valeria ursan

O doamnă a Brăilei de altădată

2012-02-21T21:48:00.000+02:00

Există oameni de care te desparţi cu zâmbetul pe buze şi cu dorinţa de-ai revedea. Există oameni în prezenţa cărora aproape că îţi este ruşine să fii trist, obosit sau descurajat iar plictiseala pare un păcat de neiertat.

Deşi are 84 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune că este „o doamnă în vârstă” sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o completare ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tânăr ar trebui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimismul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este în continuare dornică de călătorii.

S-a născut în Brăila, în secolul trecut, într-o familie armeano-română, la începutul veacului ce tocmai a apus. În 1927 Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici, de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „ostroave” de diferite seminţii într-o unitate şi o armonie desăvârşită. De la tatăl ei, de origine armeană a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama ei, româncă, a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere. Iar de la Dunăre a dobândit spiritul de aventură şi, poate, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.

Istoria povestită cu sufletul

„Dorinţa mea cea mai mare, acum în iarna vieţii, este să nu mor până nu voi putea povesti şi transmite tot ce am văzut, ce-am auzit şi ce-am trăit, pentru ca aceste amintiri dragi, să nu dispară odată cu mine. Dintre toate, cea mai preţioasă este a istoriei acestui oraş şi a oamenilor care, din iubire l-au clădit şi l-au îmbogăţit.” Şi doamna Ursan începe să spună povestea, încet, privindu-mă cu ochii ei verzi, prin care Dunărea pare să curgă, limpezi că poţi vedea adâncul sufletului.

A fost odată, demult, un oraş frumos care s-a născut din iubirea ingenuă dintre „zeul fluviilor”, măreţul Danubius şi un ţărm virgin, care se afla la intersecţia a trei provincii istorice româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Şi această veche aşezare românească se numea Brăila. După semnarea Tratatului de la Adrianopol din 1829, raiaua Ibrail s-a desprins de sub puterea „Sublimei Porţi” şi a început un proces fulminant de dezvoltare economică, socială şi culturală. Primul pas a fost dărâmarea cetăţii, ce amintea aprig de dominaţia otomană. S-a dărâmat cetatea şi în câţiva ani s-a construit Grădina Mare, apoi, rând pe rând, şcoli, spitale, biserici, bănci, teatrul.

„Te înfiori când te gândeşti cât de repede s-au construit toate! Stau şi mă gândesc de ce este acum Brăila atât de pustie. Dunărea era iubită. Se vedea că de acolo îşi trage oraşul seva.” Şi într-adevăr, străvechiul fluviu a adus vapoarele cu negustori din toate ţările, a adus în „cetatea Chirei Chiralina” iubirea. Căci aceşti comercianţi au văzut fetele frumoase ale Bărăganului, s-au aşezat, s-au căsătorit şi au rămas aici, indiferent de naţionalitate. Ei au fost inima oraşului, şi-au pus inteligenţa şi banii în slujba lui şi din dragostea lor s-a ridicat Brăila, un oraş bogat, un oraş de care fiecare era mândru. Astfel trăiau laolaltă, în pace şi bună înţelegere greci, armeni, evrei, italieni, ruşi, bulgari şi români.

Armeanul „risipitor”

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un bărbat robust, puternic, mândru, trăsături ce aminteau de străvechiul popor armean al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea de asemenea, deosebite abilităţi în ale negustoriei, dar era şi un bun diplomat, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovizionau cu pâine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.

„Am crescut într-o casă în care credinţa şi respectul pentru muncă erau primordiale. Se făcea semnul crucii pe spatele pâinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frunţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din câştigul adus de cele două brutării alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cumpere câte o casă fiecărui copil, punea mereu de-o parte bani, din calea „armeanului risipitor”, cum îl numea bunica pe tata.

Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie , spunea tata şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămâne în suflet şi în minte!” Doamna Ursan oftează abia perceptibil, cu ochii plini de dor şi amintiri. Memoria tatălui pare să o stăpânească şi să o tulbure totodată. Parcă nici ceasul mare din biblioteca ei plină de cărţi nu mai îndrăzneşte să ticăie.

Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent putea, de exemplu să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Vasoian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea erau mulţi oameni, nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români care îi solicitau sprijinul financiar şi moral. Şi domnul Vasoian, întotdeauna îi ajuta cu generozitate şi cu credinţă.

Dar cel mai mult îşi iubea copiii. Dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, trecea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune. Uneori aceştia, cu năzbâtiile lor nevinovate, îl mâniau pe boierul care avea atâtea probleme pe cap cu cele două brutării. Şi atunci devenea aspru în priviri şi cumpătat la vorbă.

Copii fiind, toată ziua se ghiftuiau cu dulciuri iar la masă, fireşte nu mai aveau poftă de mâncare. Tatăl lor, orfan de mic, suferise de foame şi sărăcie, tocmai de aceea nu suporta asemenea mofturi. Într-o zi s-a mâniat atât de tare că le-a luat copiilor farfuriile din faţă şi i-a spus soţiei sale ceva în turceşte, ca ei să nu înţeleagă. „Să vină Gheorghe, să aducă pâinea!” a spus domnul Vasoian cu voce gravă. Tare-i mai era frică micuţei Valeria de tatăl ei, când se supăra, deşi nu o lovise niciodată. Era suficient să se uite în ochii ei şi se cutremura.

Vine vizitiul Gheorghe cu pâinea caldă, domnul Vasoian o ia, o rupe şi scoate din ea miezul, frământându-l între palme şi făcând nişte găluşte, le aşează pe farfurii. „Petruş, ce e asta?”, îl întreabă pe băiatul cel mare. „Ce să fie, tăticule, miez de pâne.” „NU!”, a tunat tatăl. „Uitaţi-vă bine la mine! Pâine este coaja, miezul este carne. Aţi înţeles? Acum mâncaţi tot din farfurii!” Şi aşa au mâncat copiii toate cocoloaşele de pâine caldă. „Eu, la 12 ani, cât ai tu, Petruş, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăsese mama şi sora mea mai mare. Mama îşi smulgea părul din cap, ţipând după Hatun, sora mea de trei ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Când am ieşit, în curte, în faţa casei, sora mamei mele zăcea moartă, strângând în braţe trupul fără viaţă al pruncului ei. Peste tot în jur numai morţi. Plutea un aer cumplit de sânge şi groază. Deodată, un bătrân, m-a tras lângă el, printre morţi, spunându-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Când pericolul a trecut şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea. Odată cu mama mea.” Atunci a fost singura dată când domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre copilăria lui şi despre familie.

Masacrul armenilor, de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, estimat la peste un milion cinci sute de victime, în cele două genociduri înfăptuite de Imperiul otoman reprezintă una dintre cele mai cumplite şi nemiloase represiuni care a existat vreodată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş, îşi comemorează şi îşi plâng strămoşii.

Poveşti din portul Brăilei

Poate copilăria Valeriei a fost ca o revanşă faţă de cumplitele încercări prin care a trecut tatăl ei. Primii ani din viaţă au purtat culorile vii şi larma portului care o fascina prin forfota aceea neobosită. Acolo vedea oameni de toate felurile şi de toate rasele, auzea toate limbile pământului şi afla despre cele mai stranii ţări şi locuri din lumea largă. Acolo îşi găsea Valeria refugiul. Printre marinari, hamali, negustori, pe malul Dunării pe care o iubea ca pe o soră mai mare. Visul ei arzător era să se facă marinar şi să plece departe, să străbată lumea pe mare. Îngrijoraţi de escapadele ei, părinţii l-au însărcinat pe vizitiul Gheorghe să o supravegheze. Astfel s-a hotărât ca dimineţile Valeria să meargă cu Gheorghe în port, să distribuie pâinea. Şedea în căruţă şi privea cu ochi mari, stăpâniţi de dorinţa de a cunoaşte toată lumea aceea aparte. În fiecare zi vedea şi afla ceva nou, iar seara, acasă, îi povestea totul, cu lux de amănunt mamei care o privea îngrijorată. „Oare ce o să se aleagă de fata asta, atât de zbuciumată?” se întreba, cu siguranţă mama Valeriei. Într-una din zile, micuţa a descoperit în mulţimea de negustori, pe lângă birourile portului, nişte fete frumoase, îmbrăcate cu rochii lungi, colorate, cu bucheţele de flori agăţate în piept. „Mămico, să ştii că azi nea’ Gheorghe a dat pâine într-un palat. Erau acolo nişte zâne frumoase, îmbrăcate ca în poveşti!” Peste ani a aflat Valeria cu ciudă că povestea nu e chiar atât de nevinovată, că acelea erau fetele „cu condicuţă” ale celebrei tanti Elvira.

Tare mult îi plăcea Valeriei să privească hamalii care nu mai pridideau cu încărcatul şi descărcatul vapoarelor. Din „burţile” navelor, ei scoteau fel de fel de minunăţii, fructe exotice, mirodenii, cafea, peşte oceanic. Bieţii hamali, pe jumătate dezbrăcaţi şi uzi de transpiraţie descărcau din vagoane şi cărau în spinare către vapoare zeci de saci grei cu grâu, de câte 100 de kilograme. Istovitoarea lor muncă era neîntreruptă, din zorii zilei şi până la apusul soarelui. Poate de aceea îi îndrăgise Valeria, se uita la ei şi se gândea că sunt nişte furnicuţe care cară către muşuroi provizii. Uneori, dacă avea norocul să scape de nea’ Gheorghe, îi urmărea şi după „încheierea programului”, când hamalii îşi târau paşii către tavernele mărginaşe. Zăceau acolo până când veneau după ei nevestele şi îi mânau spre casă. Către seară, prin mahalalele Brăilei, unde locuiau hamalii şi muncitorii portului, se auzea muzica stridentă de tamburine şi tobe care anunţa trecerea ursarului. Atunci, femeile întindeau afară, în faţa porţii câte o scoarţă iar hamalul, dezbrăcat până la brâu, ieşea din casă şi se întindea pentru a-şi primi leacul durerilor lombare. Ţiganul zornăia tamburina iar ursul, special dresat, se urca încet pe spinarea omului şi-l călca pentru a-i „aşeza şalele la loc”. „Joacă, joacă Moş Martine, Că-ţi dau pâine cu măsline”, îl acompaniau nevestele.

Saloanele de altădată

Au trecut aşa, încet, pe furiş, anii aceia frumoşi, lipsiţi de griji şi domnişoara Valeria s-a înscris la liceu. După-amiezile ieşea cu colegele pe strada Regală, unde se plimba protipendada Brăilei. Se uitau cu admiraţie la cucoanele gătite cu cele mai moderne straie, aduse de la marile case de modă din Paris, răspândind cele mai alese parfumuri. Nici bărbaţii nu se lăsau mai prejos şi îşi alegeau cele mai elegante costume, purtau pălării din fetru de puf şi bastoane din lemn cu mâner de argint. În centrul oraşului, pe străzile principale erau înşirate cele mai luxoase restaurante şi cafenele, unde negustorii discutau despre afaceri, sorbind cafeaua turcească la nisip, „Marghiloman”.

Domnişoara Valeria a fost una dintre elevele privilegiate care a reuşit să vadă spectacolele de teatru de revistă ale lui Constantin Tănase şi a ascultat muzica de operetă cântată de maestrul Ion Dacian şi trupa celebrului Teatru Alhambra, actualul Teatru de Operetă din Bucureşti. În acea perioadă elevilor, chiar şi din cursurile superioare de liceu, nu le era permis să meargă la asemenea spectacole şi mai ales la film. Însă domnul Vasoian era mai nonconformist şi îşi lua copii la spectacole.

La cinematograful Passalacqua a văzut Valeria filmele de top din anii ‘40 cu Greta Garbo, Humphrey Bogart sau Laurence Olivier. În pauze, când se schimbau rolele de film, în sala de cinema intrau profesoarele şi controlau cu vigilenţa unor gardieni ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo vreun elev.

Mergeau foarte des la Teatrul Rally, unde veneau trupe prestigioase de teatru din marile capitale ale lumii, dar şi din ţară. „Cultura era una din valorile esenţiale în educaţia unui tânăr. Nu exista casă de boier în Brăila fără pian!”

Dacă privilegiaţii oraşului se învârteau prin saloanele luxoase ale restaurantelor şi petreceau la balurile organizate la cinematograful Passalacqua, micii funcţionari şi muncitorii se adunau şi petreceau la restaurantul lui Hagi Sima, un negustor albanez. În fiecare duminică, lucrătorii domnului Vasoian mergeau şi ei la bal, îmbrăcaţi cu cele mai bune haine. Domnişoara Valeria, cu neobosita ei curiozitate şi cu îndrăzneala cu care sfida rigorile vremii, nu a putut rezista ispitei de a vedea cu ochii ei, cum se distrează pătura de jos a oraşului. Acolo l-a văzut pe Marcel Măcelaru, „fantele” din comuna Comorofca, cu fularul lui alb înfăşurat în jurul gâtului, cum se învârtea plin de sine printre fete. De jur împrejurul scenei de dans care avea un parchet lustruit de-ţi puteai face mustaţa în el, erau aşezate bănci. Acolo stăteau domnişoarele, alături de mamele lor şi aşteptau să fie poftite la dans. Băiatul venea, rostea invitaţia iar fata aştepta întâi răspunsul mamei care dădea uşor din cap, în semn de încuviinţare sau de refuz. „Ei, ce mai, erau alte vremuri!”

Pâinea suferinţei

A venit apoi războiul, cu ororile lui, foametea şi apoi comunismul. Viaţa oraşului s-a schimbat iar soarta Valeriei Ursan a căpătat alte nuanţe. Vechea boierime era acum asuprită iar proprietăţile negustorilor au trecut în posesia statului. După naţionalizare, mulţi dintre ei au înfundat puşcăriile, alţii s-au sinucis iar alţii au înnebunit. Numai domnul Vasoian, zâmbea ironic comuniştilor, bucurându-se că lui nu aveau ce să îi ia. Poate că armeanul „îşi risipise” banii cu mai multă înţelepciune, în educaţia copiilor săi, ajutându-i pe cei săraci şi orfani, trăise bine şi fără grijile proprietăţilor imobiliare.

Deşi anii senini ai adolescenţei nu erau departe, Valeria s-a trezit într-o lume străină, într-o lume ciudată în care valorile fuseseră răsturnate peste noapte iar nedreptatea se instala ticălos. Cele două brutării erau trecute pe numele mamei sale, căci domnul Vasoian, nefiind cetăţean român nu avea dreptul să deţină afaceri în ţară. Când s-au desfiinţat firmele şi brutăriile ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, doamna Vasoian a continuat să facă pâine, să hrănească oamenii chinuiţi de foamete şi, totodată să-şi întreţină familia numeroasă. Noaptea cocea pâinea şi până dimineaţa o dădea. Cineva a turnat-o şi doamna Vasoian a fost arestată. A fost judecată în pripă şi condamnată la doi ani de închisoare pentru „sabotarea statului”. Iniţial a fost închisă la penitenciarul din Brăila, unde zilele nu i-au fost atât de grele datorită gardienilor care o cunoşteau de ani buni. Numai că într-o zi, Valeria Ursan aude pe stradă o cucoană: „Măi Valeria, am văzut-o pe doamna Vasoian într-un grup de deţinuţi care se îndreptau spre gară!” Şi aleargă, biata Valeria cu sufletul la gură până la gară. Acolo, lume multă, ţipete de ajutor şi de durere, înghesuială cumplită. Aflase că toţi deţinuţii politic din judeţ erau duşi către o destinaţie necunoscută. Printre ei, a zărit-o pe mama sa. În zadar a strigat Valeria, în zadar s-a zbătut să străbată prin mulţime. Doamna Vasoian a fost urcată într-un vagon de marfă, alături de alţi zeci de oameni, uşile metalice grele s-au trântit cu un zgomot dur şi sirena trenului a ţipat dureros. Luni de zile nu a mai ştiut nimic despre mama ei. După o perioadă, a aflat că fusese dusă la una din cele mai cumplite puşcării ale României, la Mislea.

Atunci Valeria Ursan, cu firea ei dârză şi hotărâtă a pus într-o valijoară câteva pulovere şi a plecat să-şi viziteze mama. Nu se gândea totuşi că-i va fi atât de greu. A coborât din tren la Câmpina şi a traversat cei nouă kilometri pe jos, până în comună. S-a oprit la brutărie şi a cumpărat două pâini mari, rotunde pe care le-a aşezat cu grijă peste pulovere, în valiză. Ce ironie a sorţii, mama ei, care făcea puşcărie pentru pâine, primea un asemenea dar. După ore de aşteptare Valeria a obţinut cu greu aprobarea la o întrevedere. A fost băgată într-o cameră mică, ca o cuşcă, cu un grilaj ce tăia încăperea în două. Femeia gardian care le supraveghea le-a anunţat sec: „Aveţi 10 minute!” Valeria o revedea pe mama ei, care numai după câteva luni de zile era de nerecunoscut. Încerca cu stângăcie să pară firească, ca şi cum nu ar fi băgat de seamă cât de slăbită era. „Uite, mamă, ţi-am adus un pulover că e frig afară. Când mă uit, ea nu se uita la mine, se apucase cu mâinile de zăbrele şi tremura toată. Îi urmăresc privirea: se uita la pâine. Cu voce întretăiată i-a spus gardianului: «Daţi-i voie să-mi dea pâinea aceea.»”

Doamna Ursan s-a adâncit în tăcere. Totuşi numai pentru câteva clipe, de parcă tristeţea şi melancolia nu ar putea rezista în preajma ei. Multe mai avea de povestit şi atât de puţin timp pentru un asemenea răgaz.

Cu lotca de-a lungul Dunării

„Hai acum să mă laud şi eu puţin!” spuse doamna Ursan zâmbind. Trebuie obligatoriu menţionat faptul că Valeria Ursan este o doamnă foarte modestă care consideră că laudele se cuvin întotdeauna celor care fac mai mult. Gestul de a dona Bibliotecii Judeţene cărţile primite în dar de la deputatul Varujan Pambuccian sau de-şi a dărui pianina Filarmonicii Lyra sunt fapte „mult prea mărunte”.

În perioada când orice călătorie pe Dunăre şi în deosebi pe mare necesita aprobări speciale şi documente vizate de securitate, doamna Ursan cu atitudinea ei hotărâtă, cu care deja ne-am obişnuit, a bătut la uşa Comisariatului din Galaţi şi a obţinut toate actele necesare unei asemenea deplasări. Împreună cu soţul ei şi doi camarazi a hotărât să pornească într-o călătorie temerară pe Dunăre şi apoi pe mare, de la Brăila până la Constanţa. Au transformat o lotcă pescărească în corabie, au aşezat un catarg cu pânze şi au purces într-o aventură, cum puţini oameni au avut norocul să trăiască. Au părăsit Brăila, conduşi de ofiţerul Căpităniei Portului şi de mai mulţi brăileni. Unii îi priveau cu invidie, alţii ca pe nişte smintiţi. Au trecut de Galaţi, de Tulcea, au străbătut canalele Dranov şi Dunavăţ, până la Lacul Razem. Apoi prin Gura Portiţei au însoţit Dunărea la vărsarea în mare, iar de acolo… Cap Midia, Năvodari, Mamaia, Constanţa. Se opreau prin cherhanale, pe ţărmuri neumblate, dormeau cu toţii în lotcă şi preparau peşte la ceaun. Vela pe timpul zilei le asigura deplasarea iar în timpul nopţii le oferea protecţie împotriva ţânţarilor. Şi astfel în două săptămâni, cei patru mateloţi au realizat o călătorie incredibilă, negândită poate, la vremea aceea. „Am trăit departe de lume şi ne-am simţit ca nişte exploratori ai secolelor trecute. Păcat că s-a rătăcit jurnalul de bord, dar în fotografiile ce le am acum în faţă suntem noi, locurile pe unde am trecut şi lotca cea care semăna a corabie. A fost vis sau realitate?”

Orele au trecut tiptil. S-a lăsat demult întunericul. Doamna Ursan se uită speriată la ceasul din bibliotecă. „Gata! Am vorbit vrute şi nevrute! Acasă cu voi!” La plecare, cu ochii luminaţi de un zâmbet complice, ne şopti urarea marinărească: „Vânt din pupă!”

Am închis încet poarta, am zâmbit şi am lăsat în urmă lumea doamnei Ursan, o lume cu oameni frumoşi, a căror existenţă se clădea pe onoare şi generozitate, o lume veselă în care speranţa avea mai mult loc, o lume a Brăilei de odinioară.

Nataşa Galche

Eveniment deosebit la catedrala armeana din Bucuresti

2012-01-03T20:49:00.000+02:00

Slujba oficiata de noul episcop Datev Hagopian al armenilor din Romania la catedrala din Bucuresti cu Hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril la care au participat 500 de enoriasi din toata tara.

Ajun de Craciun stropit cu amintiri de neuitat!

2011-12-26T09:12:00.000+02:00

„Ti s-a-ntamplat vreodata sa fii mut de uimire, sa nu te poti ridica de pe scaun, iar vorbele sa-ti incremeneasca pe buze atunci cand cineva pronunta numele unei persoane care ti-a marcat odata, candva existenta?"

Desigur! am raspuns deloc surprinsa, atunci cand doamna Ursan Valeria, m-a intrebat cu glasu-i sugrumat de emotia unui fapt care nu putea fi trecut cu vederea. Venerabila doamna, care „are la purtator" o tolba plina cu istorioare si povesti de neuitat, avea de data aceasta sufletul ravasit si impietrit de durere, fiindca prezentatorul spectacolului de romance la care participase in Ajunul Craciunului, abia trecut, intreba spectatorii daca se afla cineva in sala care sa-l fi cunoscut pe compozitorul melodiei „De n-ai fi tu", Enrico Fanciotti.

„La auzul acestor vorbe, continua povestea dna Ursan, trupul meu a fost cuprins de-un adevarat seism. Intr-o fractiune de secunda m-am intors intr-un timp indepartat si-am auzit intr-un colt al inimii un planset: erau Enrico si Germen. L-am cunoscut pe Enrico Fanciotti in vremea copilariei mele. Era feciorul renumitului dr. urolog Fanciotti, care locuia pe str. Orientului, colt cu str. Pensionatului. Cativa ani am fost vecini. Multi dintre noi stiam, inclusiv parintii lor, ca intre Enrico si Germen exista inca din timpul scolii o poveste frumoasa de dragoste. Desi manifesta vadite inclinatii spre muzica, acesta urma sa se inscrie la Facultatea de Arhitectura. De mic, stapanea clapele pianului si, uneori, venea pe plaja cu acordeonul si canta spre placerea celor prezenti. Admiram in fiecare vara aceasta pereche de tineri minunati, care purtau in ochii lor speranta si increderea intr-o viata plina de izbanzi. El italian, ea nemtoaica. O fata frumoasa, cu siluieta de sportiva, cu parul de culoarea aramei ochi albastri, cu reflexe verzui. O, Germen! Nimeni n-ar fi banuit vreodata ce traznet avea sa se abata asupra familiilor acestor tineri, care le-a frant aripile si chiar vietile.

In 1945, la sfarsitul vacantei de vara, armata rusa a hotarat ca toti tinerii de origine germana, cuprinsi intre 18 si 35 de ani sa plece obligatoriu la munca in Rusia pentru a reconstrui tot ceea ce armata nazista distrusese.

Asadar, despartindu-se intr-o dupa-amiaza, cei doi indragostiti n-au banuit ca nu se vor mai intalni niciodata. Cand Enrico a aflat de ceea ce hotarasera rusii, durerea prin care el a trecut, nu se poate descrie. Din cati prieteni de-ai nostri au plecat intr-acolo, unul s-a mai intors. Din cele povestite de acesta, am aflat ca au muncit din greu, iar multi au murit in chinuri cumplite, altii s-au sinucis. Singura lor vina fusese ca erau de origine germana, desi nu vazusera niciodata Germania, tara stramosilor lor. Daniel Schuster, prietenul care s-a intors, era de nerecunoscut. Povestea cum zilnic mureau tineri de dizinterie fiind hraniti numai cu ciorba de varza, iar condiiile din baraca erau infioratoare. Supusi unor munci pe care nu stiau sa le faca, curatau locurile de daramaturi, carau materiale de constructie. Desi trecuse prin situatii zdrobitoare, Dan nu-i condamna pe rusi; vazuse bine cate distrugeri facusera conationalii lui.

Peste aproape cinci ani, Enrico avea sa primeasca vesti de la Germen. Incerc sa redau discutia telefonica dintre cei doi: „Draga Enrico, te rog sa nu ma intrerupi! Asculta-ma! Sunt Germen. Sunt convinsa ca in toti acesti ani te-ai intrebat ce e cu mine" „Unde esti? Vino odata!" striga Enrico din rasputeri. „Nu se poate, Enrico! raspunse fata. Nu te pot lasa sa traieti o viata cu povara intrebarilor, de aceea te-am sunat. Nu pot sa apar asa in fata ta. Din Germen pe care o stii tu nu au ramas nici macar urme fine. Sunt o epava.Prin trupul meu a trecut armata rusa, iar sufletul mi-a fost iad. Am crezut ca trebuie sa stii ce s-a petrecut cu mine. Acum sunt in Romania, dar voi pleca, daca o sa mai ajung, in tara care a fost motivul nefericirii mele. Nu-ti cer iertare pentru despartirea de atunci, ci pentru cea de azi. Dar nu se poate altfel. Iti doresc tot binele din lume! Adio Enrico!"

O veste mai grea decat aceasta nu putea primi bietul Enrico! In ciuda atator intamplari nefericite, el devine arhitect, iar intr-una din zilele anului 1953 aveam sa particip la spectacolul sustinut numai de arhitecti si medicinisti la Teatrul Comunal. Prezentatorul anunta ca arhitectul Gabriel Gheorghiu va interpreta cantecul „Mos Gerila", iar la pian compozitorul Enrico Fanciotti. Impietrita, am ascultat cantecul si din fiecare cuvant rostit de interpret intelegeam ca sufletul lui Enrico nu era vindecat continua sa-si poarte durerea si dragostea pierduta. Lacrimile imi scaldau obrajii plini de tristeje. Am invatat cantecul si-n fiecare an de Craciun il cant cu aceeasi placere. I l-am cantat si fetei mele de cand era mica si de fiecare data ii povesteam de marele Fanciotti. Si acum, la varsta de 81 de ani, cuvintele cantecului imi sfasie sufletul pentru nedreapta soarta a celor doi.

L-am reintalnit pe Enrico dupa multi ani, spunandu-mi ca venise in Braila pentru ca facuse proiectul pentru , "Palatul Telefoanelor si-al Postei". Tot atunci aveam sa aflu ca o alta durere i-a macinat sufletul. Fetita lui, in varsta de patru ani, cazuse de la etaj si murise. Am fost martora la toata suferinta lui. Dupa 1990, Enrico Fanciotti a murit. Adus si inmormantat in Braila lui draga, l-am condus pe ultimul drum alaturi de prietena comuna, dr. Meri Poenaru Licheardopol. Azi se odihneste in cavoul familiei Fanciotti din Cimitirul Catolic. Ma duc adesea si pun flori la usa cavoului, aprind lumanari si mi se pare ca aud plansetul durerii lui si nu ma intreb niciodata de ce fata mea este brazdata de lacrimi.

