Aseară sufletul Doamnei VALERIA URSAN s-a înălțat la ceruri!

Sa ne rugăm pentru tot ceea ce a însemnat personalitatea domniei sale in viata și istoria Brailei,oraș pe care l-a iubit cu toată ființă sa!

Dumnezeu sa-i fie aproape mereu!

Va fi depusă la biserica Sf.IOAN

 

 

Braila 649

            Vineri 20 ianuarie pe usile larg deschise ale muzeului au intrat oameni dornici sa intalneasca istoria. Luand chipul si infatisarea dlui profesor Ionel Candea, istora a depanat ascultatorilor povesti faurite la gura apei de cei veniti pe Dunare, vorbitori de limbi straine care au lasat urme adanci imprimate pe strazile si zidurile orasului.

           Intr-un cadru solemn si emotionant dl prof Ionel Candea a oferit urmasilor acestor etnii diplome si medalii batute de muzeu din iubire pt curat, frumos si lumina.

          Am benediciat de aceasta onoare si va asigur dle profesor ca de undeva cei din trecut va multumesc pentru neuitare iar noi urmasii va purtam vesnica recunostinta.

                                                               

            Braileanule intra in acest spatiu, rasfoieste revista Istros, citeste tot ce a asternut pe filele cartilor dl prof Ionel Candea si vei afla de ce truditorii sai au intors spatele unei lumi dezlantuite si ce frumos a spus Dante "am lasat in Rai stelele, florile si copii" As vrea sa fim toti copii sa ne bucuram de stralucirea stelelor, de parfumul florilor a orasului cu salcami.

            Valeria Ursan care la 90 de ani va doreste sa aveti sanatate in trup intelepciune in minte iubire in inima si cand o lacrima va brazdeaza obrazul sa aveti forta sa o transformati in zambet.

Reverenta amintirilor

Din "Drumuri de Poveste" pictorul Romeo Voinescu a adus la Braila 49 tablouri. Expuse in octombrie 2013 la Galeriile G.Naum reprezentau ultima donatie facuta Muzeului local de artistul care a inteles ca rodul talentului si muncii sale se cuvine orasului in care s-a nascut. 

                                                  Romeo Voinescu

Prezent in sala, plasticianul in varsta de 89 de ani a fost ovationat pentru frumusetea gestului iar momentul i-a prilejuit o emotionanta evocare a "Brailei de altadata". (Citez din art.semnat de Alina Ruxandra Mircea in Revista "Braila 646" ianuarie a.c.). 

Din pacate, motive legate de sanatate, m-au impiedicat draga Romeo Voinescu sa particip fizic la eveniment dar, stiam ca pentru deplinatatea evocarii, mai aveai nevoie de ceva de cineva. Cuprinsa de aceiasi nostalgie, am incercat sa leg trecutul de prezent si ascultand glasul vechilor amintiri am umblat prin mine pana am ajuns la inima. De acolo, i-am adus langa noi pe cei care, in urma cu peste saptezeci de ani, ne-au fost alaturi la inceput de drum. Baieti si fete, legati de o trainica si frumoasa prietenie, am tesut impreuna din valurile Dunarii, primele "Drumuri de Poveste". Cu imaginatia plina de istorie si geografie, exuberanti, invaluiti in misterul legendelor calatoream pe mari si oceane cu Magellan si Cook, cu francezul Alain Gerbault (care intr-un cutter a traversat singur Atlanticul) cu alti temerari si mai tarziu ajungeam in Insula Pastelui cu norvegianul Thor Haerdal.

Peste multi ani (1965) o particica de vis a intrat intr-o lotca, transformata in corabie (i s-a montat un catarg si doua panze). Cu ea doi barbati si doua femei, avand la bord "Autorizatie eliberata de  Securitatea Regiunii Galati", au calatorit trei saptamani pe ruta Braila, Galati, Tulcea, canal Sf.Gheorghe, Dranov, Dunavat, lac Razelm si prin Gura Portitei, am intrat la Mare. Am atins (termen marinarec) Cap Midia, (aici aproape ingropate in nisip, sunt cazemate din timpul razboiului), Navodari, Mamaia, Constanta de unde, intr-un camion am transportat barca pe sosea, pana in portul Cenavoda si prin Harsova am ajuns la Braila. Neputincioasa sunt sa descriu ce au vazut ochii ce a perceput mintea si sufletul dar simtean ca, concubinajul dintre pamant si apa ne facea contactul cu universul si asa ajungeam la Dumnezeu.

