Incursiune culturala I

Declaratie de dragoste

Cand simt ca tot ce e in jur ma oboseste, cand copiii se grabesc sa creasca, cand tinerii trec pragul adolescentei fara sa-i cunoasca parfumul, cand oameni fara niciun orizont alearga bezmetici spre nicaieri, plec. Plec acolo unde totul incepe cu „a fost odata”, cu Ilene Cosanzene si Feti Frumosi, care cu dragoste si harnicie au tot construit. Bineinteles ca nu au lipsit nici zmeii si balaurii, dar cete de viteji si de eroi le-au taiat capetele si ca dovada ca binele invinge raul, au trait fericiti pana la adanci batraneti, lasand urmasilor mostenire frumusetea si iubirea.

Ma scufund in timp, caut in mine fetita curioasa cu o neliniste in continua crestere, strabatand strazi, cercetand case, intrand in bordeie, iscodind tot ce se petrecea in jur, minunandu-ma de obiceiuri si traditii, ma identific cu cei din trecut si patrund in spatiul lor, ca o reprimire in copilarie. Si asa, ajung in fata unei usi. Nu stiu daca s-a deschis singura sau am deschis-o eu, pentru ca m-au invaluit deodata aroma si aburii de paine calda si realizez ca sunt in brutarie si la gura cuptorului este Nenea Arghir, cocatorul.

- Unde-ai fost copilo, pe unde ai umblat atata vreme? Te cauta toti cu disperare! Nici in casa din strada Grivitei nu te-au gasit!

- Nenea Arghir, nu-mi spuneai dumneata ca Dumnezeu a dat oamenilor ochi sa vada si sa iscodeasca si picioare sa umble? Te-am ascultat! Neastamparul din mine ma poarta pretutindeni, dar tot aici ma intorc.

Casa de pe strada Grivitei era mare si frumoasa, avea gradina, dar singura amintire placuta din ea a ramas tapetul din dormitorul copiilor, din care ma priveau bland, ochii caprioarelor ce strabateau cararile muntilor. La cateva sute de metri, unde astazi se afla restaurantul „Geamuri Late”, era situata una dintre brutariile parintilor, vanduta in 1941, la inceputul razboiului.

Acasa, pentru mine, insemna brutaria din cartier, considerata ca avand cea mai mare capacitate de coacere a cuptorului din oras, unde zi si noapte se fabrica paine. Ma fascina munca lucratorilor, framantatul painii, coacerea, incarcarea in carutele mari si acoperite, numite cotiuge, cand, asezat pe capra, nea Gheorghe „politaiul” transporta din zori painea ce trebuia sa ajunga in restaurante, bacanii, regimente, la penitenciar si mai ales la pescarie, de unde era repartizata pescarilor din balta.

Asa am ajuns eu sa indragesc Dunarea, sa intru in ea fara teama, s-o strabat inot, sa ma joc cu ea, sa ma legan pe ea si, mai tarziu, peste ani si ani, sa imi spele obrazul de lacrimi. Marturisesc ca in cartier ma atrageau si oamenii, care traiau in mod deosebit fata de cei din centru. Aici, in casele construite din chirpci si paianta, mobilate saracacios, dar curate, fara apa si fara lumina electrica, locuiau cu familiile lor, hamalii din port. Viata lor era deosebita fata de ce vedeam acasa. Barbatul era stapanul, care prin munca aducea bani acasa. Femeia, in afara de treburile gospodarasti, crestea pasari si alte animale. La ingrijirea acestora contribuiau si copiii. Ei carau de la canalul din coltul strazii zeci de caldari cu apa, stropeau si maturau curtile si in fata casei. Cand sotul venea acasa, sotia il astepta cu ligheanul cu apa calda si-l spala pe picioare, nu din supunere, ci degetele ei ii mangaiau durerea si ii spalau oboseala. Tot el primea in farfurie bucata cea mai mare de carne. Duminica isi inecau amarul in tuica si vin consumate la carciuma lui Ionita in timp ce lautarii le cantau la ureche de of si dor. Viata nu le era usoara, dar nu lipseau veselia, bucuria. La inceputul mesei faceau rugaciunea si ce fericita eram, cand cu o lingura de lemn, mancam din strachina ciorba de cartofi sau ciorba de fasole. Un deliciu pentru mine era mamaliga.

Se ajutau unul pe altul la constructia caselor, faceau nunti, petreceau. Respectau atat de mult traditia si considerau o obligatie ca in ziua de Pasti sa nu le lipseasca de pe masa cozonacul, ouale rosii si mielul si ar fi fost o rusine daca copiii ieseau in strada fara vesminte noi si n-aveau in mana banutul sa plateasca intrarea la balci. Perioada cea mai grea era cand iarna, Dunarea ingheta, vapoarele nu mai ajungeau in port si trebuia sa-si ia alimentele pe datorie. Isi procurau lemnele pentru foc din balta si treceau Dunarea cu sania trasa de cal. Neaparat trebuiau sa faca focuri pentru a alunga lupii si nu de putine ori auzeam ca 2-3 oameni erau mancati. Imi amintesc ce speriata era lumea cand haite de lupi infometati treceau Dunarea si se apropiau de oras. Acest pericol a existat pana in anul 1951-1952, cand autoritatile au hotarat sa ucida lupii din balta. Nestiutori de toate aceste pericole, copiii se dadeau pe derdelus cu sania, rupeau bucati din cercurile de metale ale butoaielor, le fixau pe cizme si patinau pe lacul Ganea. Chiar daca parintii ne duceau la patinoarul din Gradina Publica, eu preferam patinele colegilor mei si mergeam pe lac, desi veneam cu genunchii juliti acasa.