Aceasta este povestea lui Enrico Fanciotti. Cu asta am raspuns prezentatorului de la spectacolul din Ajunul Craciunului 2008. Am spus acum ceea ce atunci, din cauza emotiei imense, nu am putut spune. Enrico Fanciotti nu trebuie uitat!

Angela BURTEA

Masa de Craciun

2011-12-22T20:52:00.002+02:00

Tragedia de la Podul Brailita

2011-12-18T16:56:00.001+02:00

Putini braileni mai stiu despre nenorocirea care, la sfarsitul lui august 1944, a indoliat sute de familii din cartierele Comorofca si Brailita. Doar urmasii celor care au locuit in zona fostului abator au auzit, de la bunici, povestea vagoanelor, capcane ale mortii, abandonate de nemti pe calea ferata, de la pod, pana jos, in port. si totusi, mai exista martori ai acelor vremuri, in care istoria se scria cu sange. Sunt martori care nu doresc ca, odata cu ei, sa piara din constiinta noastra oameni sau intamplari ce au insemnatate.

Femeile, matasea, praful de pusca si o tigara

Valeria Ursan era o adolescenta in virsta de 17 ani cand ziua de 23 august 1944 avea sa devina, pentru jumatate de secol, ziua nationala a Romaniei. Dupa ce regele Mihai a anuntat, in celebra sa proclamatie catre tara, trecerea de partea Aliatilor, Romania intrand astfel in sfera de influenta sovietica, si dupa arestarea maresalului Antonescu si a ministrilor sai, germanii stationati pe teritoriul tarii, luati pe nepregatite, au inceput retragerea haotica. Tanara de atunci are si astazi in fata ochilor forfota de pe strazile Brailei si pe soldatii nemti fugind care incotro, pentru a nu fi facuti prizonieri de razboi.

Epuizati de frica si de neodihna din cauza alarmelor antiaeriene si, mai ales, infometati, localnicii au luat cu asalt vagoanele abandonate pe calea ferata, pe o lungime de aproape 3 km, pana in port incarcate cu alimente si lucruri dintre cele mai diverse, vagoanele nemtilor au atras multimea. Mai curajosi, cei tineri au inceput sa descarce "vinuri din cele mai fine, ciocolata, paturi, din care tot orasul si-a facut lodine (n.r- un fel de pelerine), pe care le-au purtat ierni la rand, praf din care se facea branza, legume deshidratate, calupuri de sunca, cascaval, sardele, lame de ars si cate si mai cate...", spune martora, inclusiv munitie de razboi. De pe pod, cei lipsiti de curajul de a se aproviziona din ceea ce nemtii abandonasera priveau cum femeile, atrase de sutele de saci de matase in care se tinea praful de pusca, pentru a fi ferit de umezeala, faceau mormane de pulbere si pastrau tesatura. Ignorant, unul dintre ei a aruncat restul unei tigari aprinse. Urmarea: "....am auzit bubuiturile, niste schije au trecut pe la urechile mele, iar cand s-au potolit lucrurile, am venit la pod si am vazut sus, pe dealuri, sinele incolacite ca niste serpi. Am vazut oameni fugind, pe una dintre vecine care isi tinea mama infasurata intr-un ceasaf din care atarna carne si piele (...). Cand m-am apropiat de vagoane, am vazut niste lucruri subtiri si negre. Eu am crezut ca sunt bombe, dar erau trupuri umane. Atat mai ramasese din ei".

Sute de morti, un singur nume: "Maria lui Fringheru"

Si o groapa comuna, in cimitirul Sfanta Maria, am adauga noi, unde, dupa atatia ani, pamantul si uitarea s-au asternut definitv peste mortii ale caror nume nu le mai pomeneste nimeni, de peste sase decenii. Doar ingrijitorii cimitirului isi mai amintesc de groapa comuna, dar mai multe nu pot spune pentru ca arhiva cimitirului a ars si ea, prin anii '70 . Acum locul e parcelat, iar locurile de veci au fost vandute brailenilor din vecinatate.

Valeria Ursan a refacut, cu lacrimi in ochi, drumul pana la locul in care victimele de nerecunoscut ale unui gest imprudent sunt pe punctul de a disparea pentru totdeauna din constiinta locului: "Pe aici urcau oameni cu targi improvizate care carau trupuri umane si le aduceau in cimitir. Aici era o groapa mare, iar preotul Noaptes avea cadelnita in mina si dascalul Tache, un registru in care numerota mortii si aia ii aruncau acolo". Din toata invalmaseala de atunci, din toate numele pe care rudele celor morti le strigau, peste ani, doar unul singur si-l mai aduce aminte : "Maria lui Fringheru".

'Tinerii de azi ar trebui sa stie pe ce urme calca'

Prin marturia ei despre eveniment, dna Ursan a tinut sa aduca, simbolic, un omagiu tuturor celor care, ca si Maria lui Fringheru, au fost victimelor anonime ale teribilei explozii, reduse in urmatorii ani la zgomotul sticlelor de sampanie desfacute de sarbatori, la care doar femeile mai tresareau, amintindu-si de cei care si-au dat viata pentru proviziile din trenuri, din care si-a facut parte pana si primarul de atunci, colonelul Paul Brataseanu. Despre acest eveniment, istoricii locului, printre care si profesorul Ionel Candea detin informatii doar in masura in care au cunostinta despre existenta unor rapoarte facute de agentii Sigurantei. In lucrarea sa "Braila - File de istorie, vol.l", fostul sef al Arhivelor Nationale Braila, Nicolae Mocioiu, invoca o adresa a Prefecturii Judetului Braila catre Comandantul Garnizoanei si catre prim procurorul Tribunalului, care mentioneaza explozia a 35 de vagoane de proiectile si peste 300 de morti, din care doar 46 identificati.

"Tinerii de azi ar trebui sa stie pe ce urme calca, cine au fost oamenii de dinaintea lor, ce au suportat si sa repecte si amintirea lor si pe noi, cei batrani", a mai spus Valeria Ursan care, in ciuda virstei si a caldurii de afara ne-a insotit in cautarea a ceea ce ar putea fi singura marturie a carnagiului din august 44, o cruce ridicata in memoria victimelor ingropate in groapa comuna, al caror numar exact l-a stiut doar dascalul Tache. Acest monument se afla, dupa cum spun localnicii din zona Strazii Colectorului, langa pasarela . Din pacate, vegetatia, care depaseste statura unui om, a zadarnicit cautarile noastre, dar ele pot fi reluate de institutiille care gestioneaza cultura, traditiile si patrimoniul local si care dispun de mijloacele necesare.

Aura Costea

Incursiune in trecut XI

2011-12-18T09:10:00.000+02:00

De multa vreme nu mi s-a parut timpul atat de pretios ca atunci cand stau „la povesti" cu doamna Valeria Ursan. si niciodata Braila nu mi-a parut atat de interesanta si frumoasa ca in aceasta perioada. Asadar, impart aceasta bucurie cu dumneavoastra, dragi cititori, si va dau in dar o alta poveste, al carei cuprins contine un nume sonor.

„Tot in centrul Brailei, pe str. Imparatul Traian colt cu C.A. Rosetti, isi avea sediul Agentia britanica de import-export unde era director grecul Xenakis. Evenimentul cultural din august 2006, Concert de rook si muzica clasica din Sala Tineretului, la care am fost prezenta, m-a determinat sa merg in timp si sa-mi reamintesc de frumoasa prietenie statornicita intre familia parintilor mei si familia Xenakis. In seara aceea, viceprimarul de atunci anunta hotararea Consiliului Judetean de a acorda titlul de cetateni de onoare urmatorilor braileni: Iannis Xenakis - compozitor, Elisabeta Neculce Cartis - soprana, Andrei Heinl, Petrica Beschea si Lucian Soanca fosti dirijori ai corului ,Armonia".

Diploma lui Iannis Xenakis a fost inmanata unei doamne de la Ambasada Franceza, lucru care pe mine m-a indignat, fiindca nu s-a spus nimic despre meritele acestor oameni. Ceva din mine a strigat: Nu se poate! Este o impietate! Oare nu trebuia sa se faca intr-un cadru special? Sa se vorbeasca pe larg despre activitatea culturala a acestor personalitati brailene? De ce diploma acordata lui Xenakis ajunge la Ambasada Franceza? Nu avea loc undeva la Directia de Cultura sau chiar in holul Teatrului „Maria Filotti"?

Seara tarziu, m-am intors in indepartata mea copilarie si m-am revazut pe str. Bolintineanu, mergand in vizita cu parintii la familia Xenakis. Alergam de fiecare data sa fiu eu prima cea care deschide poarta grea de metal, slobozind cat ma tinea gura: „Iasu barba Iani/ Iasu capitane!" Grecul Xenakis, tatal, se incrunta, iar armeanul Vasoian, tatal meu, zambea ingaduitor la nazdravaniile mele. Doar Iannis, fiul, raspundea domol: „Iasu! Iasu!", adaugand uneori ,Luis parev!", adica „Zi luminoasa!" dupa cum il invatase in armeana tatal meu. Trainica si frumoasa prietenie i-a legat pe grecul Xenakis si armeanul Vasoian. Si totusi, in casa aceea cu mobila greoaie, cu draperii care aruncau umbre puternice pe pereti, nu era loc de joaca pentru copii. Acestia trebuiau sa-si petreaca timpul studiind. Persoana care ma impresiona cel mai tare era mama lui Iannis care, atunci cand se aseza la pian, lumina totul in jurul ei.

De aceea batranul Xenakis suporta greu zburdalnicia mea. Ma potoleam doar atunci cand Iannis incepea sa cante la fluier. Ramaneam nemiscata, vrajita, asezandu-ma adesea pe treptele de marmura din curte si, cu obrajii sprijiniti de palme, mi se parea ca intru in lumea de povesti, acolo unde ma purta muzica lui Iannis. Mai tarziu, am inteles de la parinti ca fluierul acela era de fapt un flaut si fusese daruit de mama lui. Apoi, a venit ca un traznet durerea: Iannis ramanea orfan de mama. Murise la nasterea unei fetite, nesupravietuind insa nici aceasta. Iannis a fost trimis la o scoala in Grecia. A venit razboiul si din cand in cand soseau vesti cum ca Iannis avusese necazuri pe plan politic si ca a plecat in Elvetia, stabilindu-se mai tarziu in Franta. Ajunsese un renumit arhitect, iar matematicii ii facuse loc in muzica. N- am inteles ce insemna asta, dar ma simteam multumita de realizarile lui.

Cand dictionarul Larousse a ajuns pe raftul bibliotecii mele, am descoperit cu bucurie numele celor doi braileni: Panait Istrati si Iannis Xenakis. Luata de valurile vietii, a ramas in urma copilaria, iar in anul 1992 am aflat ca Iannis urma sa concerteze la Braila, la Teatrul „Maria Filotti". Nu mi-a venit sa cred ca o sa-1 revad dupa atatea decenii. Ne-am trezit fata in fata, un barbat si o femeie in varsta, doi necunoscuti. M-a-ntrebat daca doresc un autograf. L-am privit muta de uimire si dintr-o data am strigat: „Iasu barba Iani/ Iasu capitane!" M-a ascultat, m-a privit, apoi, ca si cand a iesit la suprafata din indepartata copilarie amintirea armencei zburdalnice, mi-a raspuns: „Iasu! Iasu!" Nu a ras, nici macar un zambet nu mi-a daruit, dupa cum ma asteptam! Mi-a atras atentia obrazul lui brazdat de cicatrice si mi se parea ca un ochi era din sticla. Mi-a povestit despre tot ceea ce facuse pana la acea varsta: despre succesele obtinute din mai toate colturile lumii, premiile obtinute, despre prietenia cu mari personalitati ale muzicii si cu renumitul arhitect francez Le Corbusier, despre sotia lui, Francoise, dedicata tot muzicii, cat si despre fiica sa, pe nume Ziya.

Printre curiozitatile mele s-a aflat si intrebarea daca a fost pe str. Bolintineanu. Fata lui Iannis copilul nu arata niciodata prea mare bucurie, dar de data aceasta o umbra parca i-a trecut peste ochi, cand a dat afirmativ din cap. Am inteles ca fusese o lovitura dureroasa. Ochii mi s-au umplut spontan de lacrimi, apoi ne-am imbratisat. In 2001 am auzit ca Iannis, barba Iani al copilariei mele murise. Am simtit o strangere de inima, o durere puternica, apoi mi-am spus ca oameni ca el nu pier, ca Iannis s-a dus in alta parte sa faca muzica, ca Dumnezeu, in bunatatea si iubirea Sa pentru oameni, a dat har unora dintre noi pentru a ne arata lumina si frumosul. Eu, o persoana obisnuita ca multe altele, as vrea sa ajung la poarta Raiului, dar sigur raman acolo. Numai oameni ca Iannis intra pe acea poarta spre nemurire!

Manata de dorul copilariei m-am dus pe str. Bolintineanu nr. 15, am intrat tot pe aceeasi poarta, care de data aceasta nu mi s-a mai parut atat de grea; greutatea se afla in mintea si sufletul meu cand i-am cautat cu privirea pe toti cei care odinioara dadeau sens vietii mele. Durerea s-a marit cu atat mai mult cu cat pe acea cladire veche si batrana nu exista niciun semn ca acolo s-a nascut si a trait o perioada marele om care a facut din arhitectura muzica si din muzica arhitectura. Mi-ar fi placut sa vad o placa comemorativa pe care sa fie inscriptionat numele acestuia, si nu bulina rosie care anunta pericolul iminent de prabusire. Atunci i-am inteles cel mai bine dezamagirea, iar vorbele lui imi rasunau ca un ecou in minte: „Sunt atat de cunoscut in lumea larga, iar aici, la Braila, m-am simtit de parca nimeni nu ar fi auzit de numele meu!"

Am deschis poarta spre plecare, iar firul amintirilor a inceput sa doara, sa arda. Atunci am murmurat: „Ramas bun, barba Iani/ Ramas bun, capitane!" trecand pragul portii sfasiata de dorul unui timp ingenunchiat de atata tacere."

Asa a incheiat inca o pagina de amintiri minunate venerabila doamna Valeria Ursan. Cine mai poate adauga ceva la finalul acestei povesti? va intreb eu. Tulburatoare istorie! Cum pot lasa cei autorizati cu promovarea culturii brailene sa se astearna colbul peste nume remarcabile? Iannis Xenakis, Enrico Fancioti! Noi nu trebuie sa nascocim povesti, ele exista, iar acestea pot deveni puncte de atractie si pentru noi, dar si pentru cei care sunt in tranzit prin Braila. Cine suntem? De unde venim? Si daca tot „au scapat" de la demolare si au ramas in picioare toate cladirile vechi, dar puternice prin ceea ce au fost, de ce nu li se acorda o sansa spre cunoastere?

Angela BURTEA

Incursiune in trecut X

2011-12-03T18:16:00.000+02:00

Prin anii 70, am ajuns, intamplator sau nu, la Ramnicu Sarat. Un targusor curat si frumos, cu oameni harnici si buni, care mai pastra cate ceva din autenticul unor vremuri apuse, dar pline de un femec aparte. Coborata din tren am privit mirata in jur. Soferii taxiurilor, amabili si respectuosi concurau cu birjarii care te imbiau cu minunatele lor trasuri. Cu masina mai calatorisem, cu birja, nu. Ce experienta! Asezata comod in spatele vizitiului, m-am lasat condusa la destinatie de cei doi bidivii care isi armonizau pasii intr-o nota desavarsita. Asa am inteles mai bine noua poveste a doamnei Ursan Valeria, facand trimitere la alegerea de a calatori cu trasura intr-un timp ceva mai indepartat..

„In vremea copilariei si tineretii mele, unul dintre mijloacele de transport in oras era trasura, incepe a povesti venerabila doamna. Acestea stationau mai ales in fata Bancii Elene (acum Bank Post) pana la colt cu str. imparatul Traian. Erau de regula descoperite si se acopereau atunci cand ploua. Birjarii frumos imbracati aveau obligatia sa-si poarte caii curati, tesalati, cu cozi si coama impletita. Luceau de curatenie. Pentru siguranta, seara fiecare trasura era dotata cu felinare de-o parte si de alta.

Lustragii erau o alta categorie nelipsita acelei perioade. Asezati pe scaunele, in aceeasi zona a birjelor, invitau de pe trotuar trecatorii pentru a le lustrui incaltamintea. Existau si patroni care aveau lustragerii.

Duminica, nelipsita din centrul orasului era Fanfara Militara, care canta linga Fantana arteziana, construita din fonta in stil baroc. Era un deliciu pentru copii! Frumusetea acelor momente era dublata si de minunatia covorului de flori multicolore ce se intindea injur si care mi se parea asemenea unei gradini iesita din povesti. In aceasta zona puteau fi vazute femei frumoase si elegante iesite la promenada. Printre frumoasele acelor vremuri se remarca sotia consulului german, doamna Schenell, care dadea tonul modei in oras; Domnisoara „Tablou", dupa numele adevarat Popovici, incanta privirea, iar prin prezenta-i fermecatoare facea furori in randul barbatilor. Fusese iubita frumosului grec Kelaiditis, cotat Don Juan-ul Brailei, director la o Agentie de vapoare. A sfarsit trist, biata de ea! S-a otravit cu soricioaica atunci cand a aflat ca fusese parasita de tanarul aventurier. Imi amintesc ca acesta locuia pe str. C.A. Rosetti colt cu Str. Bolintineanu, iar in imobilul sau functiona Consulatul Portughez. O alta frumusete feminina a acelor vremuri era grecoaica Sia Zalumis. Era iubita directorului Stefanescu de la Societatea Franco - Romana, unde munceau o serie de prizonieri italieni. In timpul razboiului, se indragosteste de unul dintre acestia. Cand este eliberat, el pleaca in Italia, iar ea in Grecia. Se intalnesc si se casatoresc. Stabilita in Italia, Sia, desi foarte bogata, moare ca alcoolica intr-un spital, din pacate.

Imi amintesc ca in perioada interbelica era moda pantofilor cu scart. Copii fiind, ne amuzam ori de cate ori sesizam ca scartaitul aceleiasi perechi de pantofi era diferit. Mai tarziu am inteles ca inegalitatea venea de la faptul ca cizmarul gresea adaugand pantofilor masuri diferite din materialul care producea scartaitul. Erau vestiti in oras pantofarii Costica Ionescu, unde puteai gasi pantofi de dama, iar la Burlacu Sava, pantofii Burger, a caror margine era cusuta manual, dar mai ales elegantele cizme."

La parterul Teatrului „Maria Filotti" se afla Restaurantul „Metropol" unde canta vestita orchestra formata din tatal si fratii Oancea. Ne bucuram cand parintii ne duceau acolo, unde Stela, frumoasa nora a lui Oancea, intindea burduful acordeonului si canta patimas cantece lautaresti. Mi-au ramas intiparite in memorie vocea ei minunata, dar si felul in care-si flutura frumusetea parului. Ca semn de respect, cand intrau parintii mei in acel local, acestia schimbau melodia, stiind ca prefera „Cavalleria rusticana" de Suppe sau „Intr- o piata persana". I-am cunoscut mai bine dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand unul din fratii mamei, Sava. s-a intors ranit de pe front. Rana de la picior se infectase foarte tare, fiind la un pas de septicemie. In aceste imprejurari o cunoaste pe fiica cea mica a lui Oancea, care 1-a ingrijit cu abnegatie, ajutandu-l sa treaca cu bine peste suferinta lui. Se indragostesc si, in final, se casatoresc spre marea disperare a bunicii ca baiatul ei se insoara cu o tiganca. In ciuda atator suparari, ei au trait impreuna pana la moarte, iar parintii mei le-au fost nasi.

E bine de stiut ca in Restaurantul „Metropol" a cantat si marele compozitor, dirijor si pianist Sile Dinicu atat in perioada interbelica cat si cea postbelica.

In zona Poligonului, pe str. Teatrului, in casa cu demisol, a existat Observatorul Astronomic. Proprietarul casei si amator al astronomiei a fost Orsson de Roma, fiul Contesei de Roma, nepoata a caimacamului Vogoride, cel care se opusese Unirii Principatelor Romane.

La cativa pasi de Banca Italiano-Romana (azi cofetaria Select) se afla casa Militeanu, in care functiona reprezentanta marii Societati „Dreiflus" din Bucuresti, societate de export cereale."

Nu stiu daca cititorul, oricare ar fi el, poate patrunde cu usurinta si placere in lumea calauzita de doamna Valeria Ursan, dar eu raman de fiecare data fermecata de lumina atator lucruri care nu au voie sa piara. Marturisesc ca niciodata nu am privit cu atata interes cladirile vechi ale orasului nostru ca in aceasta perioada. Privesc, ma mir si ma intreb: care dintre generatiile ce vor urma va restabili puterea acestui oras? Nu vreau sa emit judecati care ar putea sa para nefondate, dar atata timp cat se cultiva fatarnicia, incultura si hotia, adevarata lumina a lucrului bine facut nu va ajunge curand la noi. Suntem constienti ca fiecare perioada a avut neajunsurile ei, dar nu intamplator am dat glas acestor amintiri. Existenta atator banci presupunea o economie puternica, localurile vesnic incarcate de consumatori demonstrau bunastarea, eleganta femeilor si-a barbatilor presupuneau respect si iubire de sine. Chiar si selectarea acelor iubiri patimase au aratat ca dragostea adevarata sau aventura au intregit tabloul unei vieti palpitante pe langa care nu se merita sa treci si sa te faci ca nu observi...

Angela BURTEA

Incursiune in trecut IX

2011-12-03T17:58:00.002+02:00

Luna decembrie este o luna plina de povesti, iar intreaga omenire incearca sa schimbe cate ceva din comportamentul sau doar din dorinta de a fi mai aproape de Mantuitor. Fiecare dintre noi traverseaza lumina timpului prezent cu gandul la farmecul copilariei, aducand in actualitate aspecte ale unor vremuri ce nu vor sa „imbatraneasca" niciodata. Calauzita de gandul miraculos al cunoasterii, patrund din nou in perimetrul povestitorului octogenar, dornica sa aflu alte povesti a caror coloratura iti purifica sufletul.

„Cine poate uita vreodata vraja sarbatorilor de Craciun? - incepe a povesti dna Ursan Valeria. Ideea de sarbatoare altfel era perceputa. Cu obrajii rosii de ger, cu traistutele in spate si plini de emotii si credinta, patrundeam in atmosfera minunata a sarbatorii de Craciun, convinsi fiind ca „agoniseala" noastra va fi o mare izbanda. Nuci, mere si covrigi strangea fiecare colindator, iar banii veneau destul de greu si pe neasteptate, dar nimeni nu facea din acest lucru un scop mercantil. De ceva vreme tot caut sa redescopar curatenia acelor suflete care, prin frumusetea colindelor lor, aduceau in casele oamenilor un plus de lumina dumnezeiasca.

Colindele Craciunului erau urmate de cele ale Anului Nou: Plugusorul, Sorcova, Capra si „Vasilca", ultimul fiind specific mai mult tiganilor. Pe o tava, asezau un cap de purcel pe care il impodobeau cu flori si ramuri de brad, apoi colindau in ziua de „Sf. Vasile" ca semn de belsug si sanatate. Tot ca semn de belsug era si aruncatul boabelor de grau in fiecare casa in care se intra. Pentru plugusor, flacaii faceau din timp „buhaiul" sau „buga", cautand par de cal pentru ca sunetul sa fie asigurat. Tot ca un obicei strabun era si „Irozii". Demn de amintit era obiceiul elevilor de la Liceele „Nicolae Balcescu" si „Comercial": formau grupuri de colindatori si colindau pe la casele profesorilor lor, care se simteau onorati de prezenta acestora.

Cu sufletul inmuiat in dorul datinilor stramosesti, ma-ntreb adesea: unde sunt iernile de altadata cu zapada inalta cat casa si cu geruri napraznice de ingheta Dunarea atat de tare, incat saniile trase de cai impodobiti cu zurgalai o traversau spre bucuria celor mari si mici! Brailenii ajungeau pe malul celalalt, la Ghecet, unde serveau tuica fiarta, mici si peste, apoi se intorceau acasa multumiti, semn ca lumea stia sa petreaca frumos. In astfel de ierni, viata muncitorilor din port era destul de grea. Pentru a infrunta saracia, fiindca vasele nu mai puteau patrunde spre mal, faceau „copci", spargand gheata pentru a pescui. O alta indeletnicire a acestora era taierea cu fierastraul si depozitarea calupurilor de gheata in depozitele de gheata, numite ghetarii. In Comorovca, existau hrube unde bucatile de gheata erau depozitate si astupate cu paie. Vara, in camioane, o vindeau la restaurante, iar clientii o gaseau in frapiera in care se raceau sticlele de vin. Romanul a fost inventiv de cand se stie. Fiindca nu existau frigidere, isi mesterea lazi frigorifice din cutii de lemn captusite cu pluta in care punea calupuri de gheata si astfel tinea la rece sticlele.

E lesne de inteles ca lumea din perioada copilariei si tineretii mele stia sa petreaca frumos, respectandu-si rangul. Clubul de Tenis din Gradina Mare se transforma in patinoar si era frecventat de protipendada orasului, iar copiii din Comorovca si Baligosi foloseau Lacul Ganea. Acestia isi confectionau patine din cercurile de fier de la butoaie si zburau pe lacui inghetat de gerul iernii. Pentru sanius, copiii muncitorilor din port foloseau derdelusul de la Vadul Olangeriei care pornea de la coltul str. Carantina cu str. Rahova, iar cei bogati, care aveau la dispozitie sanii elegante si boburi, foloseau Vadul de la Gradina Mare care pornea de la moara Lichiardopol.

Cum sa nu devii nostalgic dupa acele vremuri in care credeam cu toata taria in Mos Craciun si in „fetita cu chibrituri" pe care „o vedeam" in serile de Ajun la fereastra casei mele, uitandu-se la bradul impodobit din casa noastra! Adesea in jurul pomului se gaseau saculete cu daruri pe care marinimosul meu tata, armeanul Vasoian, le impartea saracilor. Usile caselor noastre nu se incuiau niciodata si tot omul, oricat ar fi fost de sarac, astepta ca cineva sa-l colinde intru vestirea Nasterii Domnului."

Cu gandul la cei plecati dincolo de nori si cu bucuria ca ni se-ntorc acasa copiii de sarbatori, incerc sa patrund in sufletele brailenilor, alaturi de dna Ursan, si sa spunem „lumina in minte si inima si un sincer "La multi ani!"

