Incursiune in trecut VI

                Nimic nu ma fascinase mai mult la doamna Valeria Ursan ca dragostea cu care patrundea in lumina timpului trecut, in a carui aroma se lasa purtata cu o placere debordanta. Uneori imi parea rau ca nu facusem parte din acea generatie, ca nu cunoscusem direct vraja lumii de altadata! Ma multumeam acum cu povestile luate „la prima mana" si ma numeam fericita ca viata mi-a oferit sansa de-a cunoaste pulsul unei alte perioade istorice prin intermediul acestei doamne. „Tineretul trebuie sa stie, sa cunoasca! Cu cat stii mai multe, cu atat esti mai stapan pe tine, iar puterea mintii iti da forta si curaj. Fiecare perioada istorica e facuta si din bune si din rele. Dar ceea ce a fost bun, nu trebuie uitat!" asa-si incepea de fiecare data povestea doamna Valeria Ursan, dupa care continua:

            „Provin dintr-o familie instarita pentru perioada interbelica. Parintii meu erau detinatorii a doua brutarii, iar painea obtinuta hranea multe familii din orasul nostru. Se lucra continuu, iar ai mei ne invatasera de mici ca respectul pentru munca trebuie sa fíe pe primul loc. Se facea semnul crucii pe spatele painii inainte de a fi taiata, iar fiecare bucatica insemna multa truda, multa sudoare. Painea nu se arunca, doar pasarile cerului adunau firimiturile cazute. Crescusem si facusem un cult pentru munca si paine; invatasem ca banul se face cu sudoarea fruntii. Banii nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu ne-au ramas, desi castigul celor doua brutarii ne asigura un trai indestulat. Tata avea o vorba: „sa dai si altora din ce-ti prisoseste si sa te bucuri de bogatia care-ti ramane in suflet si minte!" N-ai sa vezi si sa auzi prea des aceste vorbe in ziua de azi, iar despre fapte, nici atat! Tata fusese un armean apatrid, care ajunsese in tara noastra detinand pasaport Nansen. Muncise mult, respecta oamenii si munca lor si era cinstit pana in maduva oaselor. Asa ne crescuse si pe noi, iar pentru a simti rostul si rolul muncii, in vremea razboiului lucram adesea alaturi de angajatii nostri, iar la sfarsit de saptamana primeam castigul in bani ca toti ceilalti lucratori.

            Multe locuri ma atrageau in Braila  noastra, dar ca Dunarea nimic nu era mai placut si mai incantator. Plina de viata, apele ei ma chemau adesea in jocul ei periculos, dar si incitant. si pentru ca stiam bine ce inseamna cuvantul munca, respectam fiecare lucrator, asa cum facuse si familia mea odinioara, iar broboanele de sudoare ce se scurgeau de pe fruntile lor ma determinau sa ma inclin de fiecare data in fata chinului lor. Viata portului era animata de hamalii pe ai caror umeri trecea intreaga incarcatura a vapoarelor acostate la tarm. Ii vedeam adesea stand la umbra vagoanelor, asteptand ca vataful sa-i anunte sosirea vreunui vas in port. Nedumerita, priveam cu o curiozitate exagerara inscrisul acela de pe talpile picioarelor lor. Dupa multe intrebari, aveam sa aflu ca acela era pretul solicitat de ei pentru ceea ce urmau sa presteze. Hamalii acelor timpuri aveau de munca aproape tot timpul, iar grevele despre care vorbesc acele vremuri se refera la nemultumirea lor la aparitia elevatoarelor care le furau obiectul muncii.

            Nu-i este usor sufletului meu cand totul este atat de pustiu. Amintirile trecutului vin inspre mine, ma duc eu spre ele si de aceea ma doare cand astazi la Dunare pustiul ma inconjoara. Plang eu, plange si tarmul, dar tare mai plange Dunarea albastra! Unde au disparut carutasii, docherii, hamalii, misitii, cei care dadeau viata portului? Acolo era furnicar de lume, pe zona aceea se sprijineau toate strazile orasului, iar fiecare strada putea reprezenta o fila de istorie, o fila de roman. Fiecare om, tanar sau batran, isi avea menirea sa; o tabla de sah in care orice miscare, cu trimitere la plecarea sau sosirea vapoarelor, facea sa vibreze si sa creeze o armonie perfecta intre apa, piatra si om.