O pata de culoare erau oltenii, negustorii ambulanti, care strigau si indemnau femeile sa le cumpere zarzavaturile, frumos asezate in cosuri de nuiele, agatate de o cobilita sprijinita de umeri. Se intercalau cu iaurgii, care in loc de cosuri aveau agatate oale de lut si care te imbiau sa le cumperi marfa. Nu lipseau nici geamgii, care, dintr-o ladita purtata in spate, scoteau geamul de schimb. Dar sa te tii, cand aparea flasnetarul! Invartind dintr-o manivela, se auzea o melodie. Papagalul, sprijinit pe un betisor, scotea din cutie o hartiuta, pe care flasnetarul o inmana fetei ce dorea sa-si stie viitorul. Vara, cand era seceta, apareau frumoasele tigancuse, cu fuste confectionate din papura si, in ritm de dans, invocau cantand ploaia. „Paparuda ruda, vino de ne uda/ Paparuda laie, da Doamne sa ploaie”. Ploaia era ceruta si cu ajutorul „Caloianului”, un omulet de lut, asezat intr-o cutiuta si impodobit cu coji de oua rosii(actiunea avea loc dupa Pasti). Se tinea priveghi ca la un mort si, dupa trei zile, convoiul de copii il conducea la malul Dunarii, unde il inmormantam. Treceam din poarta in poarta, la vecini, ceream ajutor pentru pomana caloianului, apoi cate o mamica ne facea gogosi, ne cumpara braga si astfel faceam parastasul. Daca ploua, insemna ca decedatul si-a indeplinit misiunea. Harmalaie mare era cand aparea ursarul. Ursul lui era medicul hamalilor. „-Fa Marie, fa Ioano, a venit ursul!”, se anuntau intre ele femeile. Se deschidea cate o poarta, gospodina aseza pe pamant un pres sau o rogojina, iar barbatul gol pana la brau, se intindea cu fata in jos. Uluita, priveam cum tiganul batea intr-o tobita de care erau agatati cativa clopotei. Ursul inainta, isi punea laba pe spatele barbatului si calca pana la umeri, pe o parte si pe alta. Barbatul gemea sub apasare. Ursarul il intreba daca voia mai incet sau mai tare si-l controla pe urs prin batai mai puternice sau mai slabe in tobita. Se ridica omul in picioare, se scutura zdravan, punea mana pe sold si exclama: „-Ah, mi-a pus la loc salele!”. Alergam acasa, povesteam ce-am vazut si o intrebam pe mama ce sunt alea „sale”. Aflam ca bietul om cara zeci de saci de cate o suta de kilograme, ca i se deplasau muschii si credea ca ursul ii punea la loc. Dracusorul din mine, cand plecau parintii de-acasa, ruga cate-un lucrator sa se aseze pe burta, iar eu imitam ursul mormaind si calcand pe spatele lui. Mama afla si astfel imi primeam portia. Ceva asemanator faceam si cand murea cate cineva in cartier si mi se parea deosebit ca rudele  plangeau cu vorbe cantate, trimitand celor de dincolo mesaje. Acasa, am intins-o pe sora mea mai mica pe masa si am inceput sa bocesc. M-a prins mama si iar mi-am primit portia! Curioasa ma alaturam cortegiului si nu prea intelegeam de ce mortul era dus pe ultimul drum de un car cu boi, de altfel, frumos impodobit.

Nimic nu mi-era strain de ce se intampla in cartier. Aparate de radio existau in doar 2-3 case, dar toata lumea era la curent cu intamplarile din oras, din tara, aflate prin „Radio Canal”. Asa era numit locul unde dupa-amiezele, femeile se duceau la cismeaua din colt si cat timp stateau la rand sa-si umple caldarile, aflau stirile, iar acasa, seara, le comentau cu barbatii.

O isprava de pomina a fost aceea ca ma rugam uneori de nea Gheorghe vizitiul sa ma ia cu el cand transporta painea. Ma refuza, pentru ca nici parintii nu-mi dadeau voie. Si cum nea Gheorghe inhama caii la 3-4 dimineata, am sarit pe fereastra si m-am ascuns in ladita, pe capacul careia mana el caii. Linistit conducea vizitiul, dar ce-o fi simtit bietul de el cand a auzit strigatele si bataile mele. Urmarea acestui fapt a fost ca am luat o bataie zdravana, dar in final parintii m-au inteles si m-au lasat sa-l insotesc pe nea Gheorghe de cate ori voiam. Asa am aflat cum arata un regiment, un penitenciar, o pescarie, un restaurant si alte locuri care mi se pareau interesante si mai ales am invatat cum sa tin haturile in mana si sa conduc trasura.

Intr-o zi, cand nea Gheorghe descarca painea in port si intarzia, am coborat si am ajuns intr-o sala frumoasa, eleganta, cu pereti si scaune imbracati in plus rosu. Am ramas cu gura cascata cand mi-au aparut in fata cateva fete frumoase, imbracate elegant. Nea Gheorghe m-a dat afara si cand am ajuns acasa, am strigat: „-Mama, am fost intr-un castel si am vazut Ilene Cosanzene si zane ca in povesti!”. Cei din jur au inceput sa rada si peste ani de zile am aflat ce le starnise rasul: intrasem intr-un bordel.

Legat de asta, amintirea ma duce la casa bunicii, de unde eram liberi sa ne jucam cu restrictia ca musai trebuie sa ocolim strada Unirii. Cum copilul face invers, noi mergeam si ne jucam acolo. Bunica ne urechea si ne spunea ca acolo sunt femei usoare si rufieni. Parintii ne dojeneau si eu am zis in gura mare ca bunica era rea, ca pe strada Unirii nu sunt femei usoare, ci grase si ca barbatii nu spala rufele ci sunt frumosi si eleganti si la piept au cate o batista rosie. Nu stiam pe atunci ca strada era renumita pentru bordeluri si ca rufienii, erau „pestii” de astazi.

Erau cateva carciumi in a caror saloane se faceau si nunti. Ciudat mi s-a parut odata cand, dupa miezul noptii, mirii s-au ridicat de la masa si au intrat intr-o camera. Mama baiatului s-a postat la usa in timp ce lautarii continuau sa cante. Dupa un timp, usa s-a deschis putin, a aparut mana mirelui, purtand obiectul cel mai intim al fetei. Soacra l-a luat si aratand nuntasilor ca are o pata rosie, a servit cu rachiu pe toata lumea, asta isemnand ca mireasa a fost fata mare, adica virgina.