Angela BURTEA

Incursiune in trecut VIII

2011-12-03T17:43:00.000+02:00

De fiecare data cand o intalneam pe dna Valeria Ursan imi spunea cu acelasi patos: „Tinerii nostri trebuie sa cunoasca adevarata fata a orasului nostru Braila. El n-a aparut pe harta Romaniei intamplator." Stiam ca are perfecta dreptate, numai ca lumea de acum nu mai seamana nici pe departe cu cea pe care o tot cauta dumneaei prin amintiri. Sistemul, mentalitatea, scara valorilor sunt altele, dar nicidecum mai bune decat odinioara. Asadar, continuam sa ma las purtata de firul minunat al povestilor, pentru ca mai apoi sa le dau grai asa cum se cuvenea. Mergeam pe acelasi drum al armatorilor, negustorilor si cerealierilor, oameni de seama pentru dezvoltarea economica, sociala si culturala a Brailei.

„Fratii Embiricos, armatori de origine greaca. Unul dintre ei isi avea casa pe strada Gradinii Publice unde, mai tarziu, s-a Construit TCIND-ul. Era o cladire imensa in care se faceau foarte des baluri. In loc sa fie reparata, s-a demolat, iar materialele care s-au scos au fost folosite la construirea grajdurilor CAP-urilor. Intre casa acestui armator grec si casa mosierului Pana, care se afla pe locul fostului spital TBC, este si acum o cladire lasata in paragina de foarte multi ani, care a apartinut marelui George Cavadia, parintele filarmonicii „Lyra", intrat ca si atatia altii in uitare. Celalalt frate Embiricos locuia in cladirea unde este gazduita „Casa Colectiilor". Se spunea despre el ca, pe cat era de bogat, pe atat era de zgarcit. Cu ani in urma acolo s-a aflat Spitalul de boli venerice. Se pare ca ar mai exista mostenitori ai familiei Embiricos la Paris, dar, dupa retrocedarea cladirii, ar fi renuntat la aceasta, auzind ce destinatie a avut.

TCIND

Casa George Cavadia

Casa Embiricos

Casa Mendel - azi Biblioteca „Panait Istrati". Evreu cerealist, Mendel era renumit pentru faptul ca in portul Braila nu se misca un bob de grau fara ca el sa nu-i stabileasca pretul in functie de calitate. Era si un pasionat al cailor. Mai tarziu, in aceasta casa, a locuit armeanul Hugas Balian care a infiintat Societatea de asigurari „Prevederea".

Casa Mendel

Peste drum, intr-o casa eleganta, cu arhitectura deosebita, (azi isi are sediul o gradinita), traia familia armatorului grec Ianis Matukis. Aici, in aceasta cladire, s-a aprins primul bec de lumina - lampa electrica, 1900. Seara se imbulzea lumea sa vada lumina.

Casa Ianis Matukis

Tot bunica a fost aceea care mi-a povestit atatea lucruri minunate despre familia marelui Petre Stefanescu Goanga. In Piata Poligon, pe frontispiciul casei in care a trait acesta se afla o placa comemorativa, care mai aminteste trecatorilor de valorile brailene. Din aceasta casa razbateau sunetele pianului ale carui clape erau manuite cu pricepere de mainile Ceciliei Goanga, mama viitorului bariton. Cecilia era nepoata cunoscutului negustor grec Rally, cel care a construit un han, care, mai tarziu, a devenit Teatrul Regal, apoi Teatrul „Maria Filotti", de azi. Bunica imi spunea ca pe scena acestui teatru dadea recitaluri Cecilia Stefanescu Goanga. In adolescenta am avut bucuria de a-l cunoaste pe Petre Stefanescu Goanga in casa unchiului sau, Bazil Clony, o alta personalitate a orasului Braila, care locuia pe str. Belvedere, vis-a-vis de Casa Colectiilor.

Casa Petre Stefanescu Goanga

Pe str. Teatrului se afla „casa cu demisol", unde locuia urmasul Contesei de Roma si avea instalat in cladire un observator astronomic. In 1945, am cunoscut-o pe contesa. Desi era in varsta, inca isi pastra din delicatetea de altadata, avand o tinuta aristrocatica. atunci am flat de la dumneaei ca fusese nepoata caimacamului Vogoride, cel care se opusese Unirii Principatelor Romane."

Angela BURTEA

Incursiune in trecut VII

2011-12-03T17:05:00.000+02:00

Cine n-a ascultat povesti in vremea copilariei? Cine n-a fost vrajit de vocea blanda si inconfundabila a bunicii din vremea rochitelor cu volanase si-a pantalonilor scurti? Oare de ce ramane in mintea copilului imaginea zanei din povesti si peste ani, iar magia baghetei fermecate aprinde lumini intrate demult in intuneric?

"Unde este zana copilariei mele? O chem adesea cu dorinta de a-mi aduce in fata oamenii timpurilor mele indepartate, oameni frumosi, harnici si cinstiti care au avut rabdarea de-a incarca inima si sufletul unui copil avid de cunoastere?" Asa-si incepea inca o poveste stimata doamna Valeria Ursan". E frumos cand locuiesti la Dunare, dar si mai frumos este cand cunosti cate ceva si despre cei care au lasat posteritatii un oras minunat, dar neglijat adesea in ziua de azi. Armatorii, negustorii, cerealierii de odinioara au facut istorie din orasul nostru. Cati dintre tinerii nostri cunosc insemnatatea multor cladiri impunatoare din acest oras? Asadar, fiind legati de viata portuara, armatorii si-au construit case trainice si frumoase care au rezistat timpului in zona Gradinii Publice (str. Oituz, Bolintineanu, Belvedere, Rosetti). Desi au murit aici sau dincolo de tara, ei au lasat urme prin casele lor, date mai apoi in folosinta publica.

Pe str. Gradinii Publice colt cu str. Golesti, se afla o cladire impunatoare, numita si casa cu coloane care aminteste de gustul rafinat al mosierului Cotis; Tot in zona se afla casa grecului Luca Stefanitis, numit si "omul care nu stia sa rada". De la el aflase tata ca un ou proaspat de gaina baut dimineata, pe stomacul gol ajuta copilul in dezvoltarea sa. Plin de seriozitate, acelasi lucru a pretins si celor trei baieti ai sai. Director la Societatea de Navigatie "Kiriakidis", era renumit pentru specialitatea pe care o avea in arbitrajul naval, fiind solicitat chiar de societatea de asigurari "Loyd" din Londra. De retinut este faptul ca in toate aceste case mari se faceau seri muzicale unde se canta muzica clasica, iar pianul era la mare cinste. O grija aparte o aveau pentru copii, care invatau limbi straine cu ajutorul guvernantelor.

Casa Cotis

Casa Luca Stefanitis

Kistodulo Suliottis studiase in strainatate, fiind un timp primar al orasului. Prin prezenta sa, epata de fiecare data cand ajungea seara la hotelul "Café Francez", azi Muzeul de Istorie. De fiecare data sosea insotit de un "paznic", bodyguard-ul de azi, care nu vorbea niciodata. Imbracat in costum oriental, tinea mana tot timpul pe "jungherul" de la brau, ca semn al fidelitatii sale fata de stapan. Ca o ironie la adresa acestui fapt, un ziarist mucalit a luat un tigan de la cort, 1-a imbracat in stil oriental si cand aparea Suliotti, facea si el semn tiganului sa apara. Spre hazul tuturor, tiganul tinea la piept un tun in miniatura, confectionat dintr-un material usor. Oamenii acelor vremuri stiau sa guste umorul si-l faceau si bine!

Casa Kistodulo Suliottis

Grecul Zervo era director la Societatea navigabila "Gatorno", al carei sediu se afla in locul restaurantului "Europa". Cladirea in caré a functionat o vreme "Casa de Pensii" de pe str. Bolintineanu a apartinut armatorului Gatorno. Si azi se mai pot vedea usile originale ale cladirii cu geamuri de cristal. Tot pe str. Bolintineanu isi avea casa si marele Violatus. Unul dintre fratii Likiardopol locuia pe locul unde este astazi Biserica Baptista. Acolo aveau un teren de tenis. Pe Bolintineanu, unde era Casa de fete, se afla locuinta lui Spiru Likiardopol, celalalt frate. In casa mosierului grec Pana, cel care avea mosii intinse la Insuratei, a fost pana nu de mult spitalul TBC, iar pana in 1944 a fost Consulatul Germaniei. Fiica acestui Pana, a fost casatorita cu Jean Bezis cel care avea o agentie de vapoare, iar sediul se afla pe locul unde este astazi restaurantul "Marinarul". Baiatul lui Pana s-a casatorit cu fata vestitului fabricant de bere Muller. Ce trebuie retinut este ca nu trebuie confundat grecul Pana cu negustorul roman Pana care locuia in cladirea in care a fost gazduit pana de curand Inspectoratul scolar de pe str. Caragiale."

Casa Spiru Likiardopol

Casa Violatus

Casa Pana

Povestea va continua...

Angela BURTEA

Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale

2011-11-16T08:56:00.000+02:00

Petrom a initiat programul TaraluiAndrei.ro pentru a oferi o alternativa la situatia actuala. O tara in care indiferenta este inlocuita de curaj si implicare. O tara in care oamenii iau atitudine fata de tot ceea ce ii inconjoara si inteleg ca azi este momentul pentru a ne schimba viitorul.

Proiectul “"Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale"” a fost propus de “Anima Caste”

http://www.animacaste.ro/

Cauza sociala:

-incurajarea unui numar cat mai mare de tineri sa se implice in viata cetatii; -promovarea actului de cultura care elibereaza mintea de prejudecati; -crearea unei echipe de voluntari tineri capabili sa aduca in prim-plan valorile culturale ale locului natal; -aparitia unei brosuri cu obiectivele turistice ale Brailei,astfel inlesnind cautarile turistilor care sunt in trecere prin acest oras; -crearea unei punti culturale intre trecutul si viitorul societatii brailene

Desfasurarea proiectului

Organizarea proiectului presupune,in prima faza,constituirea unei echipe de lucru formata din membrii Asociatiei Anima Caste,in majoritate cadre didactice,din tineri voluntari,cat si reprezentanti ai Bibliotecii Judetene Braila si ai Muzeului de Istorie,in calitate de consultanti .

Cel mai important membru al echipei va fi doamna Ursan Valeria,octogenara,care ne va furniza date importante despre vechiul oras port Braila,despre oameni si locuri ce au dat valoare si insemnatate cosmopolitului oras dunarean.Toate aceste trairi dorim sa le adunam intr-o carte ce va purta titlul “Labirintul amintirilor “.Cartea va contine pe langa povestirile structurate pe capitole,si fotografii vechi care vor completa inlantuirea evenimentelor. Aceasta va cuprinde 150-200 de pagini si va fi lansata intr-un tiraj de 1000 de exemplare.

Ne propunem ca pe langa acest volum sa intocmim si o brosura care sa contina fotografii si informatii despre casele din centrul vechi al orasului cat si a altor obiective care au creat in jurul lor legende,brosura care va avea 6-8 pagini color si care va fi lansata in 3000 de exemplare.Acest minighid va avea un design atractiv,va contine informatii succinte si coerente,astfel ca orice persoana,care il va folosi,sa poata sa-si faca o imagine clara despre valorile arhitecturale,despre cultura si buna convietuire dintre etniile care s-au asezat pe aceste meleaguri de-a lungul secolelor.

Informatiile,fotografiile si alte date care vor aparea in aceasta brosura,vor fi selectate si prelucrate de catre un grup de elevi,cu varste intre 15-18 ani ,coordonati de membrii Asociatiei "Anima Caste".

Este important sa-i convingem pe tineri sa-si cunoasca trecutul,pentru a putea sa-si pretuiasca prezentul si sa-si defineasca identitatea .

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/proiecte/oriunde-as-plecaraman-copilul-meleagurilor-natale_973.html

In fiecare luna, proiectele propuse vor fi votate de cetatenii Tarii lui Andrei. Cele mai bune initiative vor deveni actiuni concrete in beneficiul celor din jurul nostru.

Votul tau poate transforma o idee in realitate!

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/voteaza-proiectul-lunii.html

Valeria URSAN

Incursiune in trecut VI

2011-11-08T21:10:00.000+02:00

Nimic nu ma fascinase mai mult la doamna Valeria Ursan ca dragostea cu care patrundea in lumina timpului trecut, in a carui aroma se lasa purtata cu o placere debordanta. Uneori imi parea rau ca nu facusem parte din acea generatie, ca nu cunoscusem direct vraja lumii de altadata! Ma multumeam acum cu povestile luate „la prima mana" si ma numeam fericita ca viata mi-a oferit sansa de-a cunoaste pulsul unei alte perioade istorice prin intermediul acestei doamne. „Tineretul trebuie sa stie, sa cunoasca! Cu cat stii mai multe, cu atat esti mai stapan pe tine, iar puterea mintii iti da forta si curaj. Fiecare perioada istorica e facuta si din bune si din rele. Dar ceea ce a fost bun, nu trebuie uitat!" asa-si incepea de fiecare data povestea doamna Valeria Ursan, dupa care continua:

„Provin dintr-o familie instarita pentru perioada interbelica. Parintii meu erau detinatorii a doua brutarii, iar painea obtinuta hranea multe familii din orasul nostru. Se lucra continuu, iar ai mei ne invatasera de mici ca respectul pentru munca trebuie sa fíe pe primul loc. Se facea semnul crucii pe spatele painii inainte de a fi taiata, iar fiecare bucatica insemna multa truda, multa sudoare. Painea nu se arunca, doar pasarile cerului adunau firimiturile cazute. Crescusem si facusem un cult pentru munca si paine; invatasem ca banul se face cu sudoarea fruntii. Banii nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu ne-au ramas, desi castigul celor doua brutarii ne asigura un trai indestulat. Tata avea o vorba: „sa dai si altora din ce-ti prisoseste si sa te bucuri de bogatia care-ti ramane in suflet si minte!" N-ai sa vezi si sa auzi prea des aceste vorbe in ziua de azi, iar despre fapte, nici atat! Tata fusese un armean apatrid, care ajunsese in tara noastra detinand pasaport Nansen. Muncise mult, respecta oamenii si munca lor si era cinstit pana in maduva oaselor. Asa ne crescuse si pe noi, iar pentru a simti rostul si rolul muncii, in vremea razboiului lucram adesea alaturi de angajatii nostri, iar la sfarsit de saptamana primeam castigul in bani ca toti ceilalti lucratori.

Multe locuri ma atrageau in Braila noastra, dar ca Dunarea nimic nu era mai placut si mai incantator. Plina de viata, apele ei ma chemau adesea in jocul ei periculos, dar si incitant. si pentru ca stiam bine ce inseamna cuvantul munca, respectam fiecare lucrator, asa cum facuse si familia mea odinioara, iar broboanele de sudoare ce se scurgeau de pe fruntile lor ma determinau sa ma inclin de fiecare data in fata chinului lor. Viata portului era animata de hamalii pe ai caror umeri trecea intreaga incarcatura a vapoarelor acostate la tarm. Ii vedeam adesea stand la umbra vagoanelor, asteptand ca vataful sa-i anunte sosirea vreunui vas in port. Nedumerita, priveam cu o curiozitate exagerara inscrisul acela de pe talpile picioarelor lor. Dupa multe intrebari, aveam sa aflu ca acela era pretul solicitat de ei pentru ceea ce urmau sa presteze. Hamalii acelor timpuri aveau de munca aproape tot timpul, iar grevele despre care vorbesc acele vremuri se refera la nemultumirea lor la aparitia elevatoarelor care le furau obiectul muncii.

Nu-i este usor sufletului meu cand totul este atat de pustiu. Amintirile trecutului vin inspre mine, ma duc eu spre ele si de aceea ma doare cand astazi la Dunare pustiul ma inconjoara. Plang eu, plange si tarmul, dar tare mai plange Dunarea albastra! Unde au disparut carutasii, docherii, hamalii, misitii, cei care dadeau viata portului? Acolo era furnicar de lume, pe zona aceea se sprijineau toate strazile orasului, iar fiecare strada putea reprezenta o fila de istorie, o fila de roman. Fiecare om, tanar sau batran, isi avea menirea sa; o tabla de sah in care orice miscare, cu trimitere la plecarea sau sosirea vapoarelor, facea sa vibreze si sa creeze o armonie perfecta intre apa, piatra si om.

Societatile de import - export ale armatorilor dadeau putere economiei. Armatorul armean Manissalian exporta cereale, iar evreul Vexler, grecul Kiriakidis sunt doar cateva nume cu rezonanta pentru orasul nostru. De mare succes era si societatea „Dunarex". Toate societatile aveau la parter cafenele, restaurante, taverne care erau luate cu asalt de marinari, unde isi faceau veacul pana la incarcatul sau descarcatul vapoarelor. Bautura curgea in valuri, se canta, se dansa, iar prostituatele, femei tinere si frumoase, intretineau atmosfera cum puteau mai bine. Meserie legalizata, cu carte de munca, numita „condicuta", femeile erau verificate lunar de medicul care certifica sanatatea lor prin aplicarea parafei. Intr-o altfel de societate, cu un alt sistem de valori, femeia reusea sa incante sufletul oricarui barbat autohton sau strain, primind cu satisfactia implinirii recunostinta acestora. Se intampla ca uneori cate-o femeie frumoasa sa vrajeasca ochii si sufletul vreunui bogatas, devenind sotii si mame devotate, ceea ce arata puritatea sufletelor lor, in ciuda meseriei practicata.

Ca o nota picanta a acestor timpuri de neuitat, ramane vizita mea in „castelul cu zane". Sa fi avut vreo opt - noua ani cand am intrat prima data intr-o taverna. M-am luat dupa nea Gheorghe, carutasul nostru care transporta paine. Desi era interzis, curiozitatea m-a impins pana intr-acolo. Am vazut femei frumoase, imbracate in rochii minunate. Incantata, i-am povestit mamei despre vizita mea, iar dupa regulile familiei mi-am primit cuvenita pedeapsa. Nici de pedepsele bunicii nu am scapat. Inteizice-i unui copil ceva, ca el tocmai acolo se duce. Strada Unirii era o strada rau famata, aveam interdictie si eu si fratele meu. Auzisem ca zona era plina de femei usoare (prostituate) si rufieni („pestii" de astazi). Strada era plina de bordeluri. „Nu e adevarat, aveam sa-i spun bunicii dupa plimbarea facuta, acolo sunt femei grase, nu usoare, iar barbatii nu spala rufe. Sunt frumosi si bine imbracati, au palarii si batiste la buzunare!" Spusele mele au starnit rasul, dar neascultarea mea nu a fost nici uitata, nici trecuta cu vederea."

Asezate sub forma de poveste, toate aceste lucruri ne ajuta sa intelegem o alta fata a vietii, a unui alt timp, iar izul de senzational sa fíe depasit de actul cunoasterii. Intrasem intr-o cursa din care nu vroiam sa ies decat atunci cand firul drumului se apropie, nu de sfarsit, ci de perioada in care eu, ca om, am vazut lumina zilei!

Angela BURTEA

Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale

2011-10-16T08:27:00.000+03:00

Proiectul “"Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale"” a fost propus de “Anima Caste”

http://www.animacaste.ro/

Cauza sociala:

Desfasurarea proiectului

Este important sa-i convingem pe tineri sa-si cunoasca trecutul,pentru a putea sa-si pretuiasca prezentul si sa-si defineasca identitatea .

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/proiecte/oriunde-as-pleca-raman-copilul-meleagurilor-natale_957.html

In fiecare luna, proiectele propuse vor fi votate de cetatenii Tarii lui Andrei. Cele mai bune initiative vor deveni actiuni concrete in beneficiul celor din jurul nostru.

Votul tau poate transforma o idee in realitate!

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/voteaza-proiectul-lunii.html

Valeria URSAN

Incursiune in trecut V

2011-10-08T06:57:00.000+03:00

Tot in zona portului, ca forta de munca pe langa hamalii despre care am povestit, puteau fi intalniti acei baieti, absolventi a patru clase primare, ale caror familii nu aveau posibilitati materiale pentru a-i intretine in alte scoli. Aici maturau grauntele ramase in vagoanele golite de marfuri, le puneau in saculete, iar acasa reprezentau hrana pasarilor. Era modul lor firesc in a-si ajuta parintii in procurarea celor necesare traiului. O alta categorie o reprezentau baietii de birou (cumparau ziare, duceau corespondenta, precum si cafelele patronilor). Aici imi vine in minte drama lui Zamfir, un baiat cuminte si timid, care, aproape zilnic, era batut de patron fiindca ajungea in biroul sau cu cafeaua pe jumatate varsata. O palma dupa ceafa si nelipsitele vorbe de ocara: „Boule, nu esti in stare de nimic!" Paznicul societatii a incercat sa-1 invete pe Zamfir in mod original, de altfel, cum sa procedeze la dusul cafelei pentru a nu mai fi varsata: „inainte de a urca spre birou, soarbe caimacul, tine-1 in gura pana la capatul scarii, apoi da-i drumul din nou in ceasca!" Reusita metoda! Dupa cateva zile, stapanul sau il lauda: „Vezi, Zamfire, ti-a prins bine bataia mea!" Mustacea Zamfir, numai el si portarul stiau povestea, iar mai tarziu, peste ani, a devenit unul dintre cei mai pretuiti agenti de vapoare. Fara agenti si misiti activitatea portuara ar fi fost paralizata.

In partea stanga a strazii imparatul Traian, moara „Violatus' inca troneaza impozant. Construita de Anghel Saligny, in 1893 era cunoscuta in toata Europa, iar proprietarul ei era un grec cult si bogat. In anul 1944, rusii au demontat toata masinaria si-au transportat-o in Rusia. Pe str. Orientului locuiesc inca urmasi ai familiei Violatus. Mai tarziu, langa moara, filantropul Nedelcu Chercea a construit prima fabrica de cuie.

Moara Violatos

Uneori vasele se loveau intre ele, unele se scufundau, iar sirenele vapoarelor rasunau anuntand o intamplare neobisnuita. Lumea alerga speriata la malul Dunarii. Asa am ajuns si eu la Ghecet, in vremea copilariei mele, si-am privit mirata vaporul inclinat al unui armator grec, iar pe apele Dunarii plutea cheresteaua. Lacomia acestuia 1-a facut sa incarce marfa inclusiv pe puntea vasului, iar vasul si-a pierdui echilibrul. Lumea asista neputincioasa la moartea vaporului. Ani intregi, catargele epavei s-au vazut iesind din apa.

Dunarea, batrana Dunare! Nicio spaima n-am avut cand am intrat prima oara in apele ei. M-a invaluit cu blandete in spumele ei, m-a leganat si m-a purtat in lungul si-n latul ei, dandu-mi putere si curaj. Mai tarziu, in anii maturitatii mi-a ascultat dezamagirile, durerile, iar lacrimile sufletului meu s-au amestecat prin suvoaiele ei. La varsta de 70 de ani, traversam inot pentru ultima data Dunarea, iar anul acesta, pe 14 iulie, la 81 de ani, am stat timp de o ora in apele ei, dupa care ne-am luat amandoua ramas bun! Copil fiind o intrebam pe bunica de unde vine Dunarea, iar ea imi spunea: "Din lacrimile cerului, ale ingerilor si, uneori, ale oamenilor." Tot bunica o numea adesea „bulevardul lichid plin de vraja si dor!"

Da, un bulevard plin de poveste, as adauga eu, iar daca oamenii ar putea deslusi plansul sau hohotele de ras ale valurilor ei, ar privi cu mai mult interes si mai multa responsabilitate drumul acesteia. Mai bogata sufleteste decat ieri, m-am inclinat in fata atator povesti adevarate, rupte dintr-o realitate trecuta si retraita cu aceeasi pasiune de-un om care nu se joaca cu vorbele; poate, uneori, cu erorile acestei vieti pe care vrea sa o traverseze cu zambetul pe buze. Un exemplu de optimism, de iubire de viata, in ideea de a trezi constiinta adormita a multora dintre semeni, intru inflorirea acestui oras minunat, Braila. Aceasta este doamna Valeria Ursan.

„Cei tineri trebuie sa cunoasca orasul in care traiesc, iar intr-o zi sa-i redea frumusetea si bogatia de altadata prin munca si iubirea lor! Asta imi doresc cel mai mult! a incheiat dumneaei, privind undeva, departe, intr-o lume necunoscuta mie.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut IV

2011-10-08T06:44:00.000+03:00

Vine o vreme in viata fiecaruia dintre noi cand luminile mintii se aprind tot mai puternic, scotand la iveala amintiri care ne-au marcat existenta in felurite chipuri. A sta alaturi de un om care-si poarta anii cu masura si decenta, castigul este de partea ta. A sti sa patrunzi in sufletul sau cu migala, fara a-l rani, este deja o victorie. Eleganta si plina de vioiciune, indragostita de viata pana dincolo de Dunarea albastra care i-a fost leagan si alinare in orice moment al existentei sale, doamna Valeria Ursan povesteste despre Braila noastra cu dragoste imensa. Rupta din acest pamant, a cutreierat acest oras in lung si-n lat incarcandu-se de istorie, dar si de poezia acestor locuri minunate.

„Dupa daramarea cetatii, Braila cunoaste o dezvoltare economica imensa, incepe o noua poveste distinsa doamna. Dunarea a fost si este mama acestui oras. Atrasi de bogatiile Baraganului, in portul Brailei soseau si plecau zilnic in toate directiile vase care navigau sub diferite pavilioane. Veneau corabii tocmai din indepartata Scotie, iar pe fundul acestora, pentru mentinerea echilibrului, se gasea piatra. Brailenii o descarcau si o foloseau la pavarea strazilor (un exemplu ar fi str. Zidari), completandu-se cu cea adusa de la cariera de piatra din zona Dobrogei. Desi nestiutori de carte, marinarii erau priceputi si multi dintre ei, mai ales grecii, fermecati de frumusetea locurilor si-a fetelor, s-au stabilit aici, intemeindu-si familii, intelepti si cu initiativa, si-au construit case in centrul orasului, dorind ca urmasii lor sa fíe stiutori de carte. Unii dintre ei au studiat la Viena, Berlin, Sorbona, de unde s-au intors la casele lor contribuind la dezvoltarea orasului, facandu-1 cunoscut in toata lumea. In urma lor au ramas atat valori materiale (case mari si frumoase), cat si valori umane (in filozofie, muzica, politica), multi dintre ei fiind consemnati in cartea dlui Toader Buculei: „Prezente brailene in spiritualitatea romaneasca", imi erau dragi grecii, si-mi placea adesea sa-mi salut semenii, imitandu-i: „Iasu barba lani! Iasu capitanii", chiar daca uneori erau capitanii unei singure barcute. Bogati sau saraci, grecilor le placea sa cante, iar cantecul mandolinelor mangaiau sufletele oamenilor, de la copil pana la batran. Unde erau doi greci era muzica si veselie.

