si frumosul. Eu, o persoana obisnuita ca multe altele, as vrea sa ajung la poarta Raiului, dar sigur raman acolo. Numai oameni ca Iannis intra pe acea poarta spre nemurire!
            Manata de dorul copilariei m-am dus pe str. Bolintineanu nr. 15, am intrat tot pe aceeasi poarta, care de data aceasta nu mi s-a mai parut atat de grea; greutatea se afla in mintea si sufletul meu cand i-am cautat cu privirea pe toti cei care odinioara dadeau sens vietii mele. Durerea s-a marit cu atat mai mult cu cat pe acea cladire veche si batrana  nu exista niciun semn ca acolo s-a nascut si a trait o perioada marele om care a facut din arhitectura muzica si din muzica arhitectura. Mi-ar fi placut sa vad o placa comemorativa pe care sa fie inscriptionat numele acestuia, si nu bulina rosie care anunta pericolul iminent de prabusire. Atunci i-am inteles cel mai bine dezamagirea, iar vorbele lui imi rasunau ca un ecou in minte: „Sunt atat de cunoscut in lumea larga, iar aici, la Braila, m-am simtit de parca nimeni nu ar fi auzit de numele meu!"
            Am deschis poarta spre plecare, iar firul amintirilor a inceput sa doara, sa arda. Atunci am murmurat: „Ramas bun, barba Iani/ Ramas bun, capitane!" trecand pragul portii sfasiata de dorul unui timp ingenunchiat de atata tacere."
            Asa a incheiat inca o pagina de amintiri minunate venerabila doamna Valeria Ursan. Cine mai poate adauga ceva la finalul acestei povesti? va intreb eu. Tulburatoare istorie! Cum pot lasa cei autorizati cu promovarea culturii brailene sa se astearna colbul peste nume remarcabile? Iannis Xenakis, Enrico Fancioti! Noi nu trebuie sa nascocim povesti, ele exista, iar acestea pot deveni puncte de atractie si pentru noi, dar si pentru cei care sunt in tranzit prin Braila. Cine suntem? De unde venim? Si daca tot „au scapat" de la demolare si au ramas in picioare toate cladirile vechi, dar puternice prin ceea ce au fost, de ce nu li se acorda o sansa spre cunoastere?

Angela BURTEA

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Incursiune in trecut X


               Prin anii 70, am ajuns, intamplator sau nu, la Ramnicu Sarat. Un targusor curat si frumos, cu oameni harnici si buni, care mai pastra cate ceva din autenticul unor vremuri apuse, dar pline de un femec aparte. Coborata din tren am privit mirata in jur. Soferii taxiurilor, amabili si respectuosi concurau cu birjarii care te imbiau cu minunatele lor trasuri. Cu masina mai calatorisem, cu birja, nu. Ce experienta! Asezata comod in spatele vizitiului, m-am lasat condusa la destinatie de cei doi bidivii care isi armonizau pasii intr-o nota desavarsita. Asa am inteles mai bine noua poveste a doamnei Ursan Valeria, facand trimitere la alegerea de a calatori cu trasura intr-un timp ceva mai indepartat..
            „In vremea copilariei si tineretii mele, unul dintre mijloacele de transport in oras era trasura, incepe a povesti venerabila doamna. Acestea stationau mai ales in fata Bancii Elene (acum Bank Post) pana la colt cu str. imparatul Traian. Erau de regula descoperite si se acopereau atunci cand ploua. Birjarii frumos imbracati aveau obligatia sa-si poarte caii curati, tesalati, cu cozi si coama impletita. Luceau de curatenie. Pentru siguranta, seara fiecare trasura era dotata cu felinare de-o parte si de alta.