Odata,  am vazut pe strada o mireasa despletita, fara voal, cu ochii in lacrimi, trasa de mana de ginere, insotiti de nuntasi si de lautari. Lumea privea si din discutiile lor am inteles ca obiectul intim nu era patat si urma ca la fata acasa sa se spele rusinea prin marirea zestrei, daca nu, fata ramanea la mama.

Ma intorc iar in locul care mi-era asa de drag, la brutarie. Aici, eram in directa legatura cu toata activitatea lucratorilor brutari, pentru ca parintii mei ii faceau sa se simta ca intr-o familie. Duminica, fiind zi de odihna, lucratorii tineri mergeau la baluri, cu conditia sa nu stea pana in zori. Imi amintesc ca odata au intarziat, mama nu le-a dat drumul, iar ei au incercat sa sara gardul. Casierul s-a trezit buimac din somn si speriat de zgomot a scos pistolul, hotarat sa traga. Noroc ca mama intr-o fractiune de secunda a realizat ce se intampla, i-a dat peste mana si glontul a ajuns in pamant. Era nevoie de arma, pentru ca si in vremea aceea se intampla uneori ca hotii sa vina la pradat. Mi-amintesc ce hazliu ni se parea noua copiilor ca Duminica seara, mama avea mereu o punga in care erau amestecate sarea si piperul in proportii egale. A fost o femeie puternica si curajoasa si ce mandrii eram cand explica ca va intampina hotii, aruncandu-le in ochi continutul. Ma gandesc ca ea a inventat spray-ul iritant lacrimogen.

Brutaria sa cum a vazut-o un copil de 10 ani - Nicu Iepure

1949 Brutaria fara firma si fostii lucratori

In amintirile mele intra si casierul, pe nume Radu Matei. Era din comuna Urleasca si, dornic de invatatura, a facut liceul in particular dorind sa ajunga ofiter. Imi amintesc cu emotie cand, la inceputul razboiului, un militar a batut la usa noastra. Era Radu Matei care, in pozitie de drepti, a salutat cu mana la chipiu spunand: „-Locotenentul Radu Matei va multumeste pentru sprijinul acordat.” Dupa razboi, renuntand la haina militara si ajuns seful administratie financiare, facea dese vizite parintilor, care se bucurau de gestul de recunostinta. Ca el au mai fost destui, iar noi copiii am invatat ca averea e cea din suflet si minte, cum ne-au invatat parintii. Ce fericita sunt si astazi cand ma intalnesc cu cativa batrani, copiii de-atunci care isi amintesc ca plecau din casa noastra cu bratele incarcate de paine. Pentru ce-au fost si ce-au facut, noi copiii am facut icoana din imaginea parintilor.

Din viata lucratorilor nu se putea sa lipsesc eu si era o bucurie, cand, in pauzele de lucru, Marin, taran de origine, rupea o frunza de dud, o aseza intre buze si incepea sa cante. Mitca lipoveanul, nelasandu-se mai prejos, scotea din buzunar un solz mare de peste si facea acelasi lucru. Toti din jur se minunau si faceau chiar pasi de hora. Uneori, cu o vioara veche sub brat, li se alatura Constandache „nebunul”. 

 10 mai 1936 Monument - Ziua Monarhiei

Botez 1937

Limbajul coardelor imi patrundea in suflet. Ma minunam de maiestria lui si peste ani, am aflat ca era balada lui Ciprian Porumbescu. Nu stiu cine era Constandache, de unde venea si nici cand a murit, dar a facut parte din copilaria mea. Curat imbracat, vorbea singur pe strada si gesticula si lumea i-a zis „nebunul”. Era bland, inofensiv, copiii se tineau dupa el si bineinteles, eu nu lipseam. O minune se petrecea cu el, cand il oprea cate-un barbat si-l intreba: „-Mai Constandache,vreau sa plec cu trenul.” si pomenea diferite destinatii. Atunci, Constandache scotea un ziar din buzunar si prefacandu-se ca citeste,  dadea informatii despre ora, trenul, distanta, pana cand insira toate haltele existente. Nu-mi era teama de el, ba chiar il indrageam, pentru ca avea o privire blanda in ochii lui albastri si mai tarziu, m-am gandit ca avusese in normalitate o slujba la CFR, destul de importanta. Uimea tot cartierul cu memoria lui.  

Recunosc ca mi-ar fi placut sa ma nasc baiat, ca nu prea am avut de a face cu papusile, dar saream gardurile la vecini sa fur caise si cand uneori ma striga mama, ii raspundeam dintr-un salcam unde, cocotata, ma desfatam mancand flori sau veneam murdara la gura cu rochia patata de agude. Impreuna cu baietii inaltam zmee, ma jucam de-a „hotii si vardistii” si cand in santurile sapate de-a lungul strazii unde se aduna apa de ploaie intrau copii sa se balaceasca, nu lipseam si deseori ajungeam acasa cu picioare ranite de sarme, de cioburi, iar mama necajita ma numea tiganca ca m-a luat de la satra pe un ciur de malai. Si asa, plangand, hotaram sa ma duc la corturile de tigani sa-mi caut parintii.

Misteriosi erau pentru mine tiganii care veneau primavara cu carutele cu coviltir si instalau corturile aproape de Dunare, langa lacul Ganea, azi disparut (pe locul lui s-au construit depozitele BAJTM). Femeile aveau in parul impletit in cozi banuti. Ele dadeau buzna in cartier si isi aratau talentul de a ghici in carti si in ghioc si cand intrau la noi in pravalie, cumparau cate o paine, dar sub fustele lor ascundeau cate 2-3, fapt cel amuza tare pe tata. Barbatii purtau parul lung si ondulat si lucea de unsoare. Bineinteles ca acasa am facut aceasta remarca, iar tata m-a asigurat ca era grasime de bursuc, care ii ferea de paduchi. Din cizmele inalte pana la genunchi se revarsau pantalonii, confectionati din catifea reiata. Erau mesteri in confectionarea pensulelor si a bidinelelor din par de cal si in confectionarea pieptenilor din os, cu care faceau negot. Isi instalau cate un atelier cu forja unde faureau din fier inrosit potcoave. La inceput, priveam ingrozita cum ridicau picioarele cailor si cu caiele (cuie lungi si groase) le fixau pe copite. Mi-era draga Natalita, fiica bulibasei, de la care parintii mei inchiriau frumoasele lor costume de sarbatoare, cu care ne mascam la carnavalul de „Lasatul secului”, adica in ajunul intrarii in postul Pastelui. Cu ochii mintii ii vad si astazi pe acesti oameni, adunati cu familiile lor langa Vadul Olangeriei in 1942, cand priveau speriati si nici noi nu intelegeam ce se intampla. I-au dus nemtii la Bug in Transnistria. Multi nu s-au mai intors, iar cei care au scapat au ajuns epave. Dupa cativa ani, o tiganca zbarcita s-a apropiat de mine, mi-a vorbit si am inteles ca era Natalita. Cred ca avea in jur de 16 ani si as fi preferat sa nu stiu ce ramasese din frumoasa si zvelta Natalita.