Un fel de turn Babei, portul dunarean a devenit o mare familie ce-a adunat laolalta romani, greci, evrei, armeni, albanezi, nemti, rusi, sarbi, italieni, iar comunitatea lipovenilor a ramas numeroasa pana in zilele noastre. Pe strazile orasului, dar mai ales la Dunare, se auzeau toate limbile pamantului. Netinand cont de nationalitate, toti au muncit, au iubit, au petrecut, rezultatul fiind marea dezvoltare economica, demografica si culturala pe care a curmat-o al doilea razboi mondial.

M-am nascut in cartierul Cetatuia, astazi str. Militara, iar pe la patru ani am plecat in prima mea calatorie, intr-o hruba. A doua a fost la Dunare, unde, ratacita fiind, am fost adusa acasa de niste cunostinte. Nu mi-a fost frica de necunoscut, ba din contra, acolo am simtit chemarea cea,mai dulce a fiintei mele. Diferenta este ca atunci eram uluita de forfota continua, de multimea vapoarelor, de vagoanele trenurilor tixite de marfuri si mai ales de acei barbati dezbracati pana la brau, care purtau pe umeri sacii plini cu tot felul de produse, cu care umpleau calele vapoarelor. Mai tarziu aveam sa aflu despre ei ca se numeau hamali, iar rolul lor in port era vital. Ii vedeam adesea stand la umbra vagoanelor, asteptand ca vataful sa-i anunte sosirea vreunui vas in port.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut III

2011-10-08T06:25:00.001+03:00

Plina de nostalgie, doamna Valeria Ursan, "purtatoarea de cuvant" a unor vremuri apuse, dar mereu prezente in sufletul acelora care au trait febra tineretii in perioada interbelica isi continua periplu prin lumea plina de farmec pastrata cu sfintenie in minte si suflet. O urmarim fascinati, incercand sa patrundem tot mai adanc in tainele unei vieti deloc usoara, dar frumoasa. Scaldata in ape tulburi ori linistite, povestitoarea noastra scoate la suprafata din noianul amintirilor, atat cat sa intereseze, sa placa si sa provoace.

De la fostul Cazinou situat in Gradina Mare a Brailei, alunecam cu privirea cativa pasi catre stanga si descoperim cu usurinta chioscul construit din dantele metalice, de unde altadata rasuna muzica. "Fanfara militara trimitea dincolo de portile Gradinii sunetele minunate ale muzicii care se risipeau in barcile leganate de valuri. In zilele de sarbatoare, fanfara deschidea festivitatea, iar in fata ei calca apasat plutonierul Policarp Azbest a carui mustata mi se parea ca tremura in timp ce flutura in sus si-n jos bastonul incrustat cu insemnele armatei.

Cazinou 2011

Fara a neindeparta prea mult, vedem frumoasa casa in care a locuit candva domnul Neculce, arhitectul, creatorul si pastratorul spatiilor verzi din orasul nostru. Casa gazduieste astazi opera marelui scriitor Panait Istrati, fiul natural al unei spalatorese, Joita Istrate si a unui contrabandist grec. Coborat de pe soclul statuii ce sta de straja acestui loc, umbra marelui scriitor se-nvarte in jurul casei in care, fizic, ar fi meritat sa traiasca. El, care s-a nascut si a crescut in saracia caselor de paianta, el, care a fost bun si darnic pana dincolo de mila, risipitor pana dincolo de greseala, ratacitor in cautarea binelui si dreptatii, "vagabondul" brailean ar fi meritat consideratia si iubirea inainte de a pleca spre nemurire. Apreciat de Romain Rolland al francezilor si asemanat cu Maxim Gorki, Panait Istrati este o bucata din sufletul nostru, al brailenilor, iar pentru acest lucru, trebuie sa fim mandri.

Casa memoriala Panait Istrati

La iesirea din Gradina Mare, pe partea stanga se afla casa in care a locuit Thüringer, casa despre care vorbeste Panait Istrati in cartea cu acelasi nume. In aceasta cladire a functionat pentru o vreme scoala de Aplicatie, care s-a desfiintat in anul 1938. Ce insemna aceasta? Acolo invatau timp de patru ani eleve care ar fi dorit sa devina invatatoare. Daca ele demonstrau pe toata perioada scolarizarii ca au aptitudini pentru aceasta meserie, la sfarsitul celor patru ani treceau spre continuarea studiilor la scoala Normala care era pe vis-a-vis, adica in locul Colegiului Economic „Ion Ghica".

Casa Thüringer

Colegiului Economic „Ion Ghica"

Iesind din Gradina Mare, ne indreptam catre strada Galati si ajungem la cinematograful „Central", fostul „11 Iunie", construit pe locul cinematografului „Passalaqua", unul dintre cele mai mari si mai fumoase din tara din perioada interbelica. Nu avea intrarea atat de fastuoasa ca a Teatrului Regal (azi Mana Filotti), dar capacitatea salii era mult mai mare, interior elegant, doua randuri de loji, balcon si galerie. Aici se organizau si cele mai variate si frumoase baluri: ale copiilor, tineretului, presei, negustorilor. Chiar si evreii isi sarbatoreau sarbatoarea Pastelui in aceasta sala. Balurile erau mascatc; la miezul noptii mastile se dadeau jos, iar adevaratele fete puteau fi descoperite spre hazul tuturor. Se intelege ca oricine calca pragul acestei sali, in orice situatie, trebuia sa aiba tinuta corespunzatoare, adica eleganta."

Cinematografului „Passalaqua"

Primisem informatii captivante si incercam sa le gustam cu placerc si interes. Nimeni dintre cei prezenti nu putea intelege mai bine si sa traiasca din plin dulceata acelor vremi, in afara de povestitoarea noastra, doamna Ursan. Pierduta intr-o lume de vis, in mijlocul careia ii placea adesea sa se refugieze, traia de flecare data, la fiecare poveste, aroma speciala a unor timpuri de neuitat.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut II

2011-10-08T06:05:00.000+03:00

Povestea doamnei Ursan continua. Fascinati de lumina cunostintelor daruite cu atata dragoste si altruism, asteptam cu nerabdare si placere sa descoperim eroii unor alte perioade apuse. Cu zambetul pe buze, incepu „a depana ghemul cu amintiri", asa cum ii placea adesea sa spuna.

„Fiindca ne aflam in Gradina Mare, lasata multi ani in paragina de catre autoritatile orasului nostru, voi incerca sa dau viata acestor locuri minunate, cutreierate cu dragoste si placere de mine in perioada interbelica.

Stiu de la bunica ca aceasta Gradina a fost amenajata prin 1835, dupa daramarea cetatii; „Sa stie si otomanii ca pe locul udat cu lacrimi si sange, brailenii harnici si iubitori de frumos au faurit un colt de Rai terestru!". La inceput s-a numit Belvedere, iar dupa aparitia gradinii din centrul orasului (1860), i-au schimbat numele in „Gradina Mare". Mi-e dor de verdele crud al gazonului, de coloritul minunat al florilor si de mireasma lor inconfundabila. Mi-e dor de aleile curate si largi, strajuite de copacii falnici care-si lasau generosi umbra peste bancile ocupate de bunicutele si bonele care sporovaiau in timp ce supravegheau jocul copiilor. Mi-e dor de grupurile de elevi imbracati in uniforma, de matricola asezata cu mandrie pe bratul lor, insemnul atat de ravnit al scolilor de prestigiu. Caut sa regasesc privirile lor iscoditoare, dar atat de sfioase in fata primelor iubiri, exuberanta tineretii navalnice plina de vise spre inalt.

Priviti spre Castel! Aceasta constructie se leaga de numele renumitului inginer Anghel Salygni, nascut in localitatea Serbanesti de langa Focsani, in mai 1854. Se spune ca la nasterea lui a plouat trei zile si trei nopti pana cand s-a inundat camera in care se afla, iar ursitoarele l-au ursit ca toata viata sa aiba de lucru cu apele. Dupa ce a construit el poduri si linii de cale ferata, |a ajuns si la Braila unde, dupa planurile lui, s-a amenajat pe o distanta de 7 kilometri cheiul Dunarii cu 41 dane, apoi docurile, iar in 1893, tot dupa planurile aceluiasi inginer, se construia Castelul de Apa. La inceput, rolul castelului era de-a filtra apa, dupa principiul vaselor comunicante, care ajungea curata in casele brailenilor, spre intristarea sacagiilor. Cand casele s-au inmultit si s-au supraetajat, Castelul nu a |mai putut face fata cerintelor si o perioada a fost dat uitarii. Peste ani, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, (intre 1940 - 1944), a devenit depozit de vin, pana cand armata sovietica insetata 1-a golit pana la ultima picatura. Apoi, in anii socialismului, i s-a adaugat un ascensor si a fost transfomiat intr-un frumos restaurant. Era ceva inedit pentru cei care-i treceau pragul, deoarece printr-un anume mecanism de functionare se invartea, oferind consumatorilor privelisti minunate; panorama orasului Braila iti incanta sufletul, fericindu-te! Cu ajutorul unor lampi de neon, era scris in diferite limbi cuvantul: PACE, iar in intunericul noptii se putea vedea minunea pana departe! Acum, il regasim uitat si plin de praf, suparat pentru ignoranta cu care este privit. Asteaptam cu totii, alaturi de Castel, ca intr-o zi fata acestuia sa se schimbe si sa i se acorde importanta cuvenita."

Impresionati de frumusetea si insemnatatea atator lucruri necunoscute pana atunci, ne-am deplasat pe aleile care duceau spre fata batranului fluviu, asteptand o noua poveste.

„Coborand cu privirea spre scarile care coboara spre Dunare, doar eu pot sa vad cu ochii de atunci ceea ce a a insemnat „Tenis Club Roman”, infiintat in perioada interbelica cu atata daruire si efort de Polidor Licheardopol un grec cult si omenos. Tot el este si cel care a construit, dupa 1900, moara Licheardopol, ale carei ruini se pot vedea si astazi in apropierea liceului „M. Sebastian". Din familia acestui grec se trage pe linie feminina regizorul Andrei Serban, iar pe linie masculina generoasa dr. Meri Licheardopol Poenaru. De numele Poenaru se leaga o alta parte a istoriei, fiind stra-stranepotul boierilor Poenaru. Unul dintre acestia, Petrache Poenaru, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Tot el este si inventatorul stiloului, (al tocului rezervor, cum i se spunea), brevetat de guvernul francez in 1827. Acelasi Petrache Poenaru a devenit mai tarziu „Inspectorul Scoalelor" (ministrul invatamantului). Lui i se datoreaza in buna parte, dezvoltarea invatamantului brailean, pentru ca dupa 1840 il aduce la Braila, ca profesor, pe Ion Penescu.

Moara Licheardopol - 2009

Intorcandu-ma la terenurile de tenis, imi vine in minte dragul meu unchi Pepi, cel care, indragostit de acest sport, a fost antrenor pana la batranete la Clubul "Progresul" Bucuresti. Insusi marele tenisman roman IIie Nastase afirma intr- un interviu, urmatoarele: „Mie racheta de tenis mi-a fost pusa in mana prima data de nea Pepi." Unde sunt tinerii de odinioara care invarteau cu pricepere rachetele de tenis pe timp de vara, iar iarna patinau plini de bucuria varstei? Traiesc cu speranta ca acestei gradini i se va inapoia statutul de altadata.

Cand v-am spus povestea Castelului de Apa, mi-a aparut in minte si imaginea unchiului Pepi. El a fost cel care, in copilarie, m-a dus prima oara la Castel. Eram mica si aflasem de la mama ca Dumnezeu este batran si obosit si s-a asezat la casa Lui in cer. Atunci, am luat in brate doua paini calde din raftul brutariei noastre si-am plecat sa-1 caut pe nea Ciocanel lautarul, pe care-1 vazusem cantand intr-un taraf. Inaltat pe varful picioarelor, privea spre cer si canta cu gura pana la urechi: „Vreau o scara sa ma sui/ Pana-n naltul cerului." Sperand ca a gasit scara, vroiam sa-l rog sa-I duca din partea mea lui Dumnezeu cele doua paini. Sigur ca cei din familia mea au inceput a rade, mai putin bunul si dragul meu unchi Pepi, care, stergandu-mi lacrimile, m-a luat de mana si mi-a spus ca ma va duce intr-un turn care este aproape de cer. Asa am ajuns in Gradina Mare, langa Castelul de care stiam ca este locuit de zmei. Cu painea in brate, am urcat scara, ale carei trepte de lemn le vad si acum. Cand am ajuns sus, mi-a spus sa las painea pe terasa, iar pasarile cerului i-o vor duce lui Dumnezeu. Din ziua aceea am ramas legata pentru totdeauna de dulcea taina a batranului Castel in care nu locuiau zmei!

Angela BURTEA

Incursiune in trecut I

2011-10-08T05:49:00.000+03:00

Am avut o toamna lunga si frumoasa: cu soare bland si frunze ruginii, cu roade pe masura si cu sufletul ancorat in lumina trandafirie a timpului prezent ce-si trage seva din trecutul involburat, dar plin de substanta al existentei noastre.

Intorcandu-ma in perimetrul clasei mele, loc in care incerc sa ma strecor cu masura si decenta in mintile si sufletele celor mici, descopar de flecare data dorinta copilului de-a evada intr-o lume mai putin cunoscuta, dar binefacatoare. si pentru ca cel de langa mine sa ma perceapa ca pe o fiinta binevoitoare, carc stie printre altele sa-si respecte cuvantul, am ales o zi minunata si-am plecat „sa hoinarim" putin prin urbea noastra. Niciun loc nu mi s-a parut mai potrivit in ziua aceea ca Gradina Mare. Aproape pustie, „a zambit" la vederea noastra mladiindu-si crengile si sarutandu-ne cu frunzele galbene si amortite de trecerea implacabila a timpului, in cateva minute totul s-a incarcat de voiosia prichindeilor care nu mai pridideau sa-si astampere picioarele, iar glasurile lor rasunau intr-o descatusare nebanuita.

In ultimii ani, gradina brailenilor parea sa fi intrat intr-un con de umbra. Murdara si parasita, asemenea unui copil orfan lasat la mila strazii, zacea intr-o continua asteptare. De cateva luni, lucrurile au luat o noua turnura. Gradina are o alta fata: curata, vesela, promitatoare. Utilajele existente sunt o certitudine ca munca este inca in toi. Lumea este bucuroasa!

Undeva, prin zona „Castelului" aveam intalnire cu o doamna octogenara care-si poarta cu mandrie anii si mintea. Cum toti cei prezenti ne nascusem in alte perioade, ne-am atintit privirea catre venerabila doamna Ursan Valeria, deschizandu-ne urechile spre o cunoastere mai buna a acelor locuri.

„Dragii mei, Braila noastra este plina de istorie scrisa, dar mai ales nescrisa, istorie care se pierde odata cu trecerea anilor. Fiecare dintre noi are o familie, dar nimeni nu are caderea de a ne fura dreptul de apartenenta la marea familie a Brailei. Anul 1368 este anul de atestare documentara a orasului nostru. Vladislav Vlaicu a fost domnitorul care inlesnea comertul brasovenilor cu Braila, ceea ce inseamna ca era o asezare importanta a tarii Romanesti, mai ales din punct de vedere comercial. Incepand cu anul 1540 Braila cade sub stapanirea turcilor, este construita cetatea si devine raia turceasca. Dupa pacea de la Adrianopol din 1829, in urma razboiului ruso-turc. Braila este eliberata si revine din nou tarii Romanesti. Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril" asezata in centrul orasului (la Ceas) este o marturie vie a ocupatiei otomane. Pe vremea stapanirii lor aceasta a servit ca loc de inchinaciune pentru stapanitori, un lacas de cult musulman, numita si moschee. Mai tarziu, moscheea a fost transformata in biserica ortodoxa. S-a acceptat lucrul acesta de catre mai marii bisericii romanesti tocmai pentru a aminti de existenta indelungata a turcilor pe pamantul Brailei si stapanirii acestora. Trebuie sa stiti ca este singura biserica din tara fara turle.

Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril"

Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril" - interior

Istoricul bisericii

Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril" - Pisanie

Odata cu eliberarea, orasul nostru cunoaste o perioada indelungata de dezvoltare si inflorire pe toate planurile, in anul 1836 capata statut de oras porto- franco, ceea ce inseamna ca batrana Dunare si-a deschis larg portile spre lumea intreaga, iar numele orasului incepe sa fie din ce in ce mai cunoscut. Activitatea portuara devine intensa, inghitind forta de munca insemnata."

Ascultasem prima parte a lectiei noastre, care ne conducea spre o intelegere mai buna a ceea ce fusesem si ceea ce continuam sa fim.

Angela BURTEA

La povesti cu doamna Valeria Ursan - Centrul vechi al orasului Braila (2)

2011-10-02T10:14:00.001+03:00

Frumos orasul nostru, Braila! Se spune ca cine bea apa din Dunare nu se mai indeparteaza din locul acela. Dar cel mai bine si de bun simt, ar fi daca cei mai multi braileni ar dori sa cunoasca si sa guste din filele de istorie ale urbei lor. Cunoasterea sta la indemana oricui, doar interesul pentru aceasta trebuie cultivat. Si cum „povestitorul" nostru mai este inca printre noi si este dornic sa lase urmasilor lucruri absolut senzationale, atunci sa-i dam ascultare si sa luam aminte ca acest oras nu trebuie sa moara prin uitare. Ce trebuie sa inteleaga fiecare cititor este ca povestea nu cuprinde doar partea statica a lucrurilor, ci si picanterii sau curiozitati ale acelor vremuri.

„Cum vii din Str. Regala si ajungi in centru, faci la dreapta! spune doamna Valeria Ursan. Acolo era odinioara o placintarie, iar alaturi se afla Restaurantul „La Tufica". In ultima perioada de existenta a acestui local, printre cei care au incantat inimile consumatorilor prin muzica lui a fost si Gheorghe Afloarei, un tigan muzicant. Un barbat delicat, elegant si manierat, inalt ca un lujer si frumos prin cumintenia privirii, desavarsit prin arta lui de mare violonist. Pentru toate acestea, brailenii ii spuneau Georges la Fleur. Imi amintesc ca l-am ascultat ultima data la moartea dr. Paul Vasiliu cand, la cimitir, a cerut permisiunea familiei acestuia sa cante, si-n acordul minunat al Baladei lui Ciprian Porumbescu trupul doctorului, cunoscut ca un mare meloman, sa fie coborat. Asta se intampla in anul 1987. Mentionez ca acest muzicant era invitat de toate familiile instarite ale acestui oras cand aveau diferite evenimente. Brailenii l-au admirat si pentru faptul ca, plecat o perioada in Germania, a rezistat tentatiei de a ramane acolo, si, din dragoste fata de orasul sau, s-a intors acasa.

Alaturi de Muzeul de Istorie, se afla ruina unei cladiri. Odinioara, proprietarul acestui imobil a fost bogatasul Zamfirescu, un cunoscut agricultor si viticultor. In timpul ocupatiei rusesti, cladirea a fost sediul garnizoanei rusesti, ARLUS. In cadrul acestei Asociatii de prietenie ruso-romane, se faceau cursuri pentru invatarea limbii ruse. Un exemplu viu, este prof. Hada, basarabeanca de origine, director si profesor al acestei scoli. Mai tarziu, aceasta cladire a adapostit sediul Uniunii Sindicatelor.

Casa Zamfirescu

La un pas mai departe, unde se afla azi Cofetaria Select, a fost Banca Italiano- Romana. Existenta Scolii Italiene situata in zona Gradinii Publice demonstra ca in orasul nostru era un numar destul de mare de italieni. Peste timp, cladirea a fost transformata in Restaurantul Braila, loc unde petrecea revelioanele „crema" PCR- ului. In copilaria mea, la etaj locuia belgianul Trevier, care fusese director la Banca Comerciala. EI a fost tatal doctoritei Henriettei Vladescu, un orelist de exceptie al acestui oras. La inceputul carierei, a dat primele consultatii in cabinetul pe care-1 avea situat pe B-dul Karol (Independentei ), unde astazi este Blocul A. Chiar daca ma indepartez putin de centrul orasului, trebuie sa spun ca pe acest loc, inainte de 1900 si pana la nationalizarea din 1948, a fost sediul Fabricii de Sapunuri Fine si Lumanari a sarbului Nicolaevici si locuinta familiei acestuia. La o sucursala din Buzau a acestei Societati a fost director bunicul meu, Petrache. Patronii au fost nasii bunicilor mei. intamplarea a facut ca bunicii sa aiba sapte copii, atatia cati avea si nasul, iar ca ca o coincidenta, ambelor familii le-au murit copiii care purtau acelasi nume. Un exemplu este Stefania, fata bunicilor care a murit asa cum a murit si Stefania, fata nasilor. Aceasta din urma fusese casatorita cu dr. Dumitriu-Barlad, frate cu sculptorul Ion C. Dumitriu-Barlad, bunicul cantaretei Margareta Paslaru. A murit in timp ce era plecata in voiaj de nunta in Egipt. Nu cunosc motivul mortii ei, dar stiu ca a fost adusa in tara in sicriu de plumb. Primise zestre o casa pe str. Frumoasa, pe care socrii i-au lasat-o ginerelui in continuare, locuind si dupa nationalizare in calitate de chirias, pana la deces.

Banca Italiano- Romana

Tot ca o curiozitate, in al doilea razboi mondial, ambelor familii, a bunicului si a nasului sau, le-au murit pe front baietii cu numele de George. Ce vreau sa mai adaug despre familiile bogate ale vremii este ca doi dintre feciorii lui Nicolaevici au cheltuit sume fabuloase, jucand la ruleta. Nationalizarea i-a lasat fara avere. Unul dintre feciori, devenit sarac lipit pamantului, si-a gasit adapost in casa fiicei fostei lor servitoare, undeva aproape de str. Rahovei. Aceasta l-a ingrijit cu mare devotament. Prin anii 70, mi l-a aratat mama in timp ce trecea prin fata casei mele, spre piata. Un batran putin aplecat, imbracat cu haine roase de vreme, isi purta anii tacut, iesind in evidenta prin figura lui fina aristrocata. Simtindu-se povara, s-a sinucis, lasandu-i gazdei lui drept rasplata locurile de la cimitir.

Angela BURTEA

La povesti cu doamna Valeria Ursan - Centrul vechi al orasului Braila (1)

2011-10-02T10:06:00.000+03:00

Niciodata tristetea sufletului nu poate fi ascunsa, dupa cum nici bucuria nu poate fi legata in lanturi. Privirea luminoasa sau innegurata da glas a ceea ce interiorul nostru ar vrea adesea sa scoata sau nu la iveala. "Trecutul acestui oras nu trebuie sa moara niciodata! El ascunde atata bogatie si frumusete, incat stramosii nostri nu ne-ar ierta niciodata daca noi am fi nepastori in fata atator minunatii brailene. Fiecare strada a acestui oras este o fila de roman, daca stii si ai rabdare s-o citesti." Asa afirma doamna Ursan Valeria ori de cate ori generatiile care i-au urmat ridica din umeri a nestiinta atunci candse vorbeste despre "orasul cosmopolit" de la Dunare.

Stiu de la bunica, continua dumneaei, ca in centrul vechi al orasului a aparut in anul 1860 Gradina Mica, numita la inceput "Tiriplic", apoi "Gradina Sf. Arhanghel". Armatori, negustori, cerealieri, cei care isi desfasurau activitatea in port, urcau cu placere pe str. Imparatul Traian spre Gradina Mica a orasului. Mai tarziu, in anul 1906 se ridica grupul statuar Traian, iar in anul 1909, pe latura de vest se amplasa Ceasul. Multa vreme acesta insemna locul de intalnire al indragostitilor. Din aceasta zona, porneau mai multe artere importante: Regala, Galati si Calarasi pe care circulau tramvaiele, iar locul de plecare si sosire era tot centrul. Vara, lumea prefera sa calatoreasca in remorca fiindca era mai mult aer, nefiind geamuri.

Braila Monumentul Traian

In aceasta zona, isi aveau sediile majoritatea bancilor, necesare activitatii intense desfasurata in oras.Pe locul unde astazi este BRD-ul, odinioara se afla un han, apoi Hotel "Splendid", iar mai tarziu sediul Consiliului Popular, apoi Restaurant Danubius.

Hotel Splendid

Banca Hrisoveloni se afla unde astazi este Banca Carpatica. In aceasta cladire era singurul ascensor din oras. Pe langa utilitatea lui reala acesta insenina o mare bucurie a copiilor de atunci. Ceream uneori voie sa ne plimbam cu ascensorul si cantam cat ne tinea gura: "Toata ziua-n ascensor/ Iar ma urc, iar ma cobor". Si, ca o picanterie a acelor vremuri, imi amintesc cum in timpul celui de-al doilea razboi, in acea cladire a avut loc o drama. Dintotdeauna unele iubiri au avut sfarsit tragic. Asa se face ca un tanar avocat isi gaseste sotia in bratele directorului. Aceasta reuseste sa fuga la parinti, dar sotul inselat o impusca, apoi se sinucide. Amantul le fusese nas.

Banca Hrisoveloni

Banca Eleno-Romana unde director era grecul Aninos se afla in cladirea unde azi e Banc Post. Ulterior, aici si-a avut sediul Tribunalul, apoi Agentia CFR, unde director era dnul Crita care putea fi admirat in fiecare An Nou pentru nobilul gest de a ura tuturor brailenilor un calduros La multi ani! Era cunoscut faptul ca toate apartamentele de la etajul bancilor erau ocupate de salariatii sau directorii acestora, iar la parter erau birourile. La etajul acestei cladiri a locuit multi ani avocatul Tino, cel mai mare civilist pe care 1-a avut vreodata Baroul Braila. O adevarata enciclopedie, un maestru al avocatilor. Tatal acestuia, Traian Tino, a fost in perioada interbelica primarul orasului.

Banca Eleno-Romana

In colt, la str. Imparatul Traian, unde este Restaurantul Europa, la parterul cladirii se afla Sediul Agentiei de Vapoare "Gattorno", unde director era grecul Zervo. In fata acestei agentii, se puteau cumpara de la vanzatorii ambulanti castane care erau coapte pe loc. Imobilul apartinea armeanului Manissalian care detinea cea mai mare Societate de Export de cereale pe calea apelor. Sediul central era la Constanta, iar la etajul acestei cladiri era o Sucursala a societatii. Merita subliniat ca fiica acestuia, Lizette, a studiat pianul la Berlin si Dresda, ajungand in perioada interbelica o mare pianista si soprana a Operei Romane. Prin casatorie s-a inrudit cu marea pianista Florica Muzicescu si cu scriitorii Pastorel si Ionel Teodoreanu. Bunica Lizettei (pe linie materna) a fost prietena cu Haricleea Darclee, care, in semn de pretuire i-a daruit singurul disc pe care era imprimata vocea artistei. Acesta continea doua cantece romanesti. In timp, discul a ajuns in posesia Lizettei care 1-a daruit apoi Bibliotecii Nationale. In anul 2006, in cadrul Concursului "Haricleea Darclee", soprana Mariana Nicolesco a invitat in foaierul Teatrului "Maria Filotti" brailenii iubitori de muzica carora le-a dat spre ascultare vocea nemuritoarei Darclee.