            Ce pustiu este oare in sufletul tinerilor care astazi raman indiferentii in fata acestor minuni?. Malurile Dunarii sunt aproape pustii si gunoaiele au napadit frumoasele locuri de agrement de odininioara. Dunarea, acest "Bulevard lichid" al Brailei, a fost din copilarie "marea noastra iubire". Vara o traversam zilnic inot  sau vaslind parcurgeam cu barca distante in km insotiti uneori de zborul pescarusilor. Pe canalele Veriga si "Corotisca" disparuta azi din nesimtire de natura ajungeam in Balta, unde ne astepta "raiul copilariei, in care, ingerii alearga desculti pe ramuri de salcii cu ochi negri de mure" (l-am citat pe profesorul scriitor C-tin Gherghinoiu). In timpul inundatiilor o lume de basm ni se aseza la picioare cand, cantitati uriase de pesti se zbateau langa barca ce plutea printre copaci. Cu minciocul sau cosul din nuiele prindeai cu usurinta crapi de 1-10 kg iar stuful si trestia inalta de 2-3 m ne ducea in lumea lui Terente. Iarna cand era ingheteta "tun" ajungeam cu sania sau pe jos la Ghecet. Ocoleam Balta in care lupii faceau ravagii pana in 1952-53 cand, legal, s-a dispus nimicirea lor.

Pentru noi Braila insemna Dunarea cu forfota de pe maluri, cu  vapoare plecand s-au venind, cu convoaiele de slepuri impinse de remorchere, cu navele propulsate de zbaturi care faceau zilnic curse cu calatori intre Braila si Galati si spre Macin pe Dunarea veche. Pe ea patrundeam cu barca pe canalul Filipoiu a carui frumusete era sporita de multimea lotcilor care in amurgul zilei se intorceau pline "ochi" iar pestele prins in plasele pescarilor lipoveni, umplea cherhanalele. Nea Cuzmici atamanul (seful) care se inchina si cand bea apa, ne invita la un bors pescaresc si crap la "protap". Inotam, adunam raci, apoi stand pe mal in momente de odihna, admiram cum pe ape se leganau albe si gingase, florile de nufar din care, uneori noi fetele impleteam ghirlande. La intoarcere cand barca aluneca in aval pe Dunarea Veche, ni se parea ca salciile isi plecau ramurile in semn de salut si asa intram in armonie cu natura.

Cum toti "suntem sub vremuri" ( vorba cronicarului ) furtunile lor nu ne-au ocolit, adolescenta noastra a fost presarata cu dulce si amar dar, curajosi ne-am pastrat idealurile, ne-am mentinut  echilibrul chiar daca, am trecut prin spaimele razboiului cand, spinii istoriei au insangerat pamantul, vietile si inimile oamenilor. (La malul Dunarii, doua copile orfane Neguta si Vasilica, asteptau uneori, sa apara din ape tatal lor carmaci pe un slep care, lovit de o mina, s-a scufundat. Cea mica avea sa devina apreciata actrita Vasilica Tastaman).

Am suportat cu stoicism cumplita perioada a foametei si deseori imparteam bucatica de paine iar schimbarile sociale nu ne-au impiedicat sa ne croim un drum curat in viata. Speranta care alunga raul si uratul, ne-a ajutat sa ne pansam ranile, sa mobilam mintea si sufletul cu demnitate cu onoare cu frumos chiar daca purtam o singura rochie, un singur costum, iar pantofii aveau talpa de lemn sau sfoara. Cand prietenia a devenit "marea iubire" ne-am casatorit,  am format familii, dar nu ne-am indepartat, am continuat sa fim alaturi, sa stim unul de celalalt iar  cand "randurile se rareau" si stropii grei a durerii ne brazdau obrajii, le faceam celor plecati un loc in inima.