Las in urma tristetea si ma intorc in grajdurile brutariei in care erau 6 cai. Fratele meu Petrus ii iubea cu patima. Anual mergeam cu ei la abator la inoculare si cand ieseam, ii calaream facand un ocol pana acasa, lucru interzis pentru mine. Iar imi primeam portia, de data asta de la tata! Mai tarziu, cand tata a cumparat un docar(invatasem de acum sa calaresc), avand-o alaturi pe sora mea mai mica Nella, il conduceam, mandra ca inhamat la el era Mircea, cal pur-sange arab. Pe acea vreme, pe strada Carantina era marele regiment 3 Artilerie Calareata, la care recrutul era obligat sa vina, cat facea armata, cu un cal. Gica, fratele meu mai mare, acolo a facut armata si la eliberare, Mircea a venit la noi. Dar sa stiti ca prietenul meu cel mai bun era Misu, batranul roib! De cate ori mi se parea ca nu sunt inteleasa de parinti (era cam des), ma duceam in ieslea lui Misu si in timp ce el, linistit, lingea bolovanul de sare, eu plangand in hohote, ii spuneam necazurile. Uneori ma gaseau dormind acolo. „Bietii copii de atunci nu aveau privilegiul, ca cei de astazi, sa-si reclame parintii pentru rau tratament si, slava Domnului, nici pe profesori.”

 Valeria, Petrus si Nella Ursan

 2 surori mai mici si mai cuminti

Nu era mare cartierul. Aici toti oamenii se cunosteau, se inrudeau, se iubeau, se inveseleau impreuna, uneori se certau, se bateau, dar erau alaturi la necazuri si dureri. Cand cineva isi facea o casa, sareau toti vecinii sa-l ajute. Asistam la inaugurare, cand preotul sfintea casa si ma amestecam in jocul copiilor, cand cei mari se veseleau pe muzica lautarilor. Strazile purtau nume frumoase si nu stiu de ce ma sufoca acum emotia la amintirea cand, pe strada Sabinelor, in casa mica si saracacioase a unui hamal, s-a nascut in octombrie 1934, Vasilica Tastaman. Talentata si iubita de toata lumea, copila aceasta, care era impreuna cu mama ei aproape zilnic in casa noastra(era colega si prietena cu sora mea), a crescut orfana, caci tatal ei, carmaci de slep, a murit in timpul razboiului, cand vasul s-a lovit de o mina. Vasilica, mama ei, frumoasa de-ti lua ochii, a murit la 37 de ani de TBC. Cu cateva luni inainte, fiica ei, care activa in brigada artistica a Clubului Marinarilor din port (avea 15 ani), a avut sansa sa fie selectata de regizorul Teatrului Comunal (azi Maria Filotti). Acesta, considerand-o un mare talent si n-a gresit, pentru ca in anul 1951, spectatorii, asistand la piesa „Hagi Tudose”, cu rolul principal detinut de marele actor Neamtu Ottonel, aplaudau frenetic pe Vasilica Tastaman, in rolul nepoatei avarului personaj. Eu plangeam in hohote si-mi aminteam, cum mama ei pe patul de moarte, spunea: „- M-a ajutat Dumnezeu ca-n ultima clipa sa stiu ca fiica mea, ajutata de talent, va ajunge acolo unde a visat.”. Daca ati cunoscut-o, daca ati auzit-o sau vazut-o pe Vasilica Tastaman, pe scena sau in film(ascensiunea ei s-a datorat numai talentului), vreau sa stiti ca si-a pastrat nealterat sufletul, ca n-a uitat de unde a plecat. De cate ori venea in turneu la Braila, rezerva o masa la restaurantul Braila (astazi cofetaria Select), la care isi invita toate rudele, iar la finalul spectacolului, petrecea cu ei. Nota bene!

 Vasilica Tastaman ( dreapta sus )

Vasilica Tastaman ( a doua din dreapta jos )

Mihu Dragomir, un poet brailean, din pacate cam uitat, a scris :

„Sus in deal la Comorofca,

Unde-si beau pescarii vodca...”

Aici localizez eu bordeiul in care locuia lipoveanul Maxim. Fiica lui, Pelaghia, colega mea de scoala primara ma invita adesea acolo, unde vara era atat de racoare,  incat hotarasem ca asa va arata locuinta mea cand voi fi mare. In aceasta camaruta sapata in pamant, unde la suprafata iesea numai un burlan de la soba unde se incalzeau iarna, tinuta de mama intr-o curatenie desavarsita, traia aceasta copila, pe care Dumnezeu a dotat-o cu o deosebita inteligenta. Norocul ei a fost ca regimul ,favorabil oamenilor simpli, a ajutat-o sa lucreze in domeniul cercetarilor stiintifice. Copiii ei, vorbitori de limbi straine, avand tatal ambasador, credeau ca e o fantezie cand mama, sincera, le spunea de unde vine. Martora la ascensiune m-am bucurat de norocul ei.

Ma opresc putin din drum, ii caut cu privirea pe toti martorii tumultoasei mele copilarii. Mi-e greu sa ma despart de perioada cand cu inocenta varstei, nu faceam diferente, nu-i dispretuiam pe copiii care se minunau ca in casa noastra, podeaua de lemn era vopsita si lacuita, ca mobila era deosebita de-a lor, ca in loc de lampa, invatam la lumina becului, ca aveam telefon si radio. Am suferit mult cand diferenta au facut-o ei. Colegi de scoala primara(4 clase erau obligatorii) deveneau ucenici la diferite ateliere, iar eu, devenind eleva la liceu, crescand, tinuta mea era mai pretentioasa, mi se adresau cu „domnisoara Valeria” fapt ce ma intrista.