Sediul Agentiei de Vapoare "Gattorno"

In cladirea Administatiei Financiare se afla Centrul Cultural "Voltaire", unde, in afara ca se putea invata limba franceza, aveau loc cenacluri, iar personalitati brailene, amatoare de teatru si pline de talent imbracau cu placere haina diferitelor personaje. Acesta a functionat pana dupa 1944.

In locul Hotelului Traian exista Beraria "Kalber". Emblema acesteia era "Paharul de Aur". Alaturi, spre str. imparatul Traian se afla casa angrosistului de coloniale, Mihalakis. Dupa razboi, plecand din tara, a fost atat de istet incat si-a ambalat mobila in cherestea fina si a vandut-o in Grecia, scotandu-si astfel banii de calatorie. Alaturi de el locuia armeanul Bagdasarin, cunoscut pentru comertul cu cafea. Acesta, ca si alti armeni, a fost victima genocidului din 1915. Asa a ajuns in Romania. Dupa razboi s-a refugiat in Los Angeles.

Unde este Muzeul de Istorie a fost Hotel Café Francez. Acolo, dupa-amiaza, se adunau armatori, cerealieri, negustori si discutau afaceri, in timp ce consumau vestita caféa "Marghiloman". stiu de la tata, care venea adesea in acest local, ca numele cafelei provenea de la numele lui Alexandru Marghiloman, fost prim- ministru in timpul primului razboi mondial. Acesta cerea ca in cafea sa i se puna rom. Un lucru care trebuie adaugat este ca, barbatii care frecventau acest Ioc erau de-o eleganta desavarsita: purtau baston sau umbrela nedesfacuta pe care le manuiau cu mare indemanare. Rolul acestora era de a sublinia eleganta, la fel ca si jambierele. Un accesoriu nelipsit al vestimentatiei era vesta. Cat ar fi fost de cald nu dezbracau haina pana nu cerea permisiunea femeilor de la masa. Vara purtau palarii din "Panama" ca-n filmele cu Maurice Chevalier. De sub umbrelutele meselor, barbatii aruncau "ocheade" doamnelor si domnisoarelor care se plimbau pe trotuarul gradinitei. Acestea purtau palarii cu boruri largi numite "Florentine", ciorapi fini in picioare (chiar si in timpul verii), iar in vizite, nelipsitele manusi din dantela.

Hotel Francez

"Povestea Centrului" va continua in stilul aparte al dnei Ursan. "Povestea trebuie sa aiba viata, sa se simta pulsul acelei perioade. Nu vorbim doar de cladiri si vapoare. Totul devine mai placut daca adaugam din loc in loc din picanteriile vremii." a adaugat dumneaei.

Angela BURTEA

Tablouri dunarene

2011-09-30T21:00:00.000+03:00

Incursiune Culturala V - Obiceiuri de altadata

2011-09-30T16:06:00.000+03:00

Incursiune culturala IV - Pe malul Dunarii

2011-09-27T21:18:00.000+03:00

Incursiune culturala III

2011-09-25T07:37:00.000+03:00

Incursiune culturala II

2011-09-18T06:34:00.000+03:00

Armenii din Braila

2011-09-11T15:03:00.000+03:00

Incursiune culturala I

2011-08-19T14:26:00.000+03:00

Declaratie de dragoste

2011-08-03T21:24:00.002+03:00

Cand simt ca tot ce e in jur ma oboseste, cand copiii se grabesc sa creasca, cand tinerii trec pragul adolescentei fara sa-i cunoasca parfumul, cand oameni fara niciun orizont alearga bezmetici spre nicaieri, plec. Plec acolo unde totul incepe cu „a fost odata”, cu Ilene Cosanzene si Feti Frumosi, care cu dragoste si harnicie au tot construit. Bineinteles ca nu au lipsit nici zmeii si balaurii, dar cete de viteji si de eroi le-au taiat capetele si ca dovada ca binele invinge raul, au trait fericiti pana la adanci batraneti, lasand urmasilor mostenire frumusetea si iubirea.

Ma scufund in timp, caut in mine fetita curioasa cu o neliniste in continua crestere, strabatand strazi, cercetand case, intrand in bordeie, iscodind tot ce se petrecea in jur, minunandu-ma de obiceiuri si traditii, ma identific cu cei din trecut si patrund in spatiul lor, ca o reprimire in copilarie. Si asa, ajung in fata unei usi. Nu stiu daca s-a deschis singura sau am deschis-o eu, pentru ca m-au invaluit deodata aroma si aburii de paine calda si realizez ca sunt in brutarie si la gura cuptorului este Nenea Arghir, cocatorul.

- Unde-ai fost copilo, pe unde ai umblat atata vreme? Te cauta toti cu disperare! Nici in casa din strada Grivitei nu te-au gasit!

- Nenea Arghir, nu-mi spuneai dumneata ca Dumnezeu a dat oamenilor ochi sa vada si sa iscodeasca si picioare sa umble? Te-am ascultat! Neastamparul din mine ma poarta pretutindeni, dar tot aici ma intorc.

Casa de pe strada Grivitei era mare si frumoasa, avea gradina, dar singura amintire placuta din ea a ramas tapetul din dormitorul copiilor, din care ma priveau bland, ochii caprioarelor ce strabateau cararile muntilor. La cateva sute de metri, unde astazi se afla restaurantul „Geamuri Late”, era situata una dintre brutariile parintilor, vanduta in 1941, la inceputul razboiului.

Acasa, pentru mine, insemna brutaria din cartier, considerata ca avand cea mai mare capacitate de coacere a cuptorului din oras, unde zi si noapte se fabrica paine. Ma fascina munca lucratorilor, framantatul painii, coacerea, incarcarea in carutele mari si acoperite, numite cotiuge, cand, asezat pe capra, nea Gheorghe „politaiul” transporta din zori painea ce trebuia sa ajunga in restaurante, bacanii, regimente, la penitenciar si mai ales la pescarie, de unde era repartizata pescarilor din balta.

Asa am ajuns eu sa indragesc Dunarea, sa intru in ea fara teama, s-o strabat inot, sa ma joc cu ea, sa ma legan pe ea si, mai tarziu, peste ani si ani, sa imi spele obrazul de lacrimi. Marturisesc ca in cartier ma atrageau si oamenii, care traiau in mod deosebit fata de cei din centru. Aici, in casele construite din chirpci si paianta, mobilate saracacios, dar curate, fara apa si fara lumina electrica, locuiau cu familiile lor, hamalii din port. Viata lor era deosebita fata de ce vedeam acasa. Barbatul era stapanul, care prin munca aducea bani acasa. Femeia, in afara de treburile gospodarasti, crestea pasari si alte animale. La ingrijirea acestora contribuiau si copiii. Ei carau de la canalul din coltul strazii zeci de caldari cu apa, stropeau si maturau curtile si in fata casei. Cand sotul venea acasa, sotia il astepta cu ligheanul cu apa calda si-l spala pe picioare, nu din supunere, ci degetele ei ii mangaiau durerea si ii spalau oboseala. Tot el primea in farfurie bucata cea mai mare de carne. Duminica isi inecau amarul in tuica si vin consumate la carciuma lui Ionita in timp ce lautarii le cantau la ureche de of si dor. Viata nu le era usoara, dar nu lipseau veselia, bucuria. La inceputul mesei faceau rugaciunea si ce fericita eram, cand cu o lingura de lemn, mancam din strachina ciorba de cartofi sau ciorba de fasole. Un deliciu pentru mine era mamaliga.

Se ajutau unul pe altul la constructia caselor, faceau nunti, petreceau. Respectau atat de mult traditia si considerau o obligatie ca in ziua de Pasti sa nu le lipseasca de pe masa cozonacul, ouale rosii si mielul si ar fi fost o rusine daca copiii ieseau in strada fara vesminte noi si n-aveau in mana banutul sa plateasca intrarea la balci. Perioada cea mai grea era cand iarna, Dunarea ingheta, vapoarele nu mai ajungeau in port si trebuia sa-si ia alimentele pe datorie. Isi procurau lemnele pentru foc din balta si treceau Dunarea cu sania trasa de cal. Neaparat trebuiau sa faca focuri pentru a alunga lupii si nu de putine ori auzeam ca 2-3 oameni erau mancati. Imi amintesc ce speriata era lumea cand haite de lupi infometati treceau Dunarea si se apropiau de oras. Acest pericol a existat pana in anul 1951-1952, cand autoritatile au hotarat sa ucida lupii din balta. Nestiutori de toate aceste pericole, copiii se dadeau pe derdelus cu sania, rupeau bucati din cercurile de metale ale butoaielor, le fixau pe cizme si patinau pe lacul Ganea. Chiar daca parintii ne duceau la patinoarul din Gradina Publica, eu preferam patinele colegilor mei si mergeam pe lac, desi veneam cu genunchii juliti acasa.

O pata de culoare erau oltenii, negustorii ambulanti, care strigau si indemnau femeile sa le cumpere zarzavaturile, frumos asezate in cosuri de nuiele, agatate de o cobilita sprijinita de umeri. Se intercalau cu iaurgii, care in loc de cosuri aveau agatate oale de lut si care te imbiau sa le cumperi marfa. Nu lipseau nici geamgii, care, dintr-o ladita purtata in spate, scoteau geamul de schimb. Dar sa te tii, cand aparea flasnetarul! Invartind dintr-o manivela, se auzea o melodie. Papagalul, sprijinit pe un betisor, scotea din cutie o hartiuta, pe care flasnetarul o inmana fetei ce dorea sa-si stie viitorul. Vara, cand era seceta, apareau frumoasele tigancuse, cu fuste confectionate din papura si, in ritm de dans, invocau cantand ploaia. „Paparuda ruda, vino de ne uda/ Paparuda laie, da Doamne sa ploaie”. Ploaia era ceruta si cu ajutorul „Caloianului”, un omulet de lut, asezat intr-o cutiuta si impodobit cu coji de oua rosii(actiunea avea loc dupa Pasti). Se tinea priveghi ca la un mort si, dupa trei zile, convoiul de copii il conducea la malul Dunarii, unde il inmormantam. Treceam din poarta in poarta, la vecini, ceream ajutor pentru pomana caloianului, apoi cate o mamica ne facea gogosi, ne cumpara braga si astfel faceam parastasul. Daca ploua, insemna ca decedatul si-a indeplinit misiunea. Harmalaie mare era cand aparea ursarul. Ursul lui era medicul hamalilor. „-Fa Marie, fa Ioano, a venit ursul!”, se anuntau intre ele femeile. Se deschidea cate o poarta, gospodina aseza pe pamant un pres sau o rogojina, iar barbatul gol pana la brau, se intindea cu fata in jos. Uluita, priveam cum tiganul batea intr-o tobita de care erau agatati cativa clopotei. Ursul inainta, isi punea laba pe spatele barbatului si calca pana la umeri, pe o parte si pe alta. Barbatul gemea sub apasare. Ursarul il intreba daca voia mai incet sau mai tare si-l controla pe urs prin batai mai puternice sau mai slabe in tobita. Se ridica omul in picioare, se scutura zdravan, punea mana pe sold si exclama: „-Ah, mi-a pus la loc salele!”. Alergam acasa, povesteam ce-am vazut si o intrebam pe mama ce sunt alea „sale”. Aflam ca bietul om cara zeci de saci de cate o suta de kilograme, ca i se deplasau muschii si credea ca ursul ii punea la loc. Dracusorul din mine, cand plecau parintii de-acasa, ruga cate-un lucrator sa se aseze pe burta, iar eu imitam ursul mormaind si calcand pe spatele lui. Mama afla si astfel imi primeam portia. Ceva asemanator faceam si cand murea cate cineva in cartier si mi se parea deosebit ca rudele plangeau cu vorbe cantate, trimitand celor de dincolo mesaje. Acasa, am intins-o pe sora mea mai mica pe masa si am inceput sa bocesc. M-a prins mama si iar mi-am primit portia! Curioasa ma alaturam cortegiului si nu prea intelegeam de ce mortul era dus pe ultimul drum de un car cu boi, de altfel, frumos impodobit.

Nimic nu mi-era strain de ce se intampla in cartier. Aparate de radio existau in doar 2-3 case, dar toata lumea era la curent cu intamplarile din oras, din tara, aflate prin „Radio Canal”. Asa era numit locul unde dupa-amiezele, femeile se duceau la cismeaua din colt si cat timp stateau la rand sa-si umple caldarile, aflau stirile, iar acasa, seara, le comentau cu barbatii.

O isprava de pomina a fost aceea ca ma rugam uneori de nea Gheorghe vizitiul sa ma ia cu el cand transporta painea. Ma refuza, pentru ca nici parintii nu-mi dadeau voie. Si cum nea Gheorghe inhama caii la 3-4 dimineata, am sarit pe fereastra si m-am ascuns in ladita, pe capacul careia mana el caii. Linistit conducea vizitiul, dar ce-o fi simtit bietul de el cand a auzit strigatele si bataile mele. Urmarea acestui fapt a fost ca am luat o bataie zdravana, dar in final parintii m-au inteles si m-au lasat sa-l insotesc pe nea Gheorghe de cate ori voiam. Asa am aflat cum arata un regiment, un penitenciar, o pescarie, un restaurant si alte locuri care mi se pareau interesante si mai ales am invatat cum sa tin haturile in mana si sa conduc trasura.

Intr-o zi, cand nea Gheorghe descarca painea in port si intarzia, am coborat si am ajuns intr-o sala frumoasa, eleganta, cu pereti si scaune imbracati in plus rosu. Am ramas cu gura cascata cand mi-au aparut in fata cateva fete frumoase, imbracate elegant. Nea Gheorghe m-a dat afara si cand am ajuns acasa, am strigat: „-Mama, am fost intr-un castel si am vazut Ilene Cosanzene si zane ca in povesti!”. Cei din jur au inceput sa rada si peste ani de zile am aflat ce le starnise rasul: intrasem intr-un bordel.

Legat de asta, amintirea ma duce la casa bunicii, de unde eram liberi sa ne jucam cu restrictia ca musai trebuie sa ocolim strada Unirii. Cum copilul face invers, noi mergeam si ne jucam acolo. Bunica ne urechea si ne spunea ca acolo sunt femei usoare si rufieni. Parintii ne dojeneau si eu am zis in gura mare ca bunica era rea, ca pe strada Unirii nu sunt femei usoare, ci grase si ca barbatii nu spala rufele ci sunt frumosi si eleganti si la piept au cate o batista rosie. Nu stiam pe atunci ca strada era renumita pentru bordeluri si ca rufienii, erau „pestii” de astazi.

Erau cateva carciumi in a caror saloane se faceau si nunti. Ciudat mi s-a parut odata cand, dupa miezul noptii, mirii s-au ridicat de la masa si au intrat intr-o camera. Mama baiatului s-a postat la usa in timp ce lautarii continuau sa cante. Dupa un timp, usa s-a deschis putin, a aparut mana mirelui, purtand obiectul cel mai intim al fetei. Soacra l-a luat si aratand nuntasilor ca are o pata rosie, a servit cu rachiu pe toata lumea, asta isemnand ca mireasa a fost fata mare, adica virgina.

Odata, am vazut pe strada o mireasa despletita, fara voal, cu ochii in lacrimi, trasa de mana de ginere, insotiti de nuntasi si de lautari. Lumea privea si din discutiile lor am inteles ca obiectul intim nu era patat si urma ca la fata acasa sa se spele rusinea prin marirea zestrei, daca nu, fata ramanea la mama.

Ma intorc iar in locul care mi-era asa de drag, la brutarie. Aici, eram in directa legatura cu toata activitatea lucratorilor brutari, pentru ca parintii mei ii faceau sa se simta ca intr-o familie. Duminica, fiind zi de odihna, lucratorii tineri mergeau la baluri, cu conditia sa nu stea pana in zori. Imi amintesc ca odata au intarziat, mama nu le-a dat drumul, iar ei au incercat sa sara gardul. Casierul s-a trezit buimac din somn si speriat de zgomot a scos pistolul, hotarat sa traga. Noroc ca mama intr-o fractiune de secunda a realizat ce se intampla, i-a dat peste mana si glontul a ajuns in pamant. Era nevoie de arma, pentru ca si in vremea aceea se intampla uneori ca hotii sa vina la pradat. Mi-amintesc ce hazliu ni se parea noua copiilor ca Duminica seara, mama avea mereu o punga in care erau amestecate sarea si piperul in proportii egale. A fost o femeie puternica si curajoasa si ce mandrii eram cand explica ca va intampina hotii, aruncandu-le in ochi continutul. Ma gandesc ca ea a inventat spray-ul iritant lacrimogen.

Brutaria sa cum a vazut-o un copil de 10 ani - Nicu Iepure

1949 Brutaria fara firma si fostii lucratori

In amintirile mele intra si casierul, pe nume Radu Matei. Era din comuna Urleasca si, dornic de invatatura, a facut liceul in particular dorind sa ajunga ofiter. Imi amintesc cu emotie cand, la inceputul razboiului, un militar a batut la usa noastra. Era Radu Matei care, in pozitie de drepti, a salutat cu mana la chipiu spunand: „-Locotenentul Radu Matei va multumeste pentru sprijinul acordat.” Dupa razboi, renuntand la haina militara si ajuns seful administratie financiare, facea dese vizite parintilor, care se bucurau de gestul de recunostinta. Ca el au mai fost destui, iar noi copiii am invatat ca averea e cea din suflet si minte, cum ne-au invatat parintii. Ce fericita sunt si astazi cand ma intalnesc cu cativa batrani, copiii de-atunci care isi amintesc ca plecau din casa noastra cu bratele incarcate de paine. Pentru ce-au fost si ce-au facut, noi copiii am facut icoana din imaginea parintilor.

Din viata lucratorilor nu se putea sa lipsesc eu si era o bucurie, cand, in pauzele de lucru, Marin, taran de origine, rupea o frunza de dud, o aseza intre buze si incepea sa cante. Mitca lipoveanul, nelasandu-se mai prejos, scotea din buzunar un solz mare de peste si facea acelasi lucru. Toti din jur se minunau si faceau chiar pasi de hora. Uneori, cu o vioara veche sub brat, li se alatura Constandache „nebunul”.

10 mai 1936 Monument - Ziua Monarhiei

Botez 1937

Limbajul coardelor imi patrundea in suflet. Ma minunam de maiestria lui si peste ani, am aflat ca era balada lui Ciprian Porumbescu. Nu stiu cine era Constandache, de unde venea si nici cand a murit, dar a facut parte din copilaria mea. Curat imbracat, vorbea singur pe strada si gesticula si lumea i-a zis „nebunul”. Era bland, inofensiv, copiii se tineau dupa el si bineinteles, eu nu lipseam. O minune se petrecea cu el, cand il oprea cate-un barbat si-l intreba: „-Mai Constandache,vreau sa plec cu trenul.” si pomenea diferite destinatii. Atunci, Constandache scotea un ziar din buzunar si prefacandu-se ca citeste, dadea informatii despre ora, trenul, distanta, pana cand insira toate haltele existente. Nu-mi era teama de el, ba chiar il indrageam, pentru ca avea o privire blanda in ochii lui albastri si mai tarziu, m-am gandit ca avusese in normalitate o slujba la CFR, destul de importanta. Uimea tot cartierul cu memoria lui.

Recunosc ca mi-ar fi placut sa ma nasc baiat, ca nu prea am avut de a face cu papusile, dar saream gardurile la vecini sa fur caise si cand uneori ma striga mama, ii raspundeam dintr-un salcam unde, cocotata, ma desfatam mancand flori sau veneam murdara la gura cu rochia patata de agude. Impreuna cu baietii inaltam zmee, ma jucam de-a „hotii si vardistii” si cand in santurile sapate de-a lungul strazii unde se aduna apa de ploaie intrau copii sa se balaceasca, nu lipseam si deseori ajungeam acasa cu picioare ranite de sarme, de cioburi, iar mama necajita ma numea tiganca ca m-a luat de la satra pe un ciur de malai. Si asa, plangand, hotaram sa ma duc la corturile de tigani sa-mi caut parintii.

Misteriosi erau pentru mine tiganii care veneau primavara cu carutele cu coviltir si instalau corturile aproape de Dunare, langa lacul Ganea, azi disparut (pe locul lui s-au construit depozitele BAJTM). Femeile aveau in parul impletit in cozi banuti. Ele dadeau buzna in cartier si isi aratau talentul de a ghici in carti si in ghioc si cand intrau la noi in pravalie, cumparau cate o paine, dar sub fustele lor ascundeau cate 2-3, fapt cel amuza tare pe tata. Barbatii purtau parul lung si ondulat si lucea de unsoare. Bineinteles ca acasa am facut aceasta remarca, iar tata m-a asigurat ca era grasime de bursuc, care ii ferea de paduchi. Din cizmele inalte pana la genunchi se revarsau pantalonii, confectionati din catifea reiata. Erau mesteri in confectionarea pensulelor si a bidinelelor din par de cal si in confectionarea pieptenilor din os, cu care faceau negot. Isi instalau cate un atelier cu forja unde faureau din fier inrosit potcoave. La inceput, priveam ingrozita cum ridicau picioarele cailor si cu caiele (cuie lungi si groase) le fixau pe copite. Mi-era draga Natalita, fiica bulibasei, de la care parintii mei inchiriau frumoasele lor costume de sarbatoare, cu care ne mascam la carnavalul de „Lasatul secului”, adica in ajunul intrarii in postul Pastelui. Cu ochii mintii ii vad si astazi pe acesti oameni, adunati cu familiile lor langa Vadul Olangeriei in 1942, cand priveau speriati si nici noi nu intelegeam ce se intampla. I-au dus nemtii la Bug in Transnistria. Multi nu s-au mai intors, iar cei care au scapat au ajuns epave. Dupa cativa ani, o tiganca zbarcita s-a apropiat de mine, mi-a vorbit si am inteles ca era Natalita. Cred ca avea in jur de 16 ani si as fi preferat sa nu stiu ce ramasese din frumoasa si zvelta Natalita.

Las in urma tristetea si ma intorc in grajdurile brutariei in care erau 6 cai. Fratele meu Petrus ii iubea cu patima. Anual mergeam cu ei la abator la inoculare si cand ieseam, ii calaream facand un ocol pana acasa, lucru interzis pentru mine. Iar imi primeam portia, de data asta de la tata! Mai tarziu, cand tata a cumparat un docar(invatasem de acum sa calaresc), avand-o alaturi pe sora mea mai mica Nella, il conduceam, mandra ca inhamat la el era Mircea, cal pur-sange arab. Pe acea vreme, pe strada Carantina era marele regiment 3 Artilerie Calareata, la care recrutul era obligat sa vina, cat facea armata, cu un cal. Gica, fratele meu mai mare, acolo a facut armata si la eliberare, Mircea a venit la noi. Dar sa stiti ca prietenul meu cel mai bun era Misu, batranul roib! De cate ori mi se parea ca nu sunt inteleasa de parinti (era cam des), ma duceam in ieslea lui Misu si in timp ce el, linistit, lingea bolovanul de sare, eu plangand in hohote, ii spuneam necazurile. Uneori ma gaseau dormind acolo. „Bietii copii de atunci nu aveau privilegiul, ca cei de astazi, sa-si reclame parintii pentru rau tratament si, slava Domnului, nici pe profesori.”

Valeria, Petrus si Nella Ursan

2 surori mai mici si mai cuminti

Nu era mare cartierul. Aici toti oamenii se cunosteau, se inrudeau, se iubeau, se inveseleau impreuna, uneori se certau, se bateau, dar erau alaturi la necazuri si dureri. Cand cineva isi facea o casa, sareau toti vecinii sa-l ajute. Asistam la inaugurare, cand preotul sfintea casa si ma amestecam in jocul copiilor, cand cei mari se veseleau pe muzica lautarilor. Strazile purtau nume frumoase si nu stiu de ce ma sufoca acum emotia la amintirea cand, pe strada Sabinelor, in casa mica si saracacioase a unui hamal, s-a nascut in octombrie 1934, Vasilica Tastaman. Talentata si iubita de toata lumea, copila aceasta, care era impreuna cu mama ei aproape zilnic in casa noastra(era colega si prietena cu sora mea), a crescut orfana, caci tatal ei, carmaci de slep, a murit in timpul razboiului, cand vasul s-a lovit de o mina. Vasilica, mama ei, frumoasa de-ti lua ochii, a murit la 37 de ani de TBC. Cu cateva luni inainte, fiica ei, care activa in brigada artistica a Clubului Marinarilor din port (avea 15 ani), a avut sansa sa fie selectata de regizorul Teatrului Comunal (azi Maria Filotti). Acesta, considerand-o un mare talent si n-a gresit, pentru ca in anul 1951, spectatorii, asistand la piesa „Hagi Tudose”, cu rolul principal detinut de marele actor Neamtu Ottonel, aplaudau frenetic pe Vasilica Tastaman, in rolul nepoatei avarului personaj. Eu plangeam in hohote si-mi aminteam, cum mama ei pe patul de moarte, spunea: „- M-a ajutat Dumnezeu ca-n ultima clipa sa stiu ca fiica mea, ajutata de talent, va ajunge acolo unde a visat.”. Daca ati cunoscut-o, daca ati auzit-o sau vazut-o pe Vasilica Tastaman, pe scena sau in film(ascensiunea ei s-a datorat numai talentului), vreau sa stiti ca si-a pastrat nealterat sufletul, ca n-a uitat de unde a plecat. De cate ori venea in turneu la Braila, rezerva o masa la restaurantul Braila (astazi cofetaria Select), la care isi invita toate rudele, iar la finalul spectacolului, petrecea cu ei. Nota bene!

Vasilica Tastaman ( dreapta sus )

Vasilica Tastaman ( a doua din dreapta jos )

Mihu Dragomir, un poet brailean, din pacate cam uitat, a scris :

„Sus in deal la Comorofca,

Unde-si beau pescarii vodca...”

Aici localizez eu bordeiul in care locuia lipoveanul Maxim. Fiica lui, Pelaghia, colega mea de scoala primara ma invita adesea acolo, unde vara era atat de racoare, incat hotarasem ca asa va arata locuinta mea cand voi fi mare. In aceasta camaruta sapata in pamant, unde la suprafata iesea numai un burlan de la soba unde se incalzeau iarna, tinuta de mama intr-o curatenie desavarsita, traia aceasta copila, pe care Dumnezeu a dotat-o cu o deosebita inteligenta. Norocul ei a fost ca regimul ,favorabil oamenilor simpli, a ajutat-o sa lucreze in domeniul cercetarilor stiintifice. Copiii ei, vorbitori de limbi straine, avand tatal ambasador, credeau ca e o fantezie cand mama, sincera, le spunea de unde vine. Martora la ascensiune m-am bucurat de norocul ei.