Tu, detasat de noi prin talent si o anume sensibilitate ai ales drumul "culorilor", sa le combini, sa le dai forme. Calea, nu ti-a fost neteda. Ai calcat pe pietris, te-ai impiedicat de bolovani, uneori te-ai luptat cu balauri dar cu perseverenta si, sustinut de dragostea mamei (grecoaica Elpiniki) a carei noblete sufleteasca ai mostenit-o, destinul te-a inchinat templului Artei, de la "tinerete pana la batranete". Arta te-a purtat pana departe dar, n-ai fugit, n-ai ramas, te-ai intors mereu acasa. Cand in 1947, coboram spre Dunare prin Str. Pensionatului, intalneam pe deal un barbat care, in fata sevaletului, aseza pe panza cu mare maiestrie, barci plutind sau legate la mal. Era pictorul Mihail Gavrilov, lipovean de origine. Mai tarziu i s-a alaturat o fata (cu trasaturi mongoloide) profesoara de desen la un liceu. Bucurosi ii priveam, ne-am impretenit. dar cu ochii artistului tu prevesteai tinerei o frumoasa cariera. Peste ani, pe peretii Galeriei de Arta, se vedeau frumusetele si misterul Baltii, in tablouri semnate de pictorita, EMILIA DUMITRESCU.

Prezenta la expozitiile sale, ne aminteam uneori de perioada devenirii voastre. Trebuie sa sti ca, unul din tablourile primite de la tine, (lucrat in Cehoslovacia) se afla astazi expus in holul Colegiului N.Balcescu. Se implineau 50 de ani de cand l-ai absolvit si am considerat ca asa e corect. Tot atunci, la rugamintea prof. Mircea Stratan (director) am mai donat medalia "Braila 600", doua acte de dota, purtand stampila Principatelelor Unite, tocuri cu penite si tablita scolara pe care, in anul 1913, mama mea eleva in clasa intaia, invata sa scrie.

Pastrez cu mare drag de la tine pliantul ce l-ai daruit acum 57 de ani, la nasterea fetitei mele, in care lunile anului au chipuri de copii. 

Din evocarea noastra draga Romeo, nu poate lipsi Omul care, din primavara anului 1946, a devenit mentorul nostru, scriitorul Radu Tudoran, caruia ii datoram in mare parte, dezvoltarea noastra morala si spirituala. Ne-a deschis fereastra spre lumea curajului, a onoarei a demnitatii a cunoasterii. Am fost martori cand Radu, intr-o imensa magazie de pe str. Imparatul Traian isi construia o corabie. Botezata "Speranta" urma sa faca cu ea inconjurul lumii. Visul spulberat in 1948, i-a frant sufletul dar nu a ingenunchiat si mai tarziu velierul "Speranta" lansat din filele unui roman, a calatorit cu "TOATE PANZELE SUS'" pe mari si oceane, intr-un film ce mai ruleaza inca pe ecranele tv.

Cu eleganta ce-l caracteriza, dand permanenta prieteniei noastre, Radu Tudoran ne invita in locuinta sa din Bucuresti, cand pe str. Sipotul Fantanei "cel mai mare narator" cum l-a numit Fanus Neagu, ne purta cu imaginatia in locuri strabatute de asta data cu masina si asezate in filele cartilor.

La Braila a fost ultima oara in anul 1968  impreuna cu Sanziana Pop, invitati speciali, la serbatorirea celor 600 de ani de atestare documentara a orasului. Au fost oaspetii familiei mele si plimbandu-ne pe cheiul Dunarii sau intr-o barca, leganati de valuri, vorbeam despre intamplari trecute si bucurosi le aduceam aproape. Am continuat sa ne vedem sa tinem legaturi telefonice, iar in anul 1987 am fost impreuna la Snagov, unde, scriitorul Geo Bogza, fratele mai mare, era tintuit de boala intr-un scaun cu rotile. La intoarcere desi vadit afectat, Radu mi-a dat romanul Privighetoarea de Ziua cu un emotionant autograf.