Nu am veleitati literare. Poate imi lipseste potentialul de a folosi scrisul ca mijloc de comunicare, dar am incercat doar sa aduc aici pe protagonistii itinerariului meu afectiv, in care oamenii aceia simpli si-au pus intr-un fel amprenta asupra vietii mele. Le multumesc ca m-au lasat sa intru in casele si gandurile lor, ca mi-au inteles dorintele si ingaduitori fata de nebuniile unui copil, mi-au raspuns la toate intrebarile (unele incomode) despre tot si toate cate ma interesau. Cu adanc respect si recunostinta ma aplec in fata dragilor mei parinti care au imprimat copiilor frumusetea si importanta celor „7 ani de acasa”. De la ei am invatat ce este iubirea, prietenia, valoarea cuvantului dat, puterea in fata loviturilor de orice fel si mai ales ca banul nu trebuie sa-ti fie stapan, ca-l dobandesti cu truda pentru usurarea existentei, sa pui pe masa painea noastra cea de toate zilele si ca te apropii de divinitate daca dai o bucatica din ea unui nevoias. Ei au fost suportul trairilor mele de mai tarziu. Fara ei, sufletul meu ar fi fost astazi pustiu. Cu ei alaturi am uitat de singuratate, nu am avut timp sa o vad. Acum, cand sunt pe ultima suta de metri, as vrea ca dincolo sa ma intampine toti cu lumina la intrarea in tunel, ca la capatul lui sa fie lumina de la Dumnezeu, ca un semn al iertarii pacatelor ce le-am savarsit. Daca-i intuneric, inteleg ca drumul duce spre iad, de unde Scaraoschi, speriat ca-l pun pe jar, ma da afara. Neavand incotro, ma intorc de unde am plecat, dupa ce, sub egida iubirii, copilul zurbagiu si batrana inteleapta face celor care-au fost o DECLARATIE DE DRAGOSTE.

Valeria URSAN

EDUCATOR, INVATATOR, PROFESOR UN ALTFEL DE PARINTE

             

          Lansare de carte la biblioteca "Panait Istrati"."ZAMFIRA". Inca nu o cunosc dar o stiu pe autoare. Invatatoarea Angela Burtea. Frumoasa, sensibila, cu capacitatea de a patrunde in sufletul si mintea omului, scoate din el frumosul si uratul, binele si raul. Bucuroasa particip de cate ori pot la asemenea evenimente, admir dragostea pentru condei si a celor care vorbesc despre carte si scriitor. Primul, este profesorul Constantin Gherghinoiu. Cel de-al doilea, profesorul Dumitru Anghel. Acesta, grav, prea serios citeste dupa niste foite pareri si ganduri despre cele doua, adica Zamfira si autoare. Marturisesc ca ma copleseste cu forta sa de a analiza scrieri si caractere. Il admir, imi place sa-l ascult si de foarte multe ori mi-e teama ca nu am capacitatea sa-l inteleg. De altfel stiu ca ma gasesc in umbra condierilor dar pentru clipele de desfatare spirituala le multumesc. Face acelasi lucru fara notite, cu un zambet in coltul gurii, cu luminite in ochi, cu voce calda profesorul Gherghinou pe care declar sus si tare ca il iubesc foarte. Desi nebrailean el face din orasul nostru "o noua religie", iti arata Dunarea prin fereastra Gradinii Publice, stie chemarea baltilor, ba chiar plange disparitia din "nesimtire de natura" a canalului Corotisca. Din valurile Dunarii face file de istorie si de legenda si de aceea eu, legata puternic de oras, de raiul baltii si mai ales de Dunare a caror ape m-au purtat spre fericire de-a lungul zecilor de ani ii multumesc pentru profundele clipe de desfatare oferite de scrierile sale. Unul sobru, celalalt jovial, sunt ascultati in tacere cu atentie de toti dascalii care au umplut sala pana la refuz. Ii privesc si aproape fara voie cobor pe scara timpului pana ajung la copilul care am fost care plecand din mana educatoarei am trecut in mana invatatoarei. Imi amintesc cu cata mandrie imi priveam uniforma si rechizitele scolare si ce fericire eram ca o sa fiu eleva la scoala primara numarul 9, astazi numarul 17 de pe Stefan cel Mare. Cu o zi inainte de a incepe scoala, mama cu tandrete mi-a spus: ”Draga mea incepand de maine ai sa mai ai o mama”. Speriata foarte am spus ca nu ma mai duc la scoala si ca nu o vreau pe cealalalta. Cu blandete mama mi-a explicat ca ea va fi aceeasi intotdeauna, ca doamna invatatoare va fi mama sufletului si a mintii mele. N-am dat semne ca am prea inteles dar faptul ca dupa atatea decenii imi amintesc nu numai numele ci si chipul celei care a fost invatatoarea Jianu. Timpul nu sta pe loc, copiii sunt aceiasi, numai ca noi cei de atunci aveam pentru dascali mult respect si o anume iubire. Faceam toti nazbatii, nu invatam chiar stralucit, mai primeam cate o pedeapsa (ne batea cu linia la palma) dar as putea sa continui mult cu duioasele amintiri din acea perioada. Una din marile nazbatii facute de mine a fost in clasa a patra cand verisoara Milica m-a intrebat daca am observat ca actritele din film au toate sprincene subtiri trase cu creionul nu ca ale mele groase si mi-a propus sa mi le rada, sa mi le subtieze. Am acceptat si realizati ce dezastru s-a intamplat apoi. Bataia a primit-o verisoara mea, dar mie sprincenele nu mi-au crescut si plangand am refuzat sa ma mai duc la scoala. Ce a discutat mama cu invatatoarea am aflat mai tarziu pentru ca inteleapta doamna Jianu le-a spus copiilor ca am fost bolnava si ca din cauza temperaturii mi-a cazut parul de la sprincene si le-a cerut sa nu rada de mine. Cu ochelari de soare am fost la scoala si pana nu mi-au crescut sprincenele nu a facut nimeni haz de mine si de asta cand scriu acum simt aceeasi caldura in suflet pentru draga si inteleapta mea invatatoare. Vreau sa va spun ca si sotul ei era invatator la scoala numarul 9 de baieti si s-a purtat tare urat cu lipoveanul Mitrofan care ii era elev, i se adresa mereu cu cuvantul “bolsevicule”. Facea parte din grupare legionara “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” care intr-o anumita perioada s-a remarcat prin purtari grave, chiar atrocitati pentru care mai tarziu au fost aspru judecati. Imi amintesc ca domnul invatator Jianu a fost judecat si el la batranete de un securist care la finalul cercetarii i-a spus: ”Domnule invatator sunteti liber, plecati. Mi-ati otravit copilaria dar eu n-am uitat ca m-ati invatat carte. Eu sunt Mitrofan, bolsevicul.” Au fost oameni si oameni, Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti.