Ma opresc putin din drum, ii caut cu privirea pe toti martorii tumultoasei mele copilarii. Mi-e greu sa ma despart de perioada cand cu inocenta varstei, nu faceam diferente, nu-i dispretuiam pe copiii care se minunau ca in casa noastra, podeaua de lemn era vopsita si lacuita, ca mobila era deosebita de-a lor, ca in loc de lampa, invatam la lumina becului, ca aveam telefon si radio. Am suferit mult cand diferenta au facut-o ei. Colegi de scoala primara(4 clase erau obligatorii) deveneau ucenici la diferite ateliere, iar eu, devenind eleva la liceu, crescand, tinuta mea era mai pretentioasa, mi se adresau cu „domnisoara Valeria” fapt ce ma intrista.

Nu am veleitati literare. Poate imi lipseste potentialul de a folosi scrisul ca mijloc de comunicare, dar am incercat doar sa aduc aici pe protagonistii itinerariului meu afectiv, in care oamenii aceia simpli si-au pus intr-un fel amprenta asupra vietii mele. Le multumesc ca m-au lasat sa intru in casele si gandurile lor, ca mi-au inteles dorintele si ingaduitori fata de nebuniile unui copil, mi-au raspuns la toate intrebarile (unele incomode) despre tot si toate cate ma interesau. Cu adanc respect si recunostinta ma aplec in fata dragilor mei parinti care au imprimat copiilor frumusetea si importanta celor „7 ani de acasa”. De la ei am invatat ce este iubirea, prietenia, valoarea cuvantului dat, puterea in fata loviturilor de orice fel si mai ales ca banul nu trebuie sa-ti fie stapan, ca-l dobandesti cu truda pentru usurarea existentei, sa pui pe masa painea noastra cea de toate zilele si ca te apropii de divinitate daca dai o bucatica din ea unui nevoias. Ei au fost suportul trairilor mele de mai tarziu. Fara ei, sufletul meu ar fi fost astazi pustiu. Cu ei alaturi am uitat de singuratate, nu am avut timp sa o vad. Acum, cand sunt pe ultima suta de metri, as vrea ca dincolo sa ma intampine toti cu lumina la intrarea in tunel, ca la capatul lui sa fie lumina de la Dumnezeu, ca un semn al iertarii pacatelor ce le-am savarsit. Daca-i intuneric, inteleg ca drumul duce spre iad, de unde Scaraoschi, speriat ca-l pun pe jar, ma da afara. Neavand incotro, ma intorc de unde am plecat, dupa ce, sub egida iubirii, copilul zurbagiu si batrana inteleapta face celor care-au fost o DECLARATIE DE DRAGOSTE.

Valeria URSAN

EDUCATOR, INVATATOR, PROFESOR UN ALTFEL DE PARINTE

2011-05-17T19:44:00.001+03:00

Lansare de carte la biblioteca "Panait Istrati"."ZAMFIRA". Inca nu o cunosc dar o stiu pe autoare. Invatatoarea Angela Burtea. Frumoasa, sensibila, cu capacitatea de a patrunde in sufletul si mintea omului, scoate din el frumosul si uratul, binele si raul. Bucuroasa particip de cate ori pot la asemenea evenimente, admir dragostea pentru condei si a celor care vorbesc despre carte si scriitor. Primul, este profesorul Constantin Gherghinoiu. Cel de-al doilea, profesorul Dumitru Anghel. Acesta, grav, prea serios citeste dupa niste foite pareri si ganduri despre cele doua, adica Zamfira si autoare. Marturisesc ca ma copleseste cu forta sa de a analiza scrieri si caractere. Il admir, imi place sa-l ascult si de foarte multe ori mi-e teama ca nu am capacitatea sa-l inteleg. De altfel stiu ca ma gasesc in umbra condierilor dar pentru clipele de desfatare spirituala le multumesc. Face acelasi lucru fara notite, cu un zambet in coltul gurii, cu luminite in ochi, cu voce calda profesorul Gherghinou pe care declar sus si tare ca il iubesc foarte. Desi nebrailean el face din orasul nostru "o noua religie", iti arata Dunarea prin fereastra Gradinii Publice, stie chemarea baltilor, ba chiar plange disparitia din "nesimtire de natura" a canalului Corotisca. Din valurile Dunarii face file de istorie si de legenda si de aceea eu, legata puternic de oras, de raiul baltii si mai ales de Dunare a caror ape m-au purtat spre fericire de-a lungul zecilor de ani ii multumesc pentru profundele clipe de desfatare oferite de scrierile sale. Unul sobru, celalalt jovial, sunt ascultati in tacere cu atentie de toti dascalii care au umplut sala pana la refuz. Ii privesc si aproape fara voie cobor pe scara timpului pana ajung la copilul care am fost care plecand din mana educatoarei am trecut in mana invatatoarei. Imi amintesc cu cata mandrie imi priveam uniforma si rechizitele scolare si ce fericire eram ca o sa fiu eleva la scoala primara numarul 9, astazi numarul 17 de pe Stefan cel Mare. Cu o zi inainte de a incepe scoala, mama cu tandrete mi-a spus: ”Draga mea incepand de maine ai sa mai ai o mama”. Speriata foarte am spus ca nu ma mai duc la scoala si ca nu o vreau pe cealalalta. Cu blandete mama mi-a explicat ca ea va fi aceeasi intotdeauna, ca doamna invatatoare va fi mama sufletului si a mintii mele. N-am dat semne ca am prea inteles dar faptul ca dupa atatea decenii imi amintesc nu numai numele ci si chipul celei care a fost invatatoarea Jianu. Timpul nu sta pe loc, copiii sunt aceiasi, numai ca noi cei de atunci aveam pentru dascali mult respect si o anume iubire. Faceam toti nazbatii, nu invatam chiar stralucit, mai primeam cate o pedeapsa (ne batea cu linia la palma) dar as putea sa continui mult cu duioasele amintiri din acea perioada. Una din marile nazbatii facute de mine a fost in clasa a patra cand verisoara Milica m-a intrebat daca am observat ca actritele din film au toate sprincene subtiri trase cu creionul nu ca ale mele groase si mi-a propus sa mi le rada, sa mi le subtieze. Am acceptat si realizati ce dezastru s-a intamplat apoi. Bataia a primit-o verisoara mea, dar mie sprincenele nu mi-au crescut si plangand am refuzat sa ma mai duc la scoala. Ce a discutat mama cu invatatoarea am aflat mai tarziu pentru ca inteleapta doamna Jianu le-a spus copiilor ca am fost bolnava si ca din cauza temperaturii mi-a cazut parul de la sprincene si le-a cerut sa nu rada de mine. Cu ochelari de soare am fost la scoala si pana nu mi-au crescut sprincenele nu a facut nimeni haz de mine si de asta cand scriu acum simt aceeasi caldura in suflet pentru draga si inteleapta mea invatatoare. Vreau sa va spun ca si sotul ei era invatator la scoala numarul 9 de baieti si s-a purtat tare urat cu lipoveanul Mitrofan care ii era elev, i se adresa mereu cu cuvantul “bolsevicule”. Facea parte din grupare legionara “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” care intr-o anumita perioada s-a remarcat prin purtari grave, chiar atrocitati pentru care mai tarziu au fost aspru judecati. Imi amintesc ca domnul invatator Jianu a fost judecat si el la batranete de un securist care la finalul cercetarii i-a spus: ”Domnule invatator sunteti liber, plecati. Mi-ati otravit copilaria dar eu n-am uitat ca m-ati invatat carte. Eu sunt Mitrofan, bolsevicul.” Au fost oameni si oameni, Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti.

Lucrurile s-au schimbat cand am intrat in clasa I de liceu, cum ar fi a cincea acum. Dascalii erau profesori pentru fiecare obiect in parte. Cel mai mult m-a atras istoria. Prin ea am aflat cine au fost oamenii de demult si ce au facut pentru noi. Prin geografie am aflat ca inainte mi se deschideau drumuri pe ape, pe uscat, cat de cuprins si vast era Pamantul si asa am ajuns sa doresc cu frenezie sa stiu cate ceva despre cei ce au fost si urmele lor si am dorit sa calatoresc sa vad un pic din magnificul Pamant pe care am avut norocul sa ma nasc. O picatura din dorinte s-au implinit. Intotdeauna insa am stiut ca fara ei, fara daruirea acestor parinti spirituali ,ocrotitori ai drumului nostru in viata n-as fi stiut si n-as fi vazut nimic din toate acestea. Ma plec cu adanca recunostinta asupra memoriei lor. Nu am fost o eleva stralucita, matematica cel putin nu imi placea deloc si cand prin clasa a patra cu voce moale le-am spus parintilor sa imi puna si mie un preparator, asa se numeau meditatorii atunci, tata mi-a spus raspicat ca profesorul nu trebuie sa invete pentru mine si ca e suficient sa am la matematica note de trecere. Incepusem sa citesc romane de aventuri si calatorii in fascicole si cei de varsta mea isi amintesc de aventurile submarinului DOX si ale renumitului detectiv englez Scherlock Holmes. Cu cartea in mana mama era convinsa ca invat iar eu intre foi ma delectam cu intamplarile din jungla, dupa mari si oceane si as fi vrut sa fiu baiat sa colind,sa vad, sa aflu. Ii cer iertare mamei ca uneori o pacaleam.Cu mintea plina de atata trecut, cu sufletul incarcat de multe trairi, cu ochii incetosati revin in sala, privesc chipurile care poarta in ele atata stiinta si ma intreb ce ar zice educatorii, invatatorii, profesorii de atunci cand i-ar vedea pe cei de astazi cu demnitatea stirbita de parinti, elevi si de toti cei care astazi ocupa functii mari si care candva le-au fost elevi. Imi vin in minte cuvintele lui Hristos:

“Fiti blanzi cu cei ce va insulta

Iertati pe cei ce va lovesc

Iubiti pe cei ce-n contra voastra cu dusmanie se pornesc”

Nu ma pot opri totusi sa nu va spun ca desi sunt de acord cu cerintele voastre banesti (aveti dreptul la un trai decent) dar as vrea sa va aud spunandu-le in fata prigonitorilor: ”Dati-ne ceea ce e mai de pret. DEMNITATEA.” Se incheie lansarea, parasim sala si undeva intr-un colt din mine as vrea ca un sculptor sa faca un grup statuar din educator, invatator, profesor pe care sa se scrie : ”Un altfel de parinte. RESPECTATI-L!”.

Valeria URSAN

Prezente armenesti la Braila

2011-05-04T23:03:00.003+03:00

TVR Cultural. Pe ecran un barbat tanar, mustacios, cu vorba mai domoala isi arata intr-un fel nemultumirile. Il ascult pentru ca mi se pare ciudat ca pe varful capului poarta o tichiuta orientala. Tresar cand spune ceva despre radacinile lui armenesti. Apar niste fotografii cu intamplari infioratoare din perioada masacrului, genocidului armean din 1915. Particip cu toate simturile si cu toate durerile si nedumeririle neamului din care si eu fac parte. Acum cateva zile doua tinere eleve m-au intrebat: ”Cine au fost si sunt armenii si cum au ajuns in Braila?”. Asta poti sa o afli de la domnul profesor Candea (directorul muzeului, pe care eu il consider harta de dedesubtul si de deasupra Brailei, pe care dragostea fata de Braila l-a transformat intr-o reala enciclopedie istorica) ca primii armeni au ajuns la Braila venind din Moldova dupa ce cetatea turceasca a fost demolata adica anul 1830. Acestia, buni mestesugari si iscusiti negustori s-au stabilit in Moldova din timpul lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Stefan cel Mare, care i-a apreciat dandu-le dreptul sa-si construiasca in Suceava o episcopie. Recunoscatori, armenii din Romania, in fiecare biserica au asezat acest hrisov. In timpul lui Stefan Rares cam prin secolul XVI fiind persecutati multi dintre ei au trecut granita in Transilvania, unde primiti cu bratele deschise, au si fost maghiarizati. Pana aici este istorie. Printre alte etnii care au fost de fapt parintii acestui oras, etnia armeana nu a fost numeroasa dar si-a pus umarul si au contribuit impreuna cu ceilalti la dezvoltarea social-economica a acestui oras. Au fost negustori mai mici,mai mari, au deschis la Braila fabrici de covoare manuale, una s-a chemat “Erevan” cealalta “Buhara”, maiestria tesaturilor, calitatea lor a facut ca exportul acestora sa aiba importanta pana la revolutie. O personalitate in domeniul medical nascuta la Braila a fost dupa cum se stie Ana Aslan, a carui tata, a fost armeanul Maghardici Aslanian, om bogat dar din pacate cazut in patima jocului de noroc, a pierdut toata averea, s-a sinucis in anul 1911. Bunica mea imi povestea ca sotia lui, Sofia, era grecoiaca, mult mai tanara ca el si cat de greu i-a fost cand a trebuit sa plece din casa in care nascuse copiii si ca a trebuit sa se descurce singura cu cresterea si educatia lor, ca vaduva si saraca a plecat la Bucuresti cu fetele carora pana atunci le dadusera o educatie deosebita. Banuiesc ca din cauza asta bunica nu l-a prea iubit pe tata, considerand ca armeanul risipitor i-a sedus fata cu 20 de ani mai tanara. Armeanul pentru care aveam o admiratie deosebita a fost preotul bisericii armenesti Hovssep Caribian, om de o mare cultura, vorbea cursive cateva limbi straine. Avea trei fete, bune violoniste, care isi acompaniau parintii in serile musicale din casa parohiala. Dealtfel cea mai mare Zephui a fost pana la moarte profesoara de vioara la Conservatorul LYRA fapt mentionat de Analele Brailei. Cea mica Astrid, de o mare frumusete, acompania la orga slujbele din biserica. S-a casatorit cu cel mai mare frate al meu.

Preot Hovssep Caribian

Comitetul bisericii armene Braila - dreapta sus tatal meu

Un armean despre care la noi in casa se vorbea cu respect pe care eu nu l-am cunoscut a fost Armenag Manilassian mare exportator, cerealist care avea la Braila o sucursala. Casa lui se afla in Piata Sfintii Arhangheli, unde astazi se afla restaurantul “Europa”. Desi eram mica imi amintesc ca la Bucuresti in casa fiicei sale, o mare pianista, ruda prin casatorie cu scriitorii Pastorel si Ionel Teodoreanu, am ascultat la gramofon o placa cu glasul Haricleei Darclee cantand doine romanesti. Nu am inteles importanta, pentru ca eram la varsta cand nu intelegeam. Mai tarziu mama mi-a explicat ca Darclee a fost braileanca, ca placa de patefon care avea imprimata vocea ei a devenit document istoric pentru ca era unicul disc din lume pe care era imprimata vocea divei si a fost daruit de doamna Darclee bunicii lui Lizet Manilassian. Acum cativa ani am fost impresionata peste masura cand in cadrul concursului “Haricleea Darclee” doamna Mariana Nicolesco a invitat in foiaerul teatrului, iubitorii muzicii clasice, dand spre ascultare acest disc brailenilor care au auzit prima data vocea marei cantarete interpretand doine. Armeni despre care am cunostinta au ajuns aici manati de urgisita lor soarta, cand in anul 1915 au fost deportati, masacrati, asasinati peste un million si jumatate, cei mai multi fiind batrani, femei si copii. Tatal meu fiind unul dintre ei, marturisesc ca eu si fratii mei am simtit in suflet lipsa bunicilor si rudelor paterne. Durerea ca au existat si nu i-am cunoscut niciodata ne-a insotit de-a lungul copilariei si a maturitatii. Tarziu, foarte tarziu,abia dupa moartea lui am inteles cata forta i-a trebuit sa isi ascunda disperarea iar noi copiii eram surprinsi cand uneori ingenuncheat in fata icoanelor la biserica armeana, isi stergea cate o lacrima din coltul ochilor. Armenii mandri ca in anul 301 a apartinut unui stat care a declarat ca religie de stat ortodoxia si-au construit in fiecare oras din Romania cate o biserica ceea ce arata statornicia lor in tara unde si-au gasit adapost. Regret enorm ca nu ne-a invatat limba armeana desi in fiecare duminica cantam armeneste slujbele invatate pe de rost incheiate intotdeauna cu “Der Vogormia” (Doamne miluieste). Nu intelegeam de ce i se spunea “pasaportar”,de ce in fiecare an trebuia sa mearga la chestura, la controlul strainilor, cum se spunea atunci, sa plateasca o taxa ce ii dadea dreptul sa stea in tara. In timpul razboiului nu se putea deplasa dintr-un oras in altul fara a primi autorizatie de calatorie. Omul acesta care ne-a invatat sa respectam munca, sa iubim oamenii, sa fim darzi in fata vietii, sa nu umilim pe altii dar nici noi sa nu ne lasam umiliti, sa nu fim sclavii banului, sa vedem si partea frumoasa a vietii a trebuit sa plece dincolo incarcat de neputinta de a-si scuti tovarasa de viata de navalnicele schimbari sociale din 1948 care au dus-o spre teribila inchisore de femei de la Mislea.

Cand la scoala am invatat despre exploratorul norvegian Friedjoff Nansen am aflat de ce actul tatalui meu se chema “pasaport Dr. Nansen”. Armenii care in urma genocidului s-au risipit in intreaga lume neavand nici o identitate si-au gasit loc in inima calda a norvegianului, care in anul 1920 devenind presedintele Ligii Natiunilor si punand problema acestor napastuiti a propus sa li se elibereze un document in care acestia sa isi treaca data, locul nasterii, parintii si drept recunostinta armenii au cerut sa fie trecut numele lui si asa “pasaportul Nansen” le-a dat dreptul sa isi gaseasca loc in societate. Mama i l-a pus in sicriu, spunand printre lacrimi ca poate o sa ii fie necesar si dincolo. Am de la el un act eliberat de ambasada armeana din Romania, o adeverinta eliberata de chestura din Braila din care rezulta ca si-a platit taxele,in care e trecut si numarul pasaportului.

Misterios mi s-a parut pana dupa revolutie un document pe care nu a putut sa ni-l traduca nimeni pana acum 10 ani cand un armean venit din Liban, casatorit in Braila mi-a zis ca e scris in limba araba ca Ovesp Vasoian era fiul lui Avedis si Hatun, asa am aflat numele bunicilor. Actul acesta m-a intors in trecut cand noi copiii prea indestulati mai faceam mofturi la masa. Tata se supara de fiecare data pana cand intr-o zi a luat din rafturi o paine neagra, cu capac (era o paine mare peste care inainte de a se baga la cuptor se aseza o coca mai mica crestata cu un cutit si crescand in cuptor o acoperea ca un capac), a spus mamei sa puna farfurii, i-a cerut sa plece din camera. Era uneori aprig la manie tata si noi toti am inghetat de spaima cand l-am vazut ca rupe in doua painea,scoate miezul cald din care framanta bucatele cam de forma unui mic din carne si le aseza la fiecare in farfurie. Apoi a luat in mana o bucata de miez si una de coaja spunand: ”Fiti atenti! Asta e carnea si cealalta e painea si acum mancati! Musca din carne, musca din paine,inghite!”.Ne-a lasat sa mancam 2-3 bucati din miezul ala gretos si l-a intrebat pe fratele meu mai mare: ”Petrus, tata, cati ani ai?”,”Doisprezece” a murmurat speriat fratele meu. Deodata fata aceea dura s-a transformat in ceva neinteles de noi atunci, indurerata, cu privirea nostalgica si ochii inlacrimati, ceva care exprima disperare asa cum mai tarziu am inteles si cu voce blanda ne-a spus: ”Am avut si eu doisprezece ani. Parinti, frati, surori toate astea s-au sfarsit cand am asistat la macel din care a scapat mama, o sora si eu.Prin haosul acela mama isi smulgea parul si isi striga durerea aproape innebunita si o cauta pe Hatunica, surioara mea de patru ani. Am luat-o in brate si i-am spus sa nu mai planga ca eu ma duc si o caut pe Hatunic si fara ea nu ma intorc. Nu am stiut ce vorbe mari spun atunci, am plecat si nu am stiut ca nu ma mai intorc niciodata. Am iesit in fuga din casa, in strada am vazut-o moarta pe sora mai mica a mamei, langa ea cu sanul in gura pruncul ei de cateva luni, mort si el. In dezastrul de pe strada mi-amintesc ca un batran m-a trantit la pamant si mi-a zis sa o fac pe mortul. Am vazut cum din fabrica de ulei din susan a parintilor care ardea faceau explozie bidoanele cu uleiul acela fierbinte. Cred ca am lesinat, nu mai stiu decat ca am ajuns intr-un orfelinat tocmai la Damasc, ca am fost al nimanui ca si ceilalti copii, ca am fugit din orfelinat, am dormit pe strazi, am fost flamand si al nimanui si cand o sa cresteti mai mari, o sa va povestesc prin cate am trecut pana am ajuns in Romania”. Din acel moment, niciodata noi copiii nu am mai facut mofturi la mancare. A fost singura data cand ne-a povestit ceva din viata lui, am inteles ca ne-a protejat neingreunandu-ne viata cu ce era numai al lui. Tarziu, tarziu de tot, abia dupa moartea lui m-am adancit in istoria armenilor. M-a durut soarta lor si mi-ar place ca cei din jur sa respecte acest neam care nu a trecut prin viata tarandu-se in genunchi. Cinstiti, harnici au avut diferite ocupatii, mici sau mari negustori, buni mestesugari. Nu stiu cu ce s-a ocupat tatal meu ani de zile. Cand noi copiii ne-am nascut parintii mei erau deja negustori brutari si nu ne-am intrebat de ce firma era pe numele mamei. Mai tarziu am inteles ca mama desi avea tata armean, venit din Moldova, era de cetatenie romana dispunand astfel de toate drepturile. Am priceput si de ce noi copiii eram cetateni romani si de ce bunica si fratii mamei spuneau ca face moarte de om daca nepotii lor vor fi trecuti pe pasaport. Nu l-au prea iubit pe armean mai ales cand in 1948 totul intrase in posesia Statului iar mama nesocotind ca nu mai avea dreptul la comert particular, facea noaptea paine, o distribuia pana in zori pana cand a fost prinsa de politia economica cu cuptorul plin de paine. Simtindu-se vinovat ca nu era roman, bietul tata a paralizat pe salile tribunalului cand tovarasa lui de viata si mama copiilor a fost condamnata pentru SABOTAJ IMPOTRIVA STATULUI. Si asa sora mea a fost data afara de la liceu, fratele meu din armata iar tata a decedat la cateva luni de la eliberarea mamei, cerandu-i iertare. Astazi odihnesc amandoi alaturi, in cimitirul armean. Peste cateva zile adica pe 24 aprilie armenii comemoreaza 95 de ani de la genocid, acest masacru care le-a schimbat drumul vietii, carora li se spunea ca sunt strainii care isi poarta casa in spate prin lume. Am vorbit de cate ori am avut ocazia despre ei, am donat bibliotecii “Panait Istrati” carti din care puteti afla ca Armenia a fost un mare regat, ca in timpul lui Isus Cristos avea granite cu Israelul. Fiind printre primii crestini, cand la Ierusalim se face slujba de Inviere, Patriarhul Ierusalimului, drept recunoastere, are alaturi un preot armean si unul grec. Tinuta vestimentara a preotului armean se deosebeste prin sobrietate si prin faptul ca acoperamantul capului este o gluga in forma de triunghi care simbolizeaza Muntele Sfant Ararat ce din timpuri stravechi era pe teritoriul armean.

Episcopul Agapian Datev slujind la biserica armeneasca din Braila martie 2011

Biserica armeneasca Braila 2009

Am donat bibliotecii “Panait Istrati” peste 80 de carti cu ajutorul deputatului Varujan Pambuccian. Din lecturarea lor puteti afla ca acest popor crestin isi poarta viata in trecutul lor. Numele: Bagdasarian, Agagiamian, Cealachian, Vasoian, Caribian, Apragamian si multi armeni, care nu au vrut niciodata razbunare ci recunoasterea faptului ca in 1915 niste conducatori otomani patimasi si orgoliosi le-a purtat spre moarte neamul prin desertul Mesopotamiei. “CARTEA SOAPTELOR” tradusa in zeci de limbi, autor Varujan Vosganian, poarta in filele ei istoria asa cum a fost a unui secol. In numele omeniei cititi-o!. Eu am citit-o. M-ai facut Baron Vosganian, sa simt ca, si SOAPTELE plang!”.

SAT SNORAGALEM ! (Iti multumesc ! )
Valeria Ursan

Incursiune in cultura

2010-11-20T10:45:00.010+02:00

Buna ziua braileanule!. Buna sa iti fie si inima!. Eu, sunt LYRA. Cum, care LYRA?. Daca nu ti-a vorbit nimeni de mine sa stii ca eu vin de demult tocmai din anul 1883. Mama mea a fost ARTA. Tata, au fost mai multi. Hai, nu te gandi la prostii!. Mama era pura si frumoasa, a trezit multe pasiuni si asa am iesit eu, din valurile Dunarii, din zborul pescarusilor, din unduirea holdelor de grau, din fosnetul padurilor, din ciripitul pasarilor, din parfumul si culorile florilor si mai ales din dorul celor care veniti aici din cele patru zari au zidit si infrumusetat acest oras. Au facut negot pentru a-si asigura starea materiala dar alaturi au pus cantecul. Am fost botezata Societatea Muzicala LYRA, Filarmonica, Academie si in final am reprezentat Templul Culturii. Primul meu domiciliu a fost pe bulevardul Cuza intre strada Regala si Garii, apoi pe strada Galati la etajul frumoasei cladiri asezata fata in fata cu Piata Sfintii Arhangheli. Manifestarile mele muzicale au trezit interesul publicului incat iubitorii de muzica ai orasului au hotarat ca am nevoie de un loc stabil si pe masura mea. Si asa din contributia profesorilor, lautarilor, negustorilor au inceput sa se inalte zidurile mele. Banii nefiind suficienti constructia a fost ridicata si finalizata de George Cavadia. Era omul ce impresiona prin statura lui nobiliara si prin vasta cultura. Cunoscator al catorva limbi straine, cu instruire muzicala deosebita, posesor a unei frumoase voci de bariton a dus faima orasului si peste hotare si am aflat cu bucurie ca la Monte Carlo a cantat cu marele Carusso. A compus romante pe care de altfel le-a si interpretat si a contribuit la lansarea sopranei Hariclea Darclee. Parteneri in ale muzicii care l-au sprijinit in crearea mea au fost Constantin Barcanescu, Sofocle Petzali, Jean Andrian, Petrica Jean, Liviu si Vintila Macedonescu si multi altii. Edificiul in care multe decenii mi-am desfasurat activitatea s-a construit in primele decenii ale secolului XX pe strada Cojocari pe locul viran care facea parte din imensa avere lasata prin testament orasului si locuitorilor sai de eruditul si filantropul primar Dumitru Ionescu.