            Dupa revolutie, cunoscand iubirea ce o purtam calatoriilor pe ape, (stia ca in 1978 am facut croaziera pe Marea Neagra) mi-a daruit de ziua mea o excursie in Spania si asa la sfarsitul lunii aprilie 1991, umblam ametita prin Andaluzia iar la Costa del Sol am inotat in Mediterana desi apa era cam rece. De multe ori Dumnezeu m-a ajutat si-n momente grele il intrebam de ce ma iubeste dar, pe 3 mai 1991, intrebarea mea era un strigat care ajungea la boltile cerului. Langa Gibraltar, eu inotam in Atlantic!! si...plangeam in hohote. Oceanul care de obicei se repede furios cu valuri cat casa peste "Coloana lui Hercule" ma proteja si valurile prietenoase imi mangaiau bucuria. Implinisem 63 de ani dar ma simtean "fata apelor" cum ma numise in urma cu decenii Radu Tudoran. La intoarcere, i-am adus Atlanticul (atat cat a incaput intr-o sticla) iar stropirea peretilor, mobilierului si a hainelor a fost ca o sfintire. Gestul sau nu incape in cuvinte si in noiembrie 1992 cand a plecat pe ultimul drum (pe ape asa cum a dorit) am simtit ca va ramane  fixat in fiinta mea acolo unde sunt toti si toate.

Am simtit ca, bucuria poate sa doara, cand, in anul 2010 drept omagiu si respect pentru valoarea lui, Scoala nr.22 din Braila, a primit numele Radu Tudoran iar eu am fost "nasa". Propunerea a fost facuta de dna Directoare, (profesoara Elena Matetovici) si in dialogul cu elevii mi se parea ca, dintr-un colt, Radu inconjurat de fetele si baietii de odinioara, imi multumea zambind  pentru "neuitare". In timpul botezului, am daruit scolii, alturi de o icoana, un pui de rechin, un homar si un coral pe care Radu mi le-a adus din calatoria facuta in anul 1964  pe "traulerul” (vas de pescuit oceanic) Constanta.

            Calatoria a durat sase luni si fost descrisa in romanul "AL OPTZECI SI DOILEA” iar la pag 28-29, scriitorul se refera la perioada anului 1945 si neuitatii "ucenicii" printre care erai si tu Romeo Voinescu! Romanul Toate panzele sus (editat pentru strainatate) a fost ilustrat de tine in culori. Copiile acestora, darul tau, sunt pe un panou din holul scolii, fapt pentru care eu, impreuna cu conducerea si elevii, iti multumim!. 

Sti ca, in anul 1947, Radu a scris la Braila romanul “Intoarcerea fiului risipitor". Anul trecut, am vizionat intamplator pe Tv. Diva, filmul englezesc  EVA si nu pot sa-ti descriu emotiile cand pe ecran se desfasura "Risipitorul" lui Radu. Manuscrisul acestui roman, a fost in posesia mea pana in luna iulie 2013 cand l-am donat Bibliotecii Panait Istrati. Recunosc ca m-am despartit cu putina strangeare de inima de toate acestea dar am considetrat ca asa se cuvine.

Pe cerul "Orasului cu Salcami" stralucesc multe stele, toate au un cate un nume, (si a lui Mihail Sebastian) iar ca o recunoastere a valorii, pentru tot ce ai simtit, ai trait, ai realizat si daruit, o STEA este a ta, draga Romeo Voinescu. Eu, un om obisnuit, continui sa  iubesc orasul si Dunarea (plamanul lui) cu aceias ardoare si cateodata, mi-e tare dor de mine, asa cum eram, de fete si baieti  asa, cum au fost, de "Povesti la Gura Apei" de Braila in care evrei, greci, armeni, bulgari, italineni si alte etnii si-au amestecat sangele si traditiile, lasand urme adanci in economie, cultura, pe strazi si in cladiri.

Ma doare foarte decaderea ei de azi si cand vreau un pic de fericire si pace interioara, ma duc la Dunare si inot. Atat cat mai pot, la 86 de ani. Ma intorc iar cu fata spre trecut si ma vad in octombrie 1991, inotand in Marea Rosie, printre coraliii care i-au dat numele. Faceam o excursie in Egipt si plecand din Cairo pentru croaziera pe Nil spre Valea Regilor, am poposit in Hurgada la malul marii.

Inchei cu versurile unei mari doamne a poeziei, (NINA CASSIAN de origine ARMEANA) care m-au dus intr-un loc unde florile aveau parfumul si culorule copilariei si adoleacentei mele unde m-am simtit mai buna mai curata.

-"Am intins palma, sa adun

anii aceia tineri si frumosi

dar vantul mi i-a luat

fara a ma lasa sa spun

ca i-am iubit, ca-i regret,

ca au fost prea putini

si prea frumosi."