         Lucrurile s-au schimbat cand am intrat in clasa I de liceu, cum ar fi a cincea acum. Dascalii erau profesori pentru fiecare obiect in parte. Cel mai mult m-a atras istoria. Prin ea am aflat cine au fost oamenii de demult si ce au facut pentru noi. Prin geografie am aflat ca inainte mi se deschideau drumuri pe ape, pe uscat, cat de cuprins si vast era Pamantul si asa am ajuns sa doresc cu frenezie sa stiu cate ceva despre cei ce au fost si urmele lor si am dorit sa calatoresc sa vad un pic din magnificul Pamant pe care am avut norocul sa ma nasc. O picatura din dorinte s-au implinit. Intotdeauna insa am stiut ca fara ei, fara daruirea acestor parinti spirituali ,ocrotitori ai drumului nostru in viata n-as fi stiut si n-as fi vazut nimic din toate acestea. Ma plec cu adanca recunostinta asupra memoriei lor. Nu am fost o eleva stralucita, matematica cel putin nu imi placea deloc si cand prin clasa a patra cu voce moale le-am spus parintilor sa imi puna si mie un preparator, asa se numeau meditatorii atunci, tata mi-a spus raspicat ca profesorul nu trebuie sa invete pentru mine si ca e suficient sa am la matematica note de trecere. Incepusem sa citesc romane de aventuri si calatorii in fascicole si cei de varsta mea isi amintesc de aventurile submarinului DOX si ale renumitului detectiv englez Scherlock Holmes. Cu cartea in mana mama era convinsa ca invat iar eu intre foi ma delectam cu intamplarile din jungla, dupa mari si oceane si as fi vrut sa fiu baiat sa colind,sa vad, sa aflu. Ii cer iertare mamei ca uneori o pacaleam.Cu mintea plina de atata trecut, cu sufletul incarcat de multe trairi, cu ochii incetosati revin in sala, privesc chipurile care poarta in ele atata stiinta si ma intreb ce ar zice educatorii, invatatorii, profesorii de atunci cand i-ar vedea pe cei de astazi cu demnitatea stirbita de parinti, elevi si de toti cei care astazi ocupa functii mari si care candva le-au fost elevi. Imi vin in minte cuvintele lui Hristos:

“Fiti blanzi cu cei ce va insulta

Iertati pe cei ce va lovesc

Iubiti pe cei ce-n contra voastra cu dusmanie se pornesc”

         Nu ma pot opri totusi sa nu va spun ca desi sunt de acord cu cerintele voastre banesti (aveti dreptul la un trai decent) dar as vrea sa va aud spunandu-le in fata prigonitorilor: ”Dati-ne ceea ce e mai de pret. DEMNITATEA.” Se incheie lansarea, parasim sala si undeva intr-un colt din mine as vrea ca un sculptor sa faca un grup statuar din educator, invatator, profesor pe care sa se scrie : ”Un altfel de parinte. RESPECTATI-L!”.

Valeria URSAN

Prezente armenesti la Braila

TVR Cultural. Pe ecran un barbat tanar, mustacios, cu vorba mai domoala isi arata intr-un fel nemultumirile. Il ascult pentru ca mi se pare ciudat ca pe varful capului poarta o tichiuta orientala. Tresar cand spune ceva despre radacinile lui armenesti. Apar niste fotografii cu intamplari infioratoare din perioada masacrului, genocidului armean din 1915. Particip cu toate simturile si cu toate durerile si nedumeririle neamului din care si eu fac parte. Acum cateva zile doua tinere eleve m-au intrebat: ”Cine au fost si sunt armenii si cum au ajuns in Braila?”. Asta poti sa o afli de la domnul profesor Candea (directorul muzeului, pe care eu il consider harta de dedesubtul si de deasupra Brailei, pe care dragostea fata de Braila l-a transformat intr-o reala enciclopedie istorica) ca primii armeni au ajuns la Braila venind din Moldova dupa ce cetatea turceasca a fost demolata adica anul 1830. Acestia, buni mestesugari si iscusiti negustori s-au stabilit in Moldova din timpul lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Stefan cel Mare, care i-a apreciat dandu-le dreptul sa-si construiasca in Suceava o episcopie. Recunoscatori, armenii din Romania, in fiecare biserica au asezat acest hrisov. In timpul lui Stefan Rares cam prin secolul XVI fiind persecutati multi dintre ei au trecut granita in Transilvania, unde primiti cu bratele deschise, au si fost maghiarizati. Pana aici este istorie. Printre alte etnii care au fost de fapt parintii acestui oras, etnia armeana nu a fost numeroasa dar si-a pus umarul si au contribuit impreuna cu ceilalti la dezvoltarea social-economica a acestui oras. Au fost negustori mai mici,mai mari, au deschis la Braila fabrici de covoare manuale, una s-a chemat “Erevan” cealalta “Buhara”, maiestria tesaturilor, calitatea lor a facut ca exportul acestora sa aiba importanta pana la revolutie. O personalitate in domeniul medical nascuta la Braila a fost dupa cum se stie Ana Aslan, a carui tata, a fost armeanul Maghardici Aslanian, om bogat dar din pacate cazut in patima jocului de noroc, a pierdut toata averea, s-a sinucis in anul 1911. Bunica mea imi povestea ca sotia lui, Sofia, era grecoiaca, mult mai tanara ca el si cat de greu i-a fost cand a trebuit sa plece din casa in care nascuse copiii si ca a trebuit sa se descurce singura cu cresterea si educatia lor, ca vaduva si saraca a plecat la Bucuresti cu fetele carora pana atunci le dadusera o educatie deosebita. Banuiesc ca din cauza asta bunica nu l-a prea iubit pe tata, considerand ca armeanul risipitor i-a sedus fata cu 20 de ani mai tanara. Armeanul pentru care aveam o admiratie deosebita a fost preotul bisericii armenesti Hovssep Caribian, om de o mare cultura, vorbea cursive cateva limbi straine. Avea trei fete, bune violoniste, care isi acompaniau parintii in serile musicale din casa parohiala. Dealtfel cea mai mare Zephui a fost pana la moarte profesoara de vioara la Conservatorul LYRA fapt mentionat de Analele Brailei. Cea mica Astrid, de o mare frumusete, acompania la orga slujbele din biserica. S-a casatorit cu cel mai mare frate al meu. 