                 Lustragii erau o alta categorie nelipsita acelei perioade. Asezati pe scaunele, in aceeasi zona a birjelor, invitau de pe trotuar trecatorii pentru a le lustrui incaltamintea. Existau si patroni care aveau lustragerii.
            Duminica, nelipsita din centrul orasului era Fanfara Militara, care canta linga Fantana arteziana, construita din fonta in stil baroc. Era un deliciu pentru copii! Frumusetea acelor momente era dublata si de minunatia covorului de flori multicolore ce se intindea injur si care mi se parea asemenea unei gradini iesita din povesti. In aceasta zona puteau fi vazute femei frumoase si elegante iesite la promenada. Printre frumoasele acelor vremuri se remarca sotia consulului german, doamna Schenell, care dadea tonul modei in oras; Domnisoara „Tablou", dupa numele adevarat Popovici, incanta privirea, iar prin prezenta-i fermecatoare facea furori in randul barbatilor. Fusese iubita frumosului grec Kelaiditis, cotat Don Juan-ul Brailei, director la o Agentie de vapoare. A sfarsit trist, biata de ea! S-a otravit cu soricioaica atunci cand a aflat ca fusese parasita de tanarul aventurier. Imi amintesc ca acesta locuia pe str. C.A. Rosetti colt cu Str. Bolintineanu, iar in imobilul sau functiona Consulatul Portughez. O alta frumusete feminina a acelor vremuri era grecoaica Sia Zalumis. Era iubita directorului Stefanescu de la Societatea Franco - Romana, unde munceau o serie de prizonieri italieni. In timpul razboiului, se indragosteste de unul dintre acestia. Cand este eliberat, el pleaca in Italia, iar ea in Grecia. Se intalnesc si se casatoresc. Stabilita in Italia, Sia, desi foarte bogata, moare ca alcoolica intr-un spital, din pacate.


 
               Imi amintesc ca in perioada interbelica era moda pantofilor cu scart. Copii fiind, ne amuzam ori de cate ori sesizam ca scartaitul aceleiasi perechi de pantofi era diferit. Mai tarziu am inteles ca inegalitatea venea de la faptul ca cizmarul gresea adaugand pantofilor masuri diferite din materialul care producea scartaitul. Erau vestiti in oras pantofarii Costica Ionescu, unde puteai gasi pantofi de dama, iar la Burlacu Sava, pantofii Burger, a caror margine era cusuta manual, dar mai ales elegantele cizme."
          La parterul Teatrului „Maria Filotti" se afla Restaurantul „Metropol" unde canta vestita orchestra formata din tatal si fratii Oancea. Ne bucuram cand parintii ne duceau acolo, unde Stela, frumoasa nora a lui Oancea, intindea burduful acordeonului si canta patimas cantece lautaresti. Mi-au ramas intiparite in memorie vocea ei minunata, dar si felul in care-si flutura frumusetea parului. Ca semn de respect, cand intrau parintii mei in acel local, acestia schimbau melodia, stiind ca prefera „Cavalleria rusticana" de Suppe sau „Intr- o piata persana". I-am cunoscut mai bine dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand unul din fratii mamei, Sava. s-a intors ranit de pe front. Rana de la picior se infectase foarte tare, fiind la un pas de septicemie. In aceste imprejurari o cunoaste pe fiica cea mica a lui Oancea, care 1-a ingrijit cu abnegatie, ajutandu-l sa treaca cu bine peste suferinta lui. Se indragostesc si, in final, se casatoresc spre marea disperare a bunicii ca baiatul ei se insoara cu o tiganca. In ciuda atator suparari, ei au trait impreuna pana la moarte, iar parintii mei le-au fost nasi.
            E bine de stiut ca in Restaurantul „Metropol" a cantat si marele compozitor, dirijor si pianist Sile Dinicu atat in perioada interbelica cat si cea postbelica.