Versurile au adanca semnificatie si-ti multumesc draga Romeo Voinescu pentru tot, pentru evocari, pentru urmele ce le-ai lasat aici si pretutindeni si daca la capatul drumurilor am ajuns numai noi doi, sa nu uitam ca, povestile le-am faurit impreuna cu cei fara de care viata noastra ar fi fost fada, insipida, inodora.

           Te imbratisez cu drag,

           Valeria Ursan

   

Simtul Onoarei

BINECUVANTAT SFIINTIA VOASTRA!

Multumesc! Sunt Valeria Ursan, armeanca din Braila si am dorit ca, dialogul nostru, intrerupt din motive de sanatate, se fie reluat intr-o atmosfera calda, curata, dar ferma, guvernata de dragostea pentru Dumnezeu si dreptate. Amin!.

Am nevoie de aceasta data, sa ma primiti, sa ma ascultati ca un parinte spiritual ce sunteti, dar si ca pastratorul bunurilor materiale lasate bisericii de bunicii si parintii nostri. Nu intentionz sa va flatez dar, inca de la inscaunare, ati invitat armenii din tara sa asiste la slujbele oficiate in diferite orase. Ati dorit sa-i cunoasteti sa se cunoasca intre ei, ceea ce nu a mai facut nimeni. Emotionant!.

Ramane sa-i invitati la o discutie pe toti armenii urmasi directi ai victimelor genocidului. E o veche dorinta a mea. Ma bucur ca ati invatat limba romana si va rog sa recititi si cu ochii sufletului tot ce v-am scris, incepand cu martie  2012 .Va asigur ca reflecta adevarul si am speranta ca in urma unui control riguros, veti pune in functiune matura si forasul pentru a se scoate gunoiul care sufoca de multi ani biserica si sa fie trasi la raspundere cei care s-au infruptat fara jena din banii parohiei din Braila. Situatia aceasta degradanta dureaza de ani si este produsul unei minti cu mari carente morale iar eu, nu pot trece indiferenta pe langa tot ce ne intineaza cinstea, stirbeste credinta si respectul pentru lacasurile sfinte.

Unde erau in acest timp membrii comitetului? Nu cumva nepasarea lor a generat acesta rusinoasa situatie?. Ori s-au facut presiuni asupra lor? Ca, de, veri, verisoare!. Se bat in piept ca sunt armeni dar, in biserica tot singura sunt. Poate ne invitati dvs la o discutie sa lamurim problemele. Anul trecut, m-am adresat de doua ori in scris Consiliului Arhiepiscopiei, aratand gravele abateri comise de Marian Agajamian  presedintele comitetului, in gestionarea patrimoniului parohiei armene din Braila dar, nu am primit nici un raspuns, desi are competenta si mai ales obligatia sa comunice rezultatul cercetarilor.

Am revenit anul acesta in luna iulie cu aceiasi problema. Sper sa primesc raspuns altfel ar fi dureros ca si de aceasta data urechile sa nu auda si ochiii sa nu vada. Aceiasi tacere si din partea Uniunii Armenilor si a ziarului Ararat carora le-am cerut de cateva ori sprijinul. Poate epitetul de "baba asta nebuna" ce mi la dat impricinatul, a contribuit la indferenta lor. "Baba asta nebuna", lasata sa se lupte singura cu ticalosia, are activitate apreciata in Braila. Ultima, a avut loc anul acesta  la 15 martie intr-o  sala cu 200 persoane. Am sa va trimit diploma prin Ararat. Mai am si altele. Acum doi ani am fost invitata sa botez o scoala cu numele scriitorului Radu Tudoran de a carui prietenie m-am bucurat din adolescenta si pana la decesul acestuia. Manuscrisul romanului "Intoarcerea fiului risipitor" scris de el la Braila in anul 1947 a fost in posesia mea pana anul acesta cand l-am donat Bibliotecii P.Istrati. Cel mai drag gest inimii mele a fost cind directoarea respectivei scoli a plecat in Norvergia in cadrul Proiectului "Cmenius"(schimb intre profesori si elevi ) I-am povestit despre armeni, genocid si rolul exploratorului norvegian Nansen, in dobindirea identitatii acestora in lume. Rugata de mine, d-na profesoara Elena Matetovici, a transmis multumirle armenilor din Braila si din lume si special, o adanca plecaciune din partea mea, memoriei temerarului a carui nume a fost scris pe fiecare pasaport armean, deci si pe al tatalui meu: DR. NANSEN. Cu emotie au aplaudat elevii si profesorii din sala orasului Bergen. Pare lipsa de modestie dar, am fost obligata.