LYRA

Braileanule!, vreau sa stii ca in vremea aceea populatia orasului era cam cat este astazi cea a cartierului Viziru. Si daca vrei sa te minunezi citeste, intreaba si afla cate personalitati de seama absolut in toate domeniile au plecat in tara si peste hotare. Ai sa mai afli daca vrei ca negustorii aproape analfabeti care au venit aici dupa daramarea cetatii dornici de imbogatire si-au trimis copii si nepotii la scoli, care cu mintea instruita si in buzunar cu doctorate si licente din Sorbona si Berlin s-au intors in urbea natala si-au asezat cu harnicie stiinta si averile la temelia cladirilor pe langa care, din pacate, tu treci cu indiferenta. Si au adus in salile mele vlastarele dotate cu talent si asa au plecat din sanul meu sute si sute de instrumentisti si vocalisti instruiti de mari profesori romani si straini. Mi-ar trebui tomuri intregi ca sa mentionez numele lor. Nu vreau sa las in uitare pe Elena Teodorini, Nicu Apostolescu, Olimpia Marculescu, Petre Stefanescu Goanga, Elisabeta Niculce Cartis, Niculescu Basu, Ianis Xenakis, Ion Voineag si minunatii lor profesori Jean Andrian, Giusepina Papanti, italianca, mare pianista si violonista Zepuiir Caribian, fiica preotului Bisericii Armene in casa caruia toata familia dadea glas instrumentelor. Ca o pata pe obrazul orasului este cladirea gata sa se prabuseasca din Piata Poligon unde s-a nascut si a crescut baritonul Petre Stefanescu Goanga. Mama lui, Cecilia Stefanescu, renumita pianista a fost apreciata pe scena Teatrului Comunal si pe scenele Parisului. In plus era nepoata negustorului grec Rally, cel caruia ii datoram constructia imensului imobil care astazi adaposteste teatrul Maria Filotti. Imobil care a facut parte mai tarziu din averea primarului Dumitru Ionescu lasata prin testament asa cum am spus mai sus. De asemenea sta sa cada si casa Cavadia de pe strada Gradinii Publice acest mare brailean care a decedat in 1926 la Paris care e inmormantat in Braila in Cimitirul „Sf Constantin”, azi nu i se cunoaste mormantul. Aceeasi soarta are si casa de pe Bolintineanu nr.15 unde s-a nascut si a trait Ianis Xenakis detinatorul multor premii peste hotare, acordandu-i-se de multe academii titlul de doctor Honoris Causa, cunoscut din America Latina pana in Tokio unde isi dirija orchestra. Semnalez braileanule cu tristete ca aceasta mare personalitate braileana care este mentionata in Larousse alaturi de Panait Istrati a fost complet ignorat cand sala teatrului Maria Filotti era aproape goala la concertul dat de el in 1992. {n plus l-am vazut plangand in fata casei pe care o revedea dupa 55 de ani degradata in pericol sa se prabuseasca cand ar fi fost normal ca pe zidurile ei sa fie o plactta care sa ii poarte numele. Cate pete mai avem pe obraz?. Sper si doresc ca cineva priceput in ale condeiului sa stearga colbul asternut pe numele strabunicilor tai braileanule, ca tu sa ajungi sa citesti monografia LYREI la care sa se adauge pe nedrept uitatii in ale muzicii.

Casa Petre Stefanescu Goanga

Casa Cavadia

Casa Ianis Xenakis

Stralucirea in care m-am scaldat atatia ani a palit cand a venit razboiul, tristetea rasfrangadu-se si asupra mea. Trebuie sa spun ca sala de concerte a fost si cinematograf si a pastrat si numele meu. Dar in anul 1948 cand regimul comunist a nationalizat averile, cineva nepriceput sau rau intentionat a nationalizat pe nedrept intreaga cladire. Interesul pentru mine a scazut in asa masura incat am ajuns intr-o stare jalnica de degradare. Cum speranta moare ultima a inceput sa imi fie redata cam din anul 1974, cand "UN NEBUN AL MARELUI ORAS", medic de profesie, dar bolnav de dragoste de muzica clasica a reusit sa infiinteze orchestra LYRA, corul mixt LYRA si aproape un deceniu afisele lipite pe cladirile orasului anuntau concerte vocale si instrumentale care dupa scena teatrului au adus caldura in mintea si inima ta, braileanule. {n salile mele copiii au inceput sa mangaie clapele pianului si strunele viorii. Si iar a venit cineva a carui ureche nu ma suporta, asta aducandu-mi spaima disparitiei, dar dupa 1989 imbatranit, obosit, orgolios si cam artagos "ACELASI NEBUN AL MARELUI ORAS" manat de aceeasi pasiune pentru muzica a pornit cu tenacitate la lupta si daramand toate morile de vant a aratat tuturor ca vrea si poate sa ma readuca la viata si asa am renascut, dar nu ca pasarea Pheonix din propria cenusa ci din propriul gunoi. Cand lacatul portilor mele a fost descuiat, ai fi putut si tu braileanule sa fii de la intrare martorul unui mare dezastru. Peste tot, instalatia electrica, de apa, peretii, mobilierul total distruse. Tone de gunoi tronau in intreaga cladire iar sala de concerte, frumoasa mea sala de concerte pe care "DOGELE BRAILEI" cum era numit Cavadia asezase 200 de scaune si pe cheltuiala lui proprie adusese din Italia maistri specialisti in acustica, purta urmele unei uri dezlantuite a celor certati cu frumosul si arta. Eu nu prea stiu cum si de unde a avut forta fizica, intelectuala si materiala acest ultim parinte al meu dar a inceput sa ma cuprinda bucuria si aproape nu imi venea sa cred ca anul acesta pe 27 septembrie in sala mea plina pana la refuz sunetele muzicii vibrau din nou in mine.

LYRA

Te rog braileanule vino, priveste-ma si constata cata nevoie am de tine si ajuta-ma si reda-mi stralucirea de alta data. Nu ma umilesc, nu cersesc dar cu demnitate te rog sa renunti uneori la o friptura, la o sticla de vin, la un parfum pentru sotie, la o rochita pentru fiica si chiar la o ciocolata pentru cel mic si daca iubesti Braila, da acesti bani pentru LYRA. Repet aici sloganul lansat in ziua concertului de o batrana doamna de la care de altfel am primit in dar o pianina. Pentru gestul tau te vor aplauda de pe scena cei care acum peste 100 de ani mi-au dat viata si fiii mei care mi-au purtat in lume faima. Fii tu bagheta care dirijand orchestra, vei face sa dispara MAREA CRIZA, CULTURA. Fa din fiul tau vioara a carui coade manuite cu arcusul iubirii isi va indeplini menirea aducand pe pamant Dumnezeirea.
Undeva in sala il vei gasii obosit dar fericit cu obrajii scaldati in lacrimi pe NEBUNUL FRUMOS AL MAREUI ORAS. Este DOCTORUL NICU TEODORESCU. Saluta-l si strange-i mana in semn de respect si admiratie. MERITA!.
Braileanule, cu gratioasa si adanca plecaciune, cu speranta neuitarii iti multumeste,
L Y R A.!
Valeria URSAN

Iubire interzisa

2010-09-07T17:31:00.008+03:00

In indepartata mea copilarie, majoritatea caselor de pe strazile laterale orasului si mai ales in cartiere, aveau in fata portilor cate o bancuta. Pe ele se asezau duminica, sa se odihneasca dupa o saptamana de truda, gospodinele mai in varsta. In mana cu cate un scaunel, li se alatura o vecina, si asa in grup incepea sporovaiala. Imi placea sa le ascult. Ma apropiam, mama ma mustra, dar imi astampara curiozitatea spunandu-mi ca acolo se deapana ghemul amintirilor.
- Nu-i adevarat, mama, bunicutele vorbesc multe si de toate, sparg seminte, mananca
gogosele, dar nu au in maini niciun ghem. Mama, stiind ca nu e chip de liniste cu mine, ma asigura ca locul amintirilor este in minte si nu se vad.
- Ce este mintea, si unde sta?
- Fiecare om are in cap cateva camarute, imi explica. Intr-una din ele, e asezata mintea.
Acolo, omul aduna fapte si lucruri care i s-au intamplat de-a lungul vietii. Se formeaza un ghem, iar omul il deapana la batranete. Asa o sa faci si tu. Speriata ma pipaiam pe cap, si, nesimtind niciun ghem, plecam fericita la joaca.
Acum, cand clipele acelea nu se regasesc in viata de astazi, patata si murdara, ma scufund in timp, ma identific cu cei din trecut, aduc in mine fericirea copilariei si nestiinta de ce va veni. O chem alaturi pe draga mea mama sa ma vada cum depan ghemul amintirilor si pe firul lui ii aduc in casa mea pe Anetuta si Salli. Ea, subtire ca un lujer, atragea privirile cu frumusetea sa si era admirata mai ales pentru ca purta curajoasa saracia unei orfane. Nestiutoare de carte, muncea de la 12 ani pe la case mai instarite ajutandu-si astfel pe tatal invalid la cresterea celor 2 surori mai mici. Venea aproape zilnic la noi. O indrageam foarte si simteam de la ea aceleasi sentimente. Percepeam cu mintea mea de copil iubirea ei pentru Salli. El, cu fata smeada, ochii mari parul negru ca pana corbului, frumos ca si ea, era unicul fiu al turcoaicei Fadlia, cunoscuta ca mare mestera in confectionarea plapumilor. Se pricepea sa descante si de sperietura. Imi amintesc ce frica mi-a fost cand, dintr-un ibric a turnat cositor topit intr-un castron cu apa rece asezat deasupra capului meu.
Iubirea a unit cu fire trainice inimile si mai tarziu trupurile acestor tineri, desi Anetuta in naivitatea ei sustinea sus si tare ca e fata mare, ea nefiind casatorita cu Salli. Cand pruncul i-a miscat in pantec, nu a hulit nimeni. Tot cartierul cunostea si ocrotea iubirea lor, desi in anii aceia aceste legaturi insemnau o mare rusine. Salli cinstit si demn, i-a martusit mamei intentia de a se casatori cu femeia iubita. Ecoul fulgerelor si tunetelor turcoaicei cred ca a ajuns pana la Mecca, atat de tare a fost:
- Un musulman cu o crestina, NU – NICIODATA!!!
Aici in acest spatiu babilonian, unde se vorbeau toate limbile pamantului, etniile amestecandu-si sangele si traditiile, torturata intre Biblie si Coran, iubirea celor doi a fost condamnata la moarte. In casa cu doua odai, construita din chirpici, Anetuta a nascut un copil - copia feminina a lui Salli.
- Tanti Vasoian, a zis Anetuta , da-mi voie sa-i dau copilului meu numele fetei matale!
- Valeria sa se numeasca, a decis mama, si a botezat-o.
Camaruta in care mama a asezat un patut, un leagan si lucruri pt fetita era saracacios mobilata, dar lucea de curatenie. Imi placea mirosul de busuioc ce venea dintr-un buchetel asezat langa o icoana sub care candela ardea zi si noapte. Eram convinsa ca Anetuta tinea special candela aprinsa noaptea ca sa-i lumineze drumul mamei ce venea sa-si vada fetele. Toti vecinii au ajutat-o cu ce au putut, facand-o sa simta ca nu e singura, iar surorile, care datorita Anetutei erau eleve, isi manifestau duios bucuria.
Neinduratoare, Fadlia, indiferenta la nasterea nepoatei pe care a refuzat sa o vada vreodata, a hotarat ca fiul ei trebuie sa se casatoreasca urgent cu o turcoaica. Neajutorat, slab si supus vointei mamei si religiei, Salli a ajuns la Macin unde i s-a aranjat casatoria cu Fichireta.

Geamia din Macin

Fata buna, cuminte, dar cam uratica, ea a fost de acord cu casatoria, desi aflase ca Salli are un copil cu o crestina. Greaseala a costat-o pentru ca astfel a intrat in lantul nefericirii. La doi pasi de casa Anetutei a avut loc nunta.
Ma intreb de unde vin necazurile, ce usi si ce ferestre trebuie sa inchizi ca sa te baricadezi impotriva lor. Cum sa faca fata Anetuta torentului de disperare, rautatii care venea spre ea sa-i striveasca ca un tavalug sperantele. Barierele de mentalitate i-au stins bucuria din ochi. O admiratie in plus a avut tot cartierul pentru demnitatea ei de a nu se duce la nunta sa-i dea turcului in brate copilul, dupa cum fusese sfatuita. Pe vremuri, se obisnuia ca in zori la nunta muzicantii sa cante romante. Versurile romantei “ De ziua nuntii tale-ti scriu” sunau ca un repros. Tanguirile strunelor de vioara unite cu vocea lautarului au insemnat pentru Salli ultima picatura. S-a ridicat de la masa, a strigat in disperarare numele Anetutei si fugind s-a oprit ca un bezmetic la casa ei de unde n-a mai iesit o saptamana. Desi mireasa venea zilnic la poarta sa-si ceara barbatul vecinii o priveau cu indiferenta, nemanifestand compasiune.
Si asa, ani de zile, penduland intre iubire si supunere viata lui Salli a fost un chin in care a tarat-o si pe Anetuta impartindu-si timpul intre ea si Fichireta care i-a nascut doua fetite. Fetita lui cu Anetuta traia cu pecetea unui copil din flori. Salli, harnic barbat, tamplar de meserie isi deschisese un atelier de confectionat mobile dar apasat de situatie isi ineca necazul in bautura.
Intr-o zi in viata Anetutei a aparut Nicu. Era feciorul unui marinar rus de pe nava Potemkin refugiata la Constanta in timpul revolutiei. Era un munte de om, frumusel, si teribil de puternic. Vorbeau hamalii din port ca intr-o zi si-a aratat forta miscand cu umarul de pe sina de tren un vagon de marfa. Omul acesta cu fata blonda cu ochi de copil s-a indragostit pana peste cap de Anetuta. I-a trebuit timp s-o convinga sa-l ia de barbat. A reusit cu ajutorul vecinilor. Si asa a inceput pentru ea o perioada in care s-a simtit iubita, ocrotita, mangaiata. In plus, Nicu a crescut-o pe Valeria ca pe propriul copil. Usa spre casa Anetutei i-a fost inchisa lui Salli. El a platit cumplit slabiciunea - si-a cautat uitarea in alcool si din cel ce-a fost odata n-a mai ramas nimic.
Din pacate, raul o pandea din umbra pe Anetuta si i-a scurtat fericirea. Brusc, Nicu s-a imbolnavit. Internat de urgenta in spital, simtea ca moare. Disperat, plangand, l-a implorat pe medic sa admita in salon ceremonia cununiei religioase fiind convins ca numai asa va fi impreuna cu femeia iubita pe lumea cealalta. Impresionat, medicul si-a dat acordul. Iar un preot, intr-o scurta ceremonie, i-a unit in fata lui Dumnezeu pe cei doi. Apoi a venit teribila criza. Primind o alta lovitura, Anetuta mea draga a aflat de la medic ca Nicu murea de turbare. Fusese muscat cu putin timp in urma de un caine, in port, dar nu i-a dat atentie. Ca ultima manifestare a teribilei lui forte, a rupt curelele care-l tineau legat de pat alergand si urland pe culoarele spitalului. La capatul scarii la dreapta si la stanga il asteptau zece barbati cu paturi in brate. S-au napustit asupra lui, imobilizandu-l, iar Anetuta privea ingrozita cum bietul ei Nicu incerca sa se elibereze. Cu o injectie, in cele din urma a fost doborat. Omul care-i adusese linistea, siguranta si intrase in viata ei razand, pleca acum urland ca un caine.. Cum a trecut biata de ea prin aceste seisme sufletesti, nu stiu. Toti vecinii i-au fost alaturi iar surorile, crescute si scolite de ea, ajunse bine pe scara sociala, au inconjurat-o cu o binemeritata dragoste.
Viata apoi ne-a despartit si m-am intalnit cu draga Anetuta peste cativa ani. Era umbra celei care imi leganase copilaria si am inteles ca Valerica, rodul iubirii ei cu Salli, se prapadise la 48 ani, bolnava de cancer. In urma ei ramasese o fetita - orfana deci si ea. Apoi pustiita si indurerata, a parasit Anetuta aceasta lume.
Am invatat de acasa ca toti suntem copiii lui Dumnezeu, ca formam o familie sa ne cunoastem durerile si bucuriile, sa plangem si sa ne bucuram impreuna. Asa am incercat sa fac dar recunosc ca am tanjit mereu dupa zambet, caldura si tandrete. Am siguranta ca sufletele oamenilor nu mor. Imi place sa cred ca dincolo Nicu o strange in brate pe Anetuta cu aceeasi iubire iar ea intinde o mana spre Salli in semn de iertare. Acum cand inchei povestea lor reala petrecuta in cartierul Comorofca, mi se pare ca de undeva umbra mamei mele imi face semn de multumire pentru neuitare. Am pus la loc ghemul amintirilor.
Valeria URSAN

Lacrima sufletului

2010-06-16T19:38:00.004+03:00

Era frumoasa Tanta. O vedeam intamplator in curte sau pe salile liceului, acolo unde parintii au hotarat sa patrund in stiintele contabilitatii. Micuta de stat, slabuta tare, cu tenul alb si sprancene parca desenate, cu parul negru impletit in cozi bogate, delicata ca un bibelou, era frumoasa Tanta. Era cu doi ani mai rasarita, ne-am imprietenit, desi mi se parea ca s-ar frange, s-ar destrama in contact cu temperamentul meu vulcanic, vijelios. Si ce sfios m-a privit cand i-am spus ca are nume de port la mare: Constanta. Eram in clase diferite, ne intalneam mai rar, dar vacantele erau ale noastre cand ne impartaseam gandurile de taina din care nu lipseau nici fetii frumosi. Vara cand grupuri, grupuri de elevi invadam aleele din Gradina Mare ne manifestam zgomotos convingerile ca am iesit din copilarie, ca ni se deschid orizonturi spre vise si inaltimi. Tanta se aseza linistita pe o banca, scotea un ghem de lana si cu doua andrele impletind un ochi pe fata unul pe dos, faurea in cateva zile un pulovar de toata frumusetea. Cand in timp ghemele s-au inmultit si firele de lana isi schimbau culoarea am aflat ca nu pentru ca lucra, ci miscarile din ce in ce mai rapide ale degetelor, o ajutau sa-si achite o parte din taxele scolare. M-am intristat, am admirat ca in trupul ei plapand se ascundea acea forta care i-a dat curajul sa lupte toata viata cu indarjire impotriva vicisitudinilor. Nu banuiam atunci ce prietenie trainica, fara fisuri ne hotarase soarta ca peste ani in casa mea de proaspat casatorita, Tantica avea sa dea nastere unui prunc, iar eu cu naivitatea celor 19 ani abia impliniti aveam sa fiu moasa.

Insarcinata, Tanta se ingrasase, era rotunda ca un pepene, devenise vedeta prietenelor care, studiind-o, emiteau pareri cat mai trasnite despre sarcina si nastere. Vecina Cornelia isi etala cu superioritate cunostintele si asa am aflat ca intai se rupe apa, ca in tipetele de durere ale mamei iese din casa lui copilul, care musai trebuie imbaiat.
Cunostintele mele despre nasteri veneau din copilarie, cand inainte dc a merge la scoala mama mi-a pus in mana o bucatica de piele uscata legata cu ata, anuntandu-ma grav ca este buricul meu, ca trebuie sa-i desfac toate nodurile daca vreau sa mi se dezlege mintea. Cu spaima de a nu ramane proasta m-am chinuit sa le dezleg, nu stiu daca am reusit, dar am capatat stiinta ca, un copil este legat de mama lui prin buric, ca acesta se taie la nastere, stiinta ce am folosit-o cu mare indrazneala la timpul potrivit.
Nu stiu cat drum in kilometri strabatem in viata, dar uneori ma mir cat de lung este drumul amintirilor, cu bine si rau, cu ras si plans si unde incap in inima atati cati nu mai sunt, dar ne-au fost alaturi si ne-au insotit toata viata. As vrea acum sa patrund in adancimea vietii, in misterul ei ca sa inteleg de unde vine acea bucurie dureroasa ce ma scoate azi din prezent purtandu-ma in indepartata mea tinerete, cand doua femei si doi barbati indragostiti de ei si de viata, abia trecuti de pragul adolescentei deveneau fara voie martorii aparitiei in lume a unui pui de om. Cand Tanta a scos primul tipat de durere, cand jenata mi-a spus ca s-a udat, am hotarat ca barbatii trebuie sa plece imediat dupa moasa. Am batut energic in fereastra Corneliei care buimaca de somn a marturisit ca tot ce mi-a spus era din auzite si ca ii este frica sa participe la nastere. Cu sperantele in stiinta ei spulberate am luat-o sa-mi fie macar alaturi. Biata Tanta se lupta in pat sa-si ascunda durerile, sa le invinga ca sa nu ma sperie mai tare. Am rupt un cearceaf din care am improvizat scutece, am pus apa la incalzit si m-am rugat lui Dumnezeu sa aiba grija de noi. Timpul se scurgea greu, barbatii nu mai veneau cu moasa, Tanta se zvarcolea in dureri, copilul nu avea rabdare sa astepte cand dupa un tipat sfasietor i-a aparut capul din mama, am tipat la Cornelia sa puna mana. Ingrozita a refuzat atunci ca in transa l-am atins, l-am tras usor cand a ajuns oracaind in bratele mele, am anuntat ca s-au inmultit barbatii. L-am asezat pe masa, am legat cu multe noduri buricul, l-am taiat si cu vocea tremurand de emotie am urat la multi ani copilului si mamei, care in acea zi de 12 ianuarie 1947, implinea 21 de ani. Transferand copilul in bratele Corneliei i-am spus cu naduf: acum fa si tu ceva, spala-l!. Nauca inca mi-a intins matul pe care il tinea in mana (despre care ulterior am aflat ca se cheama ombilic) recomandandu-mi sa nu-l scap, ca altfel intra in mama, se infecteaza, provocandu-i acesteia moartea si asa am intrat in haos.
Astazi, gandurile navalesc in mine, se imbulzesc cu dorinta sa iasa la suprafata, sa le astern aici si ma intreb cum poate o biata foaie de hartie sa primeasca cuvinte care in saracia lor au neputinta de a reda trairile de atunci. Am fost eu oare tanara care, speriata de moarte, trageam cu disperare de ceea ce fusese legatura dintre mama si copil? Cand pe albul cearceafului a iesit din Tanta ceva diform si maroniu la culoare, am informat-o in soapta pe Cornelia ca am scos ficatul, aceasta cu mari cunostinte anatomice, m-a asigurat ca acolo in pat era splina strigandu-mi disperata sa ma duc dupa doctor, in noaptea aceea teribil de frumoasa, cand luna arginta zapada inalta cat omul, incaltata cu papuci si rochie de vara, nesimtind frigul, alergam disperata pe cararuie, iar vocea mea spargand linistea repeta in nestire: Domnule doctor, casa, domnule doctor, casa! Am ajuns la usa lui, am batut, a deschis uimit de aparitia mea de frazele aproape balbaite, m-a intrebat: "Iti arde casa, fetito? Nu a mea, a copiluiui! Arde copilul?" Am amutit, si desmeticit din somn m-a zdruncinat puternic, iar cand a inteles despre ce este vorba a ras, spunandu-mi ca ce iesise din mama era casa copiluiui si calm mi-a recomandat sa fac o groapa in fundul curtii, in care sa o ingrop, apoi mi-a trantit usa in nas. Dezorientata ma intrebam cum de crede ca am sa pot sapa o groapa in atata zapada? M-a durut atat de tare indiferenfa lui, si pentru faptul ca nu a venit cu mine sa-si faca datoria de om si medic, nu l-am iertat nici cand a murit. La intoarcerea spre casa m-am intalnit cu barbatii si moasa si ce fericit a exclamat tatal: "Doamne, cand o sa am 41 dc ani, langa mine va fi baiatul meu de 20 de ani", dar nu a fost sa fie asa.
Ca tacamul zbuciumului meu sa fie complet, moasa vazand dezordinea din casa, a desfasat copilul, a intrebat cine a taiat buricul m-a asigurat ca fatul moare dupa 2-3 zile, deoarece i-au patruns in corp microbii aflati pe foarfecele nesterilizat, iar pe mine ma paste puscaria. Convinsa ca asa va fi, am hotarat ca acel copil se va numi Cornel, eu neavand nici o sansa sa-i fiu nasa. Cu neliniste in inima nu m-am miscat 3 zile si 3 nopti de la capul copiluiui cand am inteles ca acesta urla ca-n gura de sarpe de foame, am plans de bucurie. Peste 10 ani aceeasi moasa m-a ajutat sa aduc pe lume o fetita, cerandu-mi sa fiu curajoasa ca atunci cand am mosit.
Cornel a crescut sanatos, dar la 5 ani a ramas orfan, tatal sau fiind rapus de TBC. Tantica, draga si curajoasa mea prietena, a luat iar in mana ghemul de lana si andrelele, a crescut cu ele feciorasul si doi nepoti care tandru o dezmierdau "mamina", asa ramanand pentru toata lumea.
Mi se parea ciudat cand in copilarie auzeam pe cineva spunand ca ii plange sufletul. Stiam ca lacrimile izvorasc din ochi curg pe obraz, si atunci unde se duc lacrimile sufletului? am intrebat-o pe mama. Infiorata m-a strans la piept, mi-a spus ca fiecare om are in inima mai multe sertarase, si ca unul este pentru lacrimile sufletului, dorindu-mi ca al meu sa ramana gol.
Rand pe rand, protagonistii intamplarilor de atunci s-au dus, s-au risipit in imagini, numai Cornel, care azi este bunic, vine in fiecare 12 ianuarie sa sarute mana celei care acum 63 de ani l-a tras spre viata.
Imi place sa cred ca undeva dintre stele, Tantica, draga mea prietena, avand alaturi un ghem de lana si doua andrele, ma asteapta, impletind un ochi pe fata unul pe dos rochite pentru ingeri.
In sertarul inimii, a mai cazut o lacrima.
Valeria URSAN

Gradina Mare intre trecut si prezent

2010-05-24T17:26:00.015+03:00

Am crescut intr-o casa in care credinta si respectul pentru munca erau pe primul loc.