 
            In zona Poligonului, pe str. Teatrului, in casa cu demisol, a existat Observatorul Astronomic. Proprietarul casei si amator al astronomiei a fost Orsson de Roma, fiul Contesei de Roma, nepoata a caimacamului Vogoride, cel care se opusese Unirii Principatelor Romane.
            La cativa pasi de Banca Italiano-Romana (azi cofetaria Select) se afla casa Militeanu, in care functiona reprezentanta marii Societati „Dreiflus" din Bucuresti, societate de export cereale."
            Nu stiu daca cititorul, oricare ar fi el, poate patrunde cu usurinta si placere in lumea calauzita de doamna Valeria Ursan, dar eu raman de fiecare data fermecata de lumina atator lucruri care nu au voie sa piara. Marturisesc ca niciodata nu am privit cu atata interes cladirile vechi ale orasului nostru ca in aceasta perioada. Privesc, ma mir si ma intreb: care dintre generatiile ce vor urma va restabili puterea acestui oras? Nu vreau sa emit judecati care ar putea sa para nefondate, dar atata timp cat se cultiva fatarnicia, incultura si hotia, adevarata lumina a lucrului bine facut nu va ajunge curand la noi. Suntem constienti ca fiecare perioada a avut neajunsurile ei, dar nu intamplator am dat glas acestor amintiri. Existenta atator banci presupunea o economie puternica, localurile vesnic incarcate de consumatori demonstrau bunastarea, eleganta femeilor si-a barbatilor presupuneau respect si iubire de sine. Chiar si selectarea acelor iubiri patimase au aratat ca dragostea adevarata sau aventura au intregit tabloul unei vieti palpitante pe langa care nu se merita sa treci si sa te faci ca nu observi...

 Angela BURTEA

Incursiune in trecut IX

            Luna decembrie este o luna plina de povesti, iar intreaga omenire incearca sa schimbe cate ceva din comportamentul sau doar din dorinta de a fi mai aproape de Mantuitor. Fiecare dintre noi traverseaza lumina timpului prezent cu gandul la farmecul copilariei, aducand in actualitate aspecte ale unor vremuri ce nu vor sa „imbatraneasca" niciodata. Calauzita de gandul miraculos al cunoasterii, patrund din nou in perimetrul povestitorului octogenar, dornica sa aflu alte povesti a caror coloratura iti purifica sufletul.
            „Cine poate uita vreodata vraja sarbatorilor de Craciun? - incepe a povesti dna Ursan Valeria. Ideea de sarbatoare altfel era perceputa. Cu obrajii rosii de ger, cu traistutele in spate si plini de emotii si credinta, patrundeam in atmosfera minunata a sarbatorii de Craciun, convinsi fiind ca „agoniseala" noastra va fi o mare izbanda. Nuci, mere si covrigi strangea fiecare colindator, iar banii veneau destul de greu si pe neasteptate, dar nimeni nu facea din acest lucru un scop mercantil. De ceva vreme tot caut sa redescopar curatenia acelor suflete care, prin frumusetea colindelor lor, aduceau in casele oamenilor un plus de lumina dumnezeiasca.
            Colindele Craciunului erau urmate de cele ale Anului Nou: Plugusorul, Sorcova,  Capra si „Vasilca", ultimul fiind specific mai mult tiganilor. Pe o tava, asezau un cap de purcel pe care il impodobeau cu flori si ramuri de brad, apoi colindau in ziua de „Sf. Vasile" ca semn de belsug si sanatate. Tot ca semn de belsug era si aruncatul boabelor de grau in fiecare casa in care se intra. Pentru plugusor, flacaii faceau din timp „buhaiul" sau „buga", cautand par de cal pentru ca sunetul sa fie asigurat. Tot ca un obicei strabun era si „Irozii". Demn de amintit era obiceiul elevilor de la Liceele „Nicolae Balcescu" si „Comercial": formau grupuri de colindatori si colindau pe la casele profesorilor lor, care se simteau onorati de prezenta acestora.
            Cu sufletul inmuiat in dorul datinilor stramosesti, ma-ntreb adesea: unde sunt iernile de altadata cu zapada inalta cat casa si cu geruri napraznice de ingheta Dunarea atat de tare, incat saniile trase de cai impodobiti cu zurgalai o traversau spre bucuria celor mari si mici! Brailenii ajungeau pe malul celalalt, la Ghecet, unde serveau tuica fiarta, mici si peste, apoi se intorceau acasa multumiti, semn ca lumea stia sa petreaca frumos. In astfel de ierni, viata muncitorilor din port era destul de grea. Pentru a infrunta saracia, fiindca vasele nu mai puteau patrunde spre mal, faceau „copci", spargand gheata pentru a pescui. O alta indeletnicire a acestora era taierea cu fierastraul si depozitarea calupurilor de gheata in depozitele de  gheata, numite ghetarii. In Comorovca, existau hrube unde bucatile de gheata erau depozitate si astupate cu paie. Vara, in camioane, o vindeau la restaurante, iar clientii o gaseau in frapiera in care se raceau sticlele de vin. Romanul a fost inventiv de cand se stie. Fiindca nu existau frigidere, isi mesterea lazi frigorifice din cutii de lemn captusite cu pluta in care punea calupuri de gheata si astfel tinea la rece sticlele.