La parohia armeana din Braila domnilor, sub privirile membrilor comitetului are loc de multi ani un  jaf in toata regula iar dvs prin nepasare i-ati dat "unda verde" lui M.Agajamian care continua nestingherit sa ''munceasca" in folosul sau si incarcat de ura, ia mereu masuri impotriva mea. Are metode speciale ca doar, la scoala Securitatii, nu a invatat "Tatal nostru". Ultima "gaselnita" a fost de a ma elimina din randul celor invitati sa participe la slujbele ce le oficiati Surpazan, in bisericile din diferite orase. Deplasarea se face cu maxi taxi platit din banii parohiei si intrucat armeni in Braila sunt putini, locurile ramase libere sant ocupate de romani. Prietenii sefului.

Dumnezeu nu doarme, de aceia Surpazan, va rog sa dati mare atentie celor ce urmeaza. Pe drumul de intoarcere de la Tg.Ocna prin luna iunie, uitand ca a asistat la slujba ce ati oficiat-o, M.Agajamian a provocat in maxi taxi un scandal care ar fi putut avea un final tragic. Manifestandu-se ca un huligan, dupa ce a epuizat toata gama de injuraturi, cu ochii injectati de ura s-a napustit asupra varului sau Gabi Bagdasar, urland: -Te omor!, te omor!. Realizati va rog Surpazan, ce panica s-a produs. Noroc ca soferul inspaimantat, a oprit masina. In parcare agresorul dezlantuit continua sa ameninte cu moartea. Divergenta dintre protagonisti incepuse inaintea plecarii din Braila cand, Gabi Bagdasar, a refuzt sa semnezea niste acte prezentate de Agajamian, motivand ca erau false.

Trebuie sa stiti ca M. Agajamian este un impatimit al jocurilor de noroc (li se spune pacanele) si stiti ca aici se vehiculeaza bani multi. De unde?. Precizez ca, acesta este de mult cunoscut ca o fire violenta, pentru ca in timpul stagiului militar, intr-o altercatie cu un sergent la lovit cu un corp contondent si i-a crapat acestuia capul. Ma uraste destul ca sa faca si cu mine la fel.

Nu-mi este frica. Am trait destule si o sa plec la cimitirul armean langa parinti. Dar el?. Atunci la salvat de la inchisoare colonelul Avedis Sarchisian, originar din Braila, profesor la Scoala de ofiteri din Sibiu. A fost un copil orfan, harnic si frumos, prietenul meu din copilarie si se odihneste in cimitirul armenesc din Braila.

Surpazan!, "baba asta nebuna", a fost educata in spiritul iubirii pentru Dumnezeu oameni si adevar de un tata care, aruncat de soarta la varsta de 12 ani in centrifuga genocidului, a supravetuit sustinut de simtul onoarei. La varsta de 85 de ani nu pot sa abdic de la acest crez. Anul trecut pe 23 noiembrie, ora 17, pe TVR 3 intr-o emisiune cu si despre armeni, un  barbat distins, cu parul grizonat, spunea: caracteristic armenilor este SIMTUL ONOAREI. Am inteles ca este profesor universitar. Din pacate nu i-am retinit numele dar poate mi-l spune dl Paul Bogdan Agopian care era prezent in emisiune si in schimb, eu il invat sa prepare  kavurma.

Surpazan, va rog incercati sa treziti in cei de astazi,( desi e foarte greu in actuala conjuctura) simtul onoarei. A fost suportul unui popor care risipit prin lume de ticalosia unora a rezistat cu stoicism vicisitudinilor. Armenii, spunea tatal meu, au fost STRAINII CARE SI-AU PURTAT TARA IN SPATE, SI CAND S-AU STABILIT UNDEVA, AU ASEZAT-O CU ONOARE, IN BISERICI "Daca cei de astazi au pierdut-o sunt de…plans.

Peste cateva zile veti fi la Hagicadar. Din pacate eu nu am cum sa ajung.

Doresc sa patrundeti cu sfintenie in sufletele enoriasilor si sa ramaneti acolo asa cum meritati.

Cu dragoste si consideratie!

Valeria Ursan