Se facea semnul crucii pe spatele painii inainte de a fi taiata, iar banii, eram invatati ca se fac cu sudoarea fruntii. Nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu au ramas, desi castigul realizat din cele doua brutarii ne asigura un trai indestulat. Biata mama, dorind sa cumpere cate o casa fiecarui copil, dosea mereu banii din calea ”armeanului risipitor” , cum il numea bunica pe tata. Noi, copiii ii gaseam si sa te tii veselie. Mama ne ierta, povestea se repeta si asa am ramas fara casa. Cand nationalizarea ne-a ocolit mama a recunoscut intelepciunea orientala a varstnicului sot. ”Sa dai si altora din ce-ti prisoseste tie” , spunea tata ( victima fiind din copilarie, a genocidului armean ) ”si sa te bucuri de bogatia ce-ti ramane in suflet si in minte”!.

De aceea poate am infruntat toti cu atata stoicism vremurile de razboi, seceta, foametea si alte necazuri care au insemnat sfarsitul frumoasei noastre copilarii.

Acum, in iarna vietii imi place sa caut copilul care am fost, sa patrund in amintiri si sa ma intristez ca oamenii nu au pus in locul celor pierdute sau distruse, alceva care sa le inlocuiasca. Printre locurile iubite de mine este si Gradina despre care inteleapta mea bunica, care a trait 94 de ani, stia de la mama ei ca a fost amenajata prin 1835 dupa daramarea cetatii: ”Ca sa stie otomanii ca pe locul udat cu lacrimi si sange, brailenii harnici si iubitori au facut un colt de Rai” . S-a numit Belvedere, si cand prin 1860 s-a facut gradina din centrul orasului, i-au schimbat numele in Gradina Mare.Spre ea ma poarta pasii astazi, mi-e dor sa vad de la intrare covorul splendid de un verde crud al gazonului din care ieseau flori de culori, forme si miresme deosebite. Aleile curate si largi, strajuite de copaci inalti care lasau generosi sa cada umbra pe bancile pe care bunicutele si bonele sporovaiau in timp ce supravegeau joaca copiilor. Cu ochii mintii vad cete de fete si baieti, sunt elevii a caror uniforma si matricola aratau la ce liceu invata, erau apropiati prin exuberanta, vise, cuceritori de spatii si inaltimi. Isi aruncau priviri iscoditoare si deveneau sfiosi in fata primei iubiri. Unele sunt astazi, cine si de ce au furat elevilor uniformele si adolescenta, aceasta minunata perioada a vietii, suportului de mai tarziu?.

Inainte imi parea ca aud susurul apei din fantanile arteziene, acordul muzicii ce venea dinspre cazinoul cu terase spatioase, cu boscheti imbracati in verdeata si flori care inconjurau ringul de dans pe care pererechile se laganau in ritmul unui tango. Mirosul fripturilor si al mititeilor ce sfaraiau pe gratar te invita seara sa-ti astamperi foamea, apoi setea cu berea autohtona Muller, servita in halbele pe care chelnerii le purtau cu usurinta printre mese. Romanticii si sentimentalii inspirati din decorul din care nu lipsea Luna si Dunarea, aduceau in fata iubitelor stelele de pe cer ceea ce inseamna legamant pe viata. Alaturi de Cazinoul din chioscul cu metale dantelete fanfara militara trimitea dincolo de portile gradinii sunetele unui vals, ce se risipeau intr-o barca leganata de valuri. Era dirijata de un plutonier micut de statura, dar vioi, al carui nume sau porecla faceau deliciul copiilor. In zilele de sarbatoare, fanfara deschidea festivitatea, iar in fata ei calca apasat plutonierul Policarp Azbest a carui mustata mi se parea ca tremura in timp ce in ritmul muzicii purta in sus si-n jos bastonul incrustat cu insemnele fanfare. Atunci il priveam cu admiratie, el primea ca o rasplata aplauzele si ne zambea intelegand ca ne devenise drag. Deodata ceva s-a rasucit in mine. Mi se parea ca e tipatul mut al celor de demult. Chioscul este gol, printre fantanile secate si-au facut loc cateva soparle, aleile sunt aproape pustii si murdare, gazonul a disparut complet, ici si colo niste flori ofilite si parca copacii cu crengile aplecate privesc la trecatorii grabiti. Cazinoul este astazi muzeu etnografic, pe care din pacate nu il viziteaza nimeni. Langa el, cineva a facut un gest reparatoriu.

In frumoasa casa locuita candva de domnul Neculce, arhitectul, creatorul si pastratorul spatiilor verzi mi se parea ca, coborata de pe soclul statuii din fata, umbra lui Panait Istrati isi vegea cu strasnicie locul unde i se afla opera, adica tot si toate cate a vazut, auzit si trait si care i-au sfartecat sufletul si viata. El, care s-a nascut si a crescut in saracia caselor din paianta, el care a fost bun si darnic pana dincolo de mila, risipitor pana dincolo de gresala, ratacitor in cautarea binelui si a dreptatii, vagabondul brailean are in sfarsit o casa in care fizic ar fi meritat sa locuiasca. Printre alte pacate, noi oamenii avem si pe acela de a vedea uriasii de langa noi dupa ce ei pleaca spre nemurire. Strigam atunci omenirii ca sunt ai nostri si uitam ca la nevoie le-am trantit usa in nas. Pe o alee putim mai departe se vad urmele din ce a fost ”Tenis Club Roman” , infiintat in perioada postbelica cu atata daruire si efort de grecul cult si omenos Polidor Licheardopol din a carui familie pe linie feminina se trage regizorul Serban Andrei iar din cea masculina generoasa doctor Meri Licheardopol Poienaru.

Astazi gunoiul troneaza pe locul unde altadata tinerii patinau iarna, iar vara manuind rachete de tenis, faceau mingiile sa danseze prin aer, care poposeau din nou pe rachete aduse de copiii de mingi, viitori tenismeni. Printre ei era si dragul mei unchi Pepi, care indragostit de acest sport a fost antrenor la batrenete la ”Clubul Progresul” Bucuresti. In viata, printre alte bucurii care i-au adus lacrimi in ochi, a fost si aceea cand intr-un interviu l-a auzit pe Ilie Nastase spunand: ”Mie racheta de tenis mi-a fost pusa in mana prima data de nea Pepi” .

Privesc spre locul unde se gasea cel ce mi-a inflacarat de mica imaginatia. Inalt, masiv, tacut, imi apare dintre pomi Castelul. Aici a domnit decenii la rand regina vietii APA. Din povestile copilariei aflasem ca odata, demult Dumnezeu cu Sfantul Petru umblau pe pamant si am intrebat-o pe mama cum arata si cand or sa treaca pe la noi: ”Dumnezeu, mi-a spus mama, este batran si obosit si s-a asezat la casa Lui din cer” . Atuci, am luat din raft doua paini calde, spunandu-i mamei ca ma duc sa-l caut pe nea Ciocanel lautarul, pe care l-am vazut intr-un taraf inaltat pe varful picioarelor privind spre cer si cantand cu gura pana la urechi: ”Vreau o scara sa ma sui/Pana-n inaltul cerului. Sa-l intreb daca a gasit-o si sa-l rog sa-I duca din partea mea lui Dumnezeu painea, pentru ca, singur fiind, o fi bolnav si flamand. Mama a ras cu pofta ca de fiecare nazdravanie a mea, eu am inceput sa plang, numai bunul si dragul meu unchi Pepi, stergandu-mi lacrimile mi-a spus ca ma duce intr-un turn care e aproape de cer. Asa am ajuns in Gradina Mare langa Castelul care stiam ca e locuit de zmei. M-a luat de mana si cu painea in brate am urcat scara, ale carei trepte de lemn le vad si acum. Si cand am ajuns sus mi-a spus sa las painea pe terasa iar pasarile cerului i-o vor duce lui Dumnezeu, invitandu-ma sa privesc in jos. Cum sa descriu ce-au simtit, ce au vazut ochii mei de copil, dar uluita de imensitate, am hotarat sa strabat cu piciorul taramul de basm ce se arata privirii mele, si asa am facut.

Asezata pe o banca privesc aceste lucruri foarte dragi mie si mi se pare ca aud soapte sau memoria mea afectiva daduse glas Castelului: ”Te-am vazut de cum ai intrat si mi-era teama ca n-ai sa treci pe la mine. Iti amintesti cum ai intrebat prima data, daca in mine locuieste un balaur, si cine m-a facut asa urias? Si-am vorbit intai de tatal mei pentru ca el sau mai bine zis mosii si stramosii lui erau tocmai din indepartata Franta a lui Ludovic al XIV-lea, cand persecutati pe motive religioase si-au parasit castelele si au pornit in pribegie. Dupa multe rataciri unii au ajuns in Moldova, devenind educatori ai vlastarilor domnesti, si asa in localitatea Serbanesti de langa Focsani, in luna mai a anului 1854 s-a nascut un fecior botezat Anghel si dupa nume Salygni. Se spune ca a plouat trei zile si trei nopti pana s-a inundat camera in care se afla, si ca ursitoarele au stabilit ca toata viata va avea de lucru cu apele. A construit el poduri si linii de cale ferata si a ajuns la Braila unde a amenajat pe kilometrii intregi, cheiul Dunarii, a construit docurile, iar in anul 1893 dupa planurile lui aveam sa ma nasc eu, mama mi-a fost Dunarea care m-a alaptat cu apa si dupa principiul vaselor comunicante filtrata si curata ajungea in casele brailenilor, spre supararea sacagiilor. Dupa ani, cand casele s-au supraetajat, oamenii s-au inmultit, am fost parasit. Perioada mea de glorie trecuse, eu nemaifacand fata cerintelor. Peste foarte multi ani m-au transformat in depozit de vin si asa am fost beat mort din 1940 pana in 1944, cand armata sovietica a supt din mine si ultima picatura. Si pentru ca eram invatat cu bautura, peste ani m-au transformat in restaurant, si de acolo de sus invartindu-ma, brailenii admirau privelistea. Era o perioada in care eu eram fericit pentru ca din lampi de neon, stralucind in noapte, scria pe mine in diferite limbi cuvantul pace, apoi s-a asternut iar colbul pe mine. Spun unii, ca daca ma aflam in strainatate, as fi ajuns mandru monument al constructiilor hidraulice. Am inteles ca exista o mare disputa intre unii si altii in legatura cu mine. Numai eu, uitat de nerecunostinta oamenilor, as vrea sa mi se aseze pe frunte o placa care sa-mi reprezinte starea civila, si in final se se faca ceva cu mine si din mine, sa nu raman adapostul cainilor vagabonzi, cum sunt astazi”.

Plec spre casa si mi se pare ca de undeva, o adiere poarta parca versurile uitatului pe nedrept Mihu Dragomir:

Pe Dunarea involburata

Trece un val cu plans de fata

Si din zbaterea de linii

Iese chipul Chiralinii

Fata Dunarii de Jos

Si-a Brailei care-a fost

Ma tot gandesc ca din iubire pentru oameni Dumnezeu a creat pamantul cu toate frumusetile lui si a sperat, ca din fost si prezent, vor face din el Raiul viitorului in care sper sa avem si noi batranii un loc, iar tinerii sa recunoasca daca nu din iubire, macar din respect ca ramurile lor care se inalta spre cer sunt sustinute de noi RADACINA.

Valeria URSAN

O corabie numita SPERANTA

2010-05-22T12:40:00.010+03:00

Dau la o parte perdeaua care ma separa de ei si las sa intre in singuratatea casei mele spiritele celor care mi-au insotit tineretea si care acum 62 de ani au fost martorii nasterii unei corabii.

Aceasta se intampla la Braila pe strada Imparatul Traian, intr-o magazie imensa si veche in apropierea Dunarii.

Constructor, Marcel Iordana, cel mai renumit trasator de nave din santierul naval. Beneficiar, scriitorul Radu Tudoran, iar corabia ce urma sa ii poarte pe marile si oceanele lumii ar fi primit la botez, numele Speranta. Nu a fost sa fie asa. Suntem prizonierii destinului?. Ar fi avut cineva dreptul in anul 1948 sa fie proprietarul unei nave?. De nationalizare nu s-a auzit?.

Radu Tudoran si-a pastrat echilibrul, si-a ascuns cu demnitate amaraciunea, nu s-a vaicarit. Cand l-am cunoscut nu banuiam ca va dezvolta in noi acea dragoste deja existenta pentru apa si drumurile ce ni le deschidea. Abia iesiti de pe bancile scolii, cu planuri si idei mari, am privit cu uimire si admiratie toata silueta eleganta a corabiei ce ni se arata ochilor. In romanul „Al optzeci si doilea” la paginile 14-16 si 29-30 Radu Tudoran face referire la acea perioada, iar printre tinerii ucenici, 5 baieti si 2 feta ma numaram si eu.

Imi fac o datorie de onoare sa scriu despre cel mai mare narator, dupa cum l-a numit acum cativa ani Fanus Neagu, si caruia i-am vazut ”durerea si lacrima arzand, dar si frumosul din tot ce e curat”

In 1947 Radu a scris la Braila romanul ”Intoarcerea fiului risipitor” ( care la urmatoare editie s-a numit ”fiul risipitor” ). Manuscrisul acestuia dactilografiat de „baietanul cu privirea intunecata” se afla in casa mea alaturi de un homar si un pui de rechin adusi de Radu din calatoria facuta in 1965 ca invitat pe Pescadorul Constanta, descrisa in roman. Locuia atunci pa Bulevardul Cuza numarul 269 intr-o casa cu arhitectura veche, la a carei vedere ma emotionez si astazi. Din dragoste „baietanului” cu „fata micuta si firava” s-a nascut un prunc. Se intampla in casa mea pe vremea de cumplita foamete si saracie a anului 1947. Moasa am fost eu, la 19 ani abia impliniti dar cunostintele mele despre nastere se rezumau doar la taierea buricului. L-am taiat, restul l-a facut Dumnezeu, pe care in acele momente il rugam sa ma scoata din haos. Pruncul este astazi bunic.

Dintre ucenicii de atunci, unul mi-a devenit sot si peste multi ani am dat impreuna glas dorintei de calatorie sper orizonturi noi si am trensformat in corabie o lotca, cea care cu panzele intinse pe un catarg, ne-a purtat pe dunare de la Braila, spre Galati, Tulcea si bratul Sfantul Gheorghe. Am strabatut canalele Dranov si Dunavat, prin Delta, Lacul Razem si prin punctul Portita la varsarea Dunarii in mare, am atins Cap Midia, Navodari, Mamaia si Constanta. Dupa ce tovarasul capitan Grigore de la securitate ne-a cercetat si vizat autorizatia, am inchiriat un autocamion si cu barca urcata deasupra am ajuns la Cernavoda unde am lasat-o din nou la apa si am ajuns prin Harsova la Braila.

Calatoria a durat 2 saptamani, am trait departe de lume si ne-am simtit ca niste exploratori ai secolelor trecute. Pacat ca s-a ratacit jurnalul de bord, dar in fotografiile ce le am acum in fata suntem noi, locurile pe unde am trecut si lotca cea care seamana a corabie. A fost vis sau realitate?.

Ceva ducle amarui imi galgaie in piept si intind mama sa-mi prind gandurile care alearga, imi aud sufletul plangand dupa lumea fascinanta a adolescentei, mi-e dor de zilele calde cand toti inotam in jurul unei yole ce parea un fluture pe apa iar Radu, facand volte, radea de ghidusiile noastre. Mi-e dor si de serile cand Radu obosit de munca de la atelier, se aseza impreuna cu noi pe un scondru la malul Dunarii si ne vorbea in timp ce ne impartea feliile unui pepene. Alteori tacea minute in sir iar noi langa el priveam apele pe care luna arunca stelute iar clipocitul valurilor suna a chemere. Eram mandri si fericiti ca il avem pe Radu alaturi, ca avea timp pentru noi daruindu-ne acea comoara nepretuita. Prietenia durabila si frumoasa ne-a purtat pasii peste ani de multe ori pana la Bucuresti pe strada cu nume de mangaiere unde locuia: „Sipotul fantanilor” . Alteori ajungeam la vila din Snagov unde era si Geo Bogza, fratele lui mai mare. De cateva ori s-a intors si la Braile unde imi era oaspete si ne purta cu imaginatia prin calatoriile ce la facea in lume. De data asta, cu masina.

Mi-a mai ramas de la el cuvinte frumoase asternute la inceputul cartilor scrise cu dor de duca, de frumos, de maret, de dragoste si curat si cred ca uneori in drumurile lui intalnind marea, isi atintea privirea spre orizont in cautarea „Sperantei” . Pana intr-o zi cand ... era anul 1990. Mormantul, apele. A dorit sa fie risipit in ele.

De atunci plange Acea fata frumosa, se intoarce Fiul risipitor, se revarsa Dunarea, „Speranta” isi coboara panzele, si foile albe inca il mai asteapta.

Oare lacrimile care imi curg sunt slabiiunile batranetii sau tristetea amintirilor care vin spere mine sau ma poarta spre ele?. Ii caut pe cei ce nu mai sunt, dar m-au insotit si mi-au fost alaturi ani si ani, cand zile intregi colindam balta Brailei si traversarea Dunarii inot mi se parea o joaca. Am traversat-o ultima oara in 2001. Cred ca Dunarea care ma primise din copilarie in apele ei, ma legana ca o mama, intelegandu-mi tristetea, imi spala lacrimice. Ma mai scald inca, dar malul celalalt mi se pare indepartat. La el ajung astazi cu barca. Planurile lui Dumnezeu nu sunt si ale noastre. Corabia „Speranta” neterminata, a ajuns barcaz, care transporta nisip pentru Navrom. Cea din vis, cu velele croite din file de roman a intrat cu Toate panzele sus intr-un film ce a adus bucurie in inimile milioanelor de oameni.

Eu, tanara de atunci, octogenera de astazi, ma intreb de unde vine durerea, de unde vine bucuria, sentimentele ce ma inunda acum cand urmaresc cu gandul „corabia fantoma” , care pluteste lin pe intinsul apelor, sau pe furtuna despica cu etava valurile uriase. La timona, Radu. Langa el, umbra musului ( „baietanul” ).

Ceilalti, care s-au risipit in imagini, sunt si ei tot pe corabie. Singura pe tarm, cu dorinta revederii, murmur urarea marinarilor: „Vant din pupa”.

Valeria URSAN

Povestiri la gura apei.

2010-05-22T10:17:00.014+03:00

Odata, de demult, frumoasa regina a vietii, Dunarea, s-a indragostit de tarmul care astazi marcheaza granita dintre Moldova si Muntenia. Din iubirea lor s-a nascut un oras.
Se zice ca nasul de botez a fost un vrednic localnic numit Braila, caruia un hatru i-a scos caciula si orasul a capatat numele de fata. Vremurile au vrut ca sute de ani orasul sa simta pe piept apasarea iataganului otoman si asa a ajuns cetate, adica raia turceasca. De aici, incarcate in corabii, luau drumul Istambulului bogatiile tarii, nelipsind nici tributul in fiinite, adica, sute de fete care-si ofileau frumusetea in haremul sultanilor, iar baietii, crescuti de mici in spiritual religiei si al armatei mahomedane, deveneau spahii, soldati trimisi sa lupte impotriva neamului din care nu mai stiau ca fac parte.
Dumnezeu in bunatatea Sa, nu a mai suportat asa ticalosie, si facand un semn, rusii i-au invins pe turci in razboi. Se intampla asta in anul de gratie 1829, cand orasul a revenit la sanul mamei. Cetatea a fost daramata, urmele turcilor ramanand in hrube , in numele unor localitati – Viziru, Osmanu, Nazaru, etc-, in bucate – sarmale, musaca, iahnie - , in dulceturi – sarailii, trigoane, baclavale, camis -, si mai ales in ticalosul obicei al bacsisului, adica mita de azi.
Orasul a inceput iar sa respire, sa-si schimbe infatisarea, iar vanturile i-au dus faima pana peste mari si tari.
Atrasi ca un magnet, multi aventurieri, negustori priceputi in ale comertului, imbarcati pe sute de corabii cu panze si cu speranta imbogatirii, ajungeu aici si plecau incarcati cu grane si cherestea, lasand in schimb pungile cu galbeni.
Erau greci, evrei, armeni, scotieni, italieni, englezi, rusi, bulgari, care peste timp, intelegand ca au ceva in comun, s-au stabilit amestecandu-si graiurile, traditiile si alte obiceiuri. Fermecati de frumusetea fetelor, si-au luat neveste, au format familii si au umplut casele cu copii.
Au inceput sa iubeasca pamantul care i-a adapostit, cerul care i-a acoperit si mai ales Dunarea pe a carei ape au ajuns in acest loc binecuvantat de Dumnezeu, care, zambind in barba, l-a numit “Micul Turn Babel”. Astazi i se zice oras cosmopolit. Au pus oamenii nostri mana de la mana si dupa cum umbla vorbele, si-au unit fortele mintii si ale trupului, si hotarati sa invinga greutatile si sa prospere, s-au apucat de sapat, maturat, spalat, construit, au trasat starzi si bulevarde, artere comerciale, le-au pavat, le-au infrumusetat cu spatii verzi, au invatat noi mestesuguri si mai ales negotul naval.
Din sfatul batranilor au inteles ca fara stiinta de carte nu se poate, si asa si-au dat copii la scoli, i-au trimis la Viena, Berlin, Sorbona, Paris de unde s-au intors cu licente si doctorate, instruiri care i-a asezat pe locurile de frunte ale urbei, indemnandu-si la randu-le copii sa rasfoiasca filele cartilor si ale Dunarii, acest mare tratat de istorie a facerii si desfacerii.
In planurile gospodaresti ale acestora s-a stabilit ca primul loc il ocupa amenajarea potului. Asa a ajuns aici stralucitorul inginer Angel Saligny, urmasul unor nobili plecati in pribegie din Franta sec XVI din motive religioase. Dupa planurile sale si sub indrumare lui, a inceput amenajarea a 7 km de chei, s-au facut 48 de dane – loc de acostare a vaselor - , iar 16 km de cale ferata asigurau circulatia sutelor de vagoane ce transportau marfurile. A amenajat docurile, a construit silozuri si si-a lasat numele in Castelul de Apa din Gradina Mare.

De dragul orasului, Dunarea si-a mentinut pana aici pescajul ( adancime ) care permite circulatia si acostarea la dane a vapoarelor de mare tonaj. Din Braila in amonte, pot circula numai slepurile si vapoarele de pasageri.
Din sutele de vapoare a caror cale ( magazii ) erau burdusite, hamalii descarcau citrice, mirodenii, fructe exotice, peste oceanic nemaivazute la noi si plecau incarcate cu aurul Baraganului – graul – si aurul verde al padurilor – cheresteaua - , aducand astfel armatorilor, exportatorilor si mosierilor castiguri uriase, folosite de acestia cu chibzuinta in prosperitatea orasului.
Au rasarit in port ca din pamant, cladiri etajate care adaposteau sediile sociatatilor de import – export si navigatie: Vecsler, Dunarex, Chiriachidis, Gatorno, etc. Magazii de mare capacitate pentru depozitarea marfurilor. De-a alungul portului, de la str. Imparatul Traian pana la Vadul Pescariei, pe strada numita si astazi “a misitiilor”, misunau vatafii ( sefii hamalilor ), zarafii ( evreii ce schimbau banii ), misitii ce intermediau orice si oricat. Tot aici se stabilea pretul cerealelor. Forfota, efervescenta din port, ce nu poate fi intelesa astazi, era create de sutele de muncitori cu carutele, cu roabele, cu lopetile si mai ales hamalii care, cu trupurile goale pe jumatate, plini de transpiratie, descarcau din vagoane si purtau pe umeri spre vapoare zeci de saci de grei de cate 100 kg.

Pe mal muncitorii lopatari vanturau gramezile de cereale sa nu le incinga soarele.Carutasii transportau metri cubi de cherestea, iar din carutele cu platforma, camionagii descarcau calupuri de gheata care ajungeau in frapierele restaurantelor. Printre ei umblau si-si indeplineu misiunile, copiii de birou, ucenicii, care invatand din zbor meseria, deveneau agenti de vapore ( dealerii de azi ). Alti copii, cu cate o maturica in mana, adunau graunele ramase in vagoane, umpleau saculetele si le vindeau drept graunte pentru pasari, ajutandu-si familia cu acest castig. Erau cunoscuti drept “gozari”.
Aceasta multime de muncitori reprezenta fundatia anonima a orasului. Activitatea in port incepea in zori de zi si se incheia la apusul soarelui.Dar la sfarsitul saptamanii in restaurantele, cazinourile, cafenelele, tavernele, bordelurile insirate ca margelele, rasuna muzica instrumentala si vocala, iar la mese, micii functionari, carutasii, mestesugarii, hamalii si marinarii isi inecau ofurile in vin, pe ringul de dans se legau amoruri, iar cocotele cu condicuta ( cartea de munca ), impopotonate si fardate strident isi faceau cu sarg meseria.Cate una norocoasa, indragita foarte de un barbat, ii devenea nevasta si fosta tarfa devenea cea mai credincioasa sotie.
Si pentu ca viata era frumosasa si trebuia traita, banii intrau vartos in buzunarele proprietarlor.
Protipentada se desfata in timp ce punea la cale afaceri in cafenelele si restaurantele de lux din centrul orasului, preferand insa Hotel Caffe Francez de la a caror mese asezate pe trotuare, sorbind cafeaua “Marghiloman” , admirau femeile care-si etalau frumusetea si eleganta, aceeasi care dadeau stralucire balurilor organizate la Cinematograful Passalaqa si al Teatrul Regal, construit de negustorul grec Rally, bunicul viitorului bariton Petre Stefanescu Goanga.

Mai spune povestea ca, in drumul ei, Dunarea mai lasase fiice si fii, dar cand ajungea la Braila, clipocea de fericire si mandrie, ca acest fiu el ei preferat, crescuse in decenii cat altii in secole. Aflase ca infiintase in jurul lui cartiere in care roiau harnicele albine ce aduceau mierea portului, chiar daca stupul era din chirpici si paianta, deranjat uneori de un trantor. Pe unele stazi, incarcate ca niste ciorchine, se vedeau casute mici in a caror ferestre radeau muscatele. Acolo traiau cu femeile si pruncii lor breasla mestesugarilor, fara a caror maini si stiinta nu se poate. Orasul isi marise familia, inzestrase strazile cu cladiri aratoase botezate: Banci, Primarii, Scoli, Spitale, Regimente, Magazine alimentare si textile, Cinematografe, Teatre.
Apoi a pus in becuri lumina, pe linii tramvaie, in cladiri telefonul si telegraful, in scoli invatamantul si pentru suflet, muzica si dansul, si mai ales s-a straduit sa inchida cutia Pandorei.
Timpul nu a stat pe loc, cei care au fost au lasat in oras urme adanci si merita sa fie cautati. Unii dintre urmasi, minti stralucite au dus in lume faima in stiinta, arta, cultura dobandita aici pe malul Dunarii unde inca se mai simte mirosul florilor de salcam.
Peste tot si toate tronau Bisericile pentru slava lui Dumnezeu si iertare pacatelor.
Nu am cal si sa,
De pe-un val v-am spus povestea !.
Valeria URSAN