              E lesne de inteles ca lumea din perioada copilariei si tineretii mele stia sa petreaca frumos, respectandu-si rangul. Clubul de Tenis din Gradina Mare se transforma in patinoar si era frecventat de protipendada orasului, iar copiii din Comorovca si Baligosi foloseau Lacul Ganea. Acestia isi confectionau patine din cercurile de fier de la butoaie si zburau pe lacui inghetat de gerul iernii. Pentru sanius, copiii muncitorilor din port foloseau derdelusul de la Vadul Olangeriei care pornea de la coltul str. Carantina cu str. Rahova, iar cei bogati, care aveau la dispozitie sanii elegante si boburi, foloseau Vadul de la Gradina Mare care pornea de la moara Lichiardopol.


 
              Cum sa nu devii nostalgic dupa acele vremuri in care credeam cu toata taria in Mos Craciun si in „fetita cu chibrituri" pe care „o vedeam" in serile de Ajun la fereastra casei mele, uitandu-se la bradul impodobit din casa noastra! Adesea in jurul pomului se gaseau saculete cu daruri pe care marinimosul meu tata, armeanul Vasoian, le impartea saracilor. Usile caselor noastre nu se incuiau niciodata si tot omul, oricat ar fi fost de sarac, astepta ca cineva sa-l colinde intru vestirea Nasterii Domnului."
            Cu gandul la cei plecati dincolo de nori si cu bucuria ca ni se-ntorc acasa copiii de sarbatori, incerc sa patrund in sufletele brailenilor, alaturi de dna Ursan, si sa spunem „lumina in minte si inima si un sincer "La multi ani!"

 Angela BURTEA

Incursiune in trecut VIII


             De fiecare data cand o intalneam pe dna Valeria Ursan imi spunea cu acelasi patos: „Tinerii nostri trebuie sa cunoasca adevarata fata a orasului nostru Braila. El n-a aparut pe harta Romaniei intamplator." Stiam ca are perfecta dreptate, numai ca lumea de acum nu mai seamana nici pe departe cu cea pe care o tot cauta dumneaei prin amintiri. Sistemul, mentalitatea, scara valorilor sunt altele, dar nicidecum mai bune decat odinioara. Asadar, continuam sa ma las purtata de firul minunat al povestilor, pentru ca mai apoi sa le dau grai asa cum se cuvenea. Mergeam pe acelasi drum al armatorilor, negustorilor si cerealierilor, oameni de seama pentru dezvoltarea economica, sociala si culturala a Brailei.
            „Fratii Embiricos, armatori de origine greaca. Unul dintre ei isi avea casa pe strada Gradinii Publice unde, mai tarziu, s-a Construit TCIND-ul. Era o cladire imensa in care se faceau foarte des baluri. In loc sa fie reparata, s-a demolat, iar materialele care s-au scos au fost folosite la construirea grajdurilor CAP-urilor. Intre casa acestui armator grec si casa mosierului Pana, care se afla pe locul fostului spital TBC, este si acum o cladire lasata in paragina de foarte multi ani, care a apartinut marelui George Cavadia, parintele filarmonicii „Lyra", intrat ca si atatia altii in uitare. Celalalt frate Embiricos locuia in cladirea unde este gazduita „Casa Colectiilor". Se spunea despre el ca, pe cat era de bogat, pe atat era de zgarcit. Cu ani in urma acolo s-a aflat Spitalul de boli venerice. Se pare ca ar mai exista mostenitori ai familiei Embiricos la Paris, dar, dupa retrocedarea cladirii, ar fi renuntat la aceasta, auzind ce destinatie a avut.