 Preot Hovssep Caribian

Comitetul bisericii armene Braila - dreapta sus tatal meu

Un armean despre care la noi in casa se vorbea cu respect pe care eu nu l-am cunoscut a fost Armenag Manilassian mare exportator, cerealist care avea la Braila o sucursala. Casa lui se afla in Piata Sfintii Arhangheli, unde astazi se afla restaurantul “Europa”. Desi eram mica imi amintesc ca la Bucuresti in casa fiicei sale, o mare pianista, ruda prin casatorie cu scriitorii Pastorel si Ionel Teodoreanu, am ascultat la gramofon o placa cu glasul Haricleei Darclee cantand doine romanesti. Nu am inteles importanta, pentru ca eram la varsta cand nu intelegeam. Mai tarziu mama mi-a explicat ca Darclee a fost braileanca, ca placa de patefon care avea imprimata vocea ei a devenit document istoric pentru ca era unicul disc din lume pe care era imprimata vocea divei si a fost daruit de doamna Darclee bunicii lui Lizet Manilassian. Acum cativa ani am fost impresionata peste masura cand in cadrul concursului “Haricleea Darclee” doamna Mariana Nicolesco a invitat in foiaerul teatrului, iubitorii muzicii clasice, dand spre ascultare acest disc brailenilor care au auzit  prima data vocea marei cantarete interpretand doine. Armeni despre care am cunostinta au ajuns aici manati de urgisita lor soarta, cand in anul 1915 au fost deportati, masacrati, asasinati peste un million si jumatate, cei mai multi fiind batrani, femei si copii. Tatal meu fiind unul dintre ei, marturisesc ca eu si fratii mei am simtit in suflet lipsa bunicilor si rudelor paterne. Durerea ca au existat si nu i-am cunoscut niciodata ne-a insotit de-a lungul copilariei si a maturitatii. Tarziu, foarte tarziu,abia dupa moartea lui am inteles cata forta i-a trebuit sa isi ascunda disperarea iar noi copiii eram surprinsi cand uneori ingenuncheat in fata icoanelor la biserica armeana, isi stergea cate o lacrima din coltul ochilor. Armenii mandri ca in anul 301 a  apartinut unui stat care a declarat ca religie de stat ortodoxia si-au construit in fiecare oras din Romania cate o biserica ceea ce arata statornicia lor in tara unde si-au gasit adapost. Regret enorm ca nu ne-a invatat limba armeana desi in fiecare duminica cantam armeneste slujbele invatate pe de rost incheiate intotdeauna cu “Der Vogormia” (Doamne miluieste). Nu intelegeam de ce i se spunea “pasaportar”,de ce in fiecare an trebuia sa mearga la chestura, la controlul strainilor, cum se spunea atunci, sa plateasca o taxa ce ii dadea dreptul sa stea in tara. In timpul razboiului nu se putea deplasa dintr-un oras in altul fara a primi autorizatie de calatorie. Omul acesta care ne-a invatat sa respectam munca, sa iubim oamenii, sa fim darzi in fata vietii, sa nu umilim pe altii dar nici noi sa nu ne lasam umiliti, sa nu fim sclavii banului, sa vedem si partea frumoasa a vietii a trebuit sa plece dincolo incarcat de neputinta de a-si scuti tovarasa de viata de navalnicele schimbari sociale din 1948 care au dus-o spre teribila inchisore de femei de la Mislea.

Cand la scoala am invatat despre exploratorul norvegian Friedjoff Nansen am aflat de ce actul tatalui meu se chema “pasaport Dr. Nansen”. Armenii care in urma genocidului s-au risipit in intreaga lume neavand nici o identitate si-au gasit loc in inima calda a norvegianului, care in anul 1920 devenind presedintele Ligii Natiunilor si punand problema acestor napastuiti a propus sa li se elibereze un document in care acestia sa isi treaca data, locul nasterii, parintii si drept recunostinta armenii au cerut sa fie trecut numele lui si asa “pasaportul Nansen” le-a dat dreptul sa isi gaseasca loc in societate. Mama i l-a pus in sicriu, spunand printre lacrimi ca poate o sa ii fie necesar si dincolo. Am de la el un act eliberat de ambasada armeana din Romania, o adeverinta eliberata de chestura din Braila din care rezulta ca si-a platit taxele,in care e trecut si numarul pasaportului.