TCIND

  Casa George Cavadia



 Casa Embiricos

              Casa Mendel - azi Biblioteca „Panait Istrati". Evreu cerealist, Mendel era  renumit pentru faptul ca in portul Braila nu se misca un bob de grau fara ca el sa nu-i stabileasca pretul in functie de calitate. Era si un pasionat al cailor. Mai tarziu, in aceasta casa, a locuit armeanul Hugas Balian care a infiintat Societatea de asigurari „Prevederea".
 
Casa Mendel

              Peste drum, intr-o casa eleganta, cu arhitectura deosebita, (azi isi are sediul o gradinita), traia familia armatorului grec Ianis Matukis. Aici, in aceasta cladire, s-a aprins primul bec de lumina - lampa electrica, 1900. Seara se imbulzea lumea sa vada lumina.

Casa Ianis Matukis

                Tot bunica a fost aceea care mi-a povestit atatea lucruri minunate despre familia marelui Petre Stefanescu Goanga. In Piata Poligon, pe frontispiciul casei in care a trait acesta se afla o placa comemorativa, care mai aminteste trecatorilor de valorile brailene. Din aceasta casa razbateau sunetele pianului ale carui clape erau manuite cu pricepere de mainile Ceciliei Goanga, mama viitorului bariton. Cecilia era nepoata cunoscutului negustor grec Rally, cel care a construit un han, care, mai tarziu, a devenit Teatrul Regal, apoi Teatrul „Maria Filotti", de azi. Bunica imi spunea ca pe scena acestui teatru dadea recitaluri Cecilia Stefanescu Goanga. In adolescenta am avut bucuria de a-l cunoaste pe Petre Stefanescu Goanga in casa unchiului sau, Bazil Clony, o alta personalitate a orasului Braila, care locuia pe str. Belvedere, vis-a-vis de Casa Colectiilor.

Casa Petre Stefanescu Goanga 

            Pe str. Teatrului se afla „casa cu demisol", unde locuia urmasul Contesei de Roma si avea instalat in cladire un observator astronomic. In 1945, am cunoscut-o pe contesa. Desi era in varsta, inca isi pastra din delicatetea de altadata, avand o tinuta aristrocatica. atunci am flat de la dumneaei ca fusese nepoata caimacamului Vogoride, cel care se opusese Unirii Principatelor Romane."

Angela BURTEA


Incursiune in trecut VII


          Cine n-a ascultat povesti in vremea copilariei? Cine n-a fost vrajit de vocea blanda si inconfundabila a bunicii din vremea rochitelor cu volanase si-a pantalonilor scurti? Oare de ce ramane in mintea copilului imaginea zanei din povesti si peste ani, iar magia baghetei fermecate aprinde lumini intrate demult in intuneric?
            "Unde este zana copilariei mele? O chem adesea cu dorinta de a-mi aduce in fata oamenii timpurilor mele indepartate, oameni frumosi, harnici si cinstiti care au avut rabdarea de-a incarca inima si sufletul unui copil avid de cunoastere?" Asa-si incepea inca o poveste stimata doamna Valeria Ursan". E frumos cand locuiesti la Dunare, dar si mai frumos este cand cunosti cate ceva si despre cei care au lasat posteritatii un oras minunat, dar neglijat adesea in ziua de azi. Armatorii, negustorii, cerealierii de odinioara au facut istorie din orasul nostru. Cati dintre tinerii nostri cunosc insemnatatea multor cladiri impunatoare din acest oras? Asadar, fiind legati de viata portuara, armatorii si-au construit case trainice si frumoase care au rezistat timpului in zona Gradinii Publice (str. Oituz, Bolintineanu, Belvedere, Rosetti). Desi au murit aici sau dincolo de tara, ei au lasat urme prin casele lor, date mai apoi in folosinta publica.
            Pe str. Gradinii Publice colt cu str. Golesti, se afla o cladire impunatoare, numita si casa cu coloane care aminteste de gustul rafinat al mosierului Cotis; Tot in zona se afla casa grecului Luca Stefanitis, numit si "omul care nu stia sa rada". De la el aflase tata ca un ou proaspat de gaina baut dimineata, pe stomacul gol ajuta copilul in dezvoltarea sa. Plin de seriozitate, acelasi lucru a pretins si celor trei baieti ai sai. Director la Societatea de Navigatie "Kiriakidis", era renumit pentru specialitatea pe care o avea in arbitrajul naval, fiind solicitat chiar de societatea de asigurari "Loyd" din Londra. De retinut este faptul ca in toate aceste case mari se faceau seri muzicale unde se canta muzica clasica, iar pianul era la mare cinste. O grija aparte o aveau pentru copii, care invatau limbi straine cu ajutorul guvernantelor.

Casa Cotis
 
Casa Luca Stefanitis
 
               Kistodulo Suliottis studiase in strainatate, fiind un timp primar al orasului. Prin prezenta sa, epata de fiecare data cand ajungea seara la hotelul "Café Francez", azi Muzeul de Istorie. De fiecare data sosea insotit de un "paznic", bodyguard-ul de azi, care nu vorbea niciodata. Imbracat in costum oriental, tinea mana tot timpul pe "jungherul" de la brau, ca semn al fidelitatii sale fata de stapan. Ca o ironie la adresa acestui fapt, un ziarist mucalit a luat un tigan de la cort, 1-a imbracat in stil oriental si cand aparea Suliotti, facea si el semn tiganului sa apara. Spre hazul tuturor, tiganul tinea la piept un tun in miniatura, confectionat dintr-un material usor. Oamenii acelor vremuri stiau sa guste umorul si-l faceau si bine!

Casa Kistodulo Suliottis

              Grecul Zervo era director la Societatea navigabila "Gatorno", al carei sediu se afla in locul restaurantului "Europa". Cladirea in caré a functionat o vreme "Casa de Pensii" de pe str. Bolintineanu a apartinut armatorului Gatorno. Si azi se mai pot vedea usile originale ale cladirii cu geamuri de cristal. Tot pe str. Bolintineanu isi avea casa si marele Violatus. Unul dintre fratii Likiardopol locuia pe locul unde este astazi Biserica Baptista. Acolo aveau un teren de tenis. Pe Bolintineanu, unde era Casa de fete, se afla locuinta lui Spiru Likiardopol, celalalt frate. In casa mosierului grec Pana, cel care avea mosii intinse la Insuratei, a fost pana nu de mult spitalul TBC, iar pana in 1944 a fost Consulatul Germaniei. Fiica acestui Pana, a fost casatorita cu Jean Bezis cel care avea o agentie de vapoare, iar sediul se afla pe locul unde este astazi restaurantul "Marinarul". Baiatul lui Pana s-a casatorit cu fata vestitului fabricant de bere Muller. Ce trebuie retinut este ca nu trebuie confundat grecul Pana cu negustorul roman Pana care locuia in cladirea in care a fost gazduit pana de curand Inspectoratul scolar de pe str. Caragiale."

Casa Spiru Likiardopol
 
Casa Violatus
Casa Pana

Povestea va continua...
Angela BURTEA