 

Misterios mi s-a parut pana dupa revolutie un document pe care nu a putut sa ni-l traduca nimeni pana acum 10 ani cand un armean venit din Liban, casatorit in Braila mi-a zis ca e scris in limba araba ca Ovesp Vasoian era fiul lui Avedis si Hatun, asa am aflat numele bunicilor. Actul acesta   m-a intors in trecut cand noi copiii prea indestulati mai faceam mofturi la masa. Tata se supara de fiecare data pana cand intr-o zi a luat din rafturi o paine neagra, cu capac (era o paine mare peste care inainte de a se baga la cuptor se aseza o coca mai mica crestata cu un cutit si crescand in cuptor o acoperea ca un capac), a spus mamei sa puna farfurii, i-a cerut sa plece din camera. Era uneori aprig la manie tata si noi toti am inghetat de spaima cand l-am vazut ca rupe in doua painea,scoate miezul cald din care framanta bucatele cam de forma unui mic din carne si le aseza la fiecare in farfurie. Apoi a luat in mana o bucata de miez si una de coaja spunand: ”Fiti atenti! Asta e carnea si cealalta e painea si acum mancati! Musca din carne, musca din paine,inghite!”.Ne-a lasat sa mancam 2-3 bucati din miezul ala gretos si l-a intrebat pe fratele meu mai mare: ”Petrus, tata, cati ani ai?”,”Doisprezece” a murmurat speriat fratele meu. Deodata fata aceea dura s-a transformat in ceva neinteles de noi atunci, indurerata, cu privirea nostalgica si ochii inlacrimati, ceva care exprima disperare asa cum mai tarziu am inteles si cu voce blanda ne-a spus: ”Am avut si eu doisprezece ani. Parinti, frati, surori toate astea s-au sfarsit cand am asistat la macel din care a scapat mama, o sora si eu.Prin haosul acela mama isi smulgea parul si isi striga durerea aproape innebunita si o cauta pe Hatunica, surioara mea de patru ani. Am luat-o in brate si i-am spus sa nu mai planga ca eu ma duc si o caut pe Hatunic si fara ea nu ma intorc. Nu am stiut ce vorbe mari spun atunci, am plecat si nu am stiut ca nu ma mai intorc niciodata. Am iesit in fuga din casa, in strada am vazut-o moarta pe sora mai mica a mamei, langa ea cu sanul in gura pruncul ei de cateva luni, mort si el. In dezastrul de pe strada mi-amintesc ca un batran m-a trantit la pamant si mi-a zis sa o fac pe mortul. Am vazut cum din fabrica de ulei din susan a parintilor care ardea faceau explozie bidoanele cu uleiul acela fierbinte. Cred ca am lesinat, nu mai stiu decat ca am ajuns intr-un orfelinat tocmai la Damasc, ca am fost al nimanui ca si ceilalti copii, ca am fugit din orfelinat, am dormit pe strazi, am fost flamand si al nimanui si cand o sa cresteti mai mari, o sa va povestesc prin cate am trecut pana am ajuns in Romania”. Din acel moment, niciodata noi copiii nu am mai facut mofturi la mancare. A fost singura data cand ne-a povestit ceva din viata lui, am inteles ca ne-a protejat neingreunandu-ne viata cu ce era numai al lui. Tarziu, tarziu de tot, abia dupa moartea lui m-am adancit in istoria armenilor. M-a durut soarta lor si mi-ar place ca cei din jur sa respecte acest neam care nu a trecut prin viata tarandu-se in genunchi. Cinstiti, harnici au avut diferite ocupatii, mici sau mari negustori, buni mestesugari. Nu stiu cu ce s-a ocupat tatal meu ani de zile. Cand noi copiii ne-am nascut parintii mei erau deja negustori brutari si nu ne-am intrebat de ce firma era pe numele mamei. Mai tarziu am inteles ca mama desi avea tata armean, venit din Moldova, era de cetatenie romana dispunand astfel de toate drepturile. Am priceput si de ce noi copiii eram cetateni romani si de ce bunica si fratii mamei spuneau ca face moarte de om daca nepotii lor vor fi trecuti pe pasaport. Nu l-au prea iubit pe armean mai ales cand in 1948 totul intrase in posesia Statului iar mama nesocotind ca nu mai avea dreptul la comert particular, facea noaptea paine, o distribuia pana in zori pana cand a fost prinsa de politia economica cu cuptorul plin de paine. Simtindu-se vinovat ca nu era roman, bietul tata a paralizat pe salile tribunalului cand tovarasa lui de viata si mama copiilor a fost condamnata pentru SABOTAJ IMPOTRIVA STATULUI. Si asa sora mea a fost data afara de la liceu, fratele meu din armata iar tata a decedat la cateva luni de la eliberarea mamei, cerandu-i iertare. Astazi odihnesc amandoi alaturi, in cimitirul armean. Peste cateva zile adica pe 24 aprilie armenii comemoreaza 95 de ani de la genocid, acest masacru care le-a schimbat drumul vietii, carora li se spunea ca sunt strainii care isi poarta casa in spate prin lume. Am vorbit de cate ori am avut ocazia despre ei, am donat bibliotecii “Panait Istrati” carti din care puteti afla ca Armenia a fost un mare regat, ca in timpul lui Isus Cristos avea granite cu Israelul. Fiind printre primii crestini, cand la Ierusalim se face slujba de Inviere, Patriarhul Ierusalimului, drept recunoastere, are alaturi un preot armean si unul grec. Tinuta vestimentara a preotului armean se deosebeste prin sobrietate si prin faptul ca acoperamantul capului este o gluga in forma de triunghi care simbolizeaza Muntele Sfant Ararat ce din timpuri stravechi era pe teritoriul armean. 

Episcopul Agapian Datev slujind la biserica armeneasca din Braila martie 2011 

                            Biserica armeneasca Braila 2009

Am donat bibliotecii “Panait Istrati” peste 80 de carti cu ajutorul deputatului Varujan Pambuccian. Din lecturarea lor puteti afla ca acest popor crestin isi poarta viata in trecutul lor. Numele: Bagdasarian, Agagiamian, Cealachian, Vasoian, Caribian, Apragamian si multi armeni, care nu au vrut niciodata razbunare ci recunoasterea faptului ca in 1915 niste conducatori otomani patimasi si orgoliosi le-a purtat spre moarte neamul prin desertul Mesopotamiei. “CARTEA SOAPTELOR” tradusa in zeci de limbi, autor Varujan Vosganian, poarta in filele ei istoria asa cum a fost a unui secol. In numele omeniei cititi-o!. Eu am citit-o. M-ai facut Baron Vosganian, sa simt ca, si SOAPTELE plang!”.

SAT SNORAGALEM ! (Iti multumesc ! )
Valeria Ursan