 

             Societatile de import - export ale armatorilor dadeau putere economiei. Armatorul armean Manissalian exporta cereale, iar evreul Vexler, grecul Kiriakidis sunt doar cateva nume cu rezonanta pentru orasul nostru. De mare succes era si societatea „Dunarex". Toate societatile aveau la parter cafenele, restaurante, taverne care erau luate cu asalt de marinari, unde isi faceau veacul pana la incarcatul sau descarcatul vapoarelor. Bautura curgea in valuri, se canta, se dansa, iar prostituatele, femei tinere si frumoase, intretineau atmosfera cum puteau mai bine. Meserie legalizata, cu carte de munca, numita „condicuta", femeile erau verificate lunar de medicul care certifica sanatatea lor prin aplicarea parafei. Intr-o altfel de societate, cu un alt sistem de valori, femeia reusea sa incante sufletul oricarui barbat autohton sau strain, primind cu satisfactia implinirii recunostinta acestora. Se intampla ca uneori cate-o femeie frumoasa sa vrajeasca ochii si sufletul vreunui bogatas, devenind sotii si mame devotate, ceea ce arata puritatea sufletelor lor, in ciuda meseriei practicata.

            Ca o nota picanta a acestor timpuri de neuitat, ramane vizita mea in „castelul cu zane". Sa fi avut vreo opt - noua ani cand am intrat prima data intr-o taverna. M-am luat dupa nea Gheorghe, carutasul nostru care transporta paine. Desi era interzis, curiozitatea m-a impins pana intr-acolo. Am vazut femei frumoase, imbracate in rochii minunate. Incantata, i-am povestit mamei despre vizita mea, iar dupa regulile familiei mi-am primit cuvenita pedeapsa. Nici de pedepsele bunicii nu am scapat. Inteizice-i unui copil ceva, ca el tocmai acolo se duce. Strada Unirii era o strada rau famata, aveam interdictie si eu si fratele meu. Auzisem ca zona era plina de femei usoare (prostituate) si rufieni („pestii" de astazi). Strada era plina de bordeluri. „Nu e adevarat, aveam sa-i spun bunicii dupa plimbarea facuta, acolo sunt femei grase, nu usoare, iar barbatii nu spala rufe. Sunt frumosi si bine imbracati, au palarii si batiste la buzunare!" Spusele mele au starnit rasul, dar neascultarea mea nu a fost nici uitata, nici trecuta cu vederea."

            Asezate sub forma de poveste, toate aceste lucruri ne ajuta sa intelegem o alta fata a vietii, a unui alt timp, iar izul de senzational sa fíe depasit de actul cunoasterii. Intrasem intr-o cursa din care nu vroiam sa ies decat atunci cand firul drumului se apropie, nu de sfarsit, ci de perioada in care eu, ca om, am vazut lumina zilei!

Angela BURTEA

Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale

Petrom a initiat programul TaraluiAndrei.ro pentru a oferi o alternativa la situatia actuala. O tara in care indiferenta este inlocuita de curaj si implicare. O tara in care oamenii iau atitudine fata de tot ceea ce ii inconjoara si inteleg ca azi este momentul pentru a ne schimba viitorul.

Proiectul “"Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale"” a fost propus de  “Anima Caste”

http://www.animacaste.ro/

Cauza sociala:

-incurajarea unui numar cat mai mare de tineri sa se implice in viata cetatii; -promovarea actului de cultura care elibereaza mintea de prejudecati; -crearea unei echipe de voluntari tineri capabili sa aduca in prim-plan valorile culturale ale locului natal; -aparitia unei brosuri cu obiectivele turistice ale Brailei,astfel inlesnind cautarile turistilor care sunt in trecere prin acest oras; -crearea unei punti culturale intre trecutul si viitorul societatii brailene

Desfasurarea proiectului

Organizarea proiectului presupune,in prima faza,constituirea unei echipe de lucru formata din membrii Asociatiei Anima Caste,in majoritate cadre didactice,din tineri voluntari,cat si reprezentanti ai Bibliotecii Judetene Braila si ai Muzeului de Istorie,in calitate de consultanti .

Cel mai important membru al echipei va fi doamna Ursan Valeria,octogenara,care ne va furniza date importante despre vechiul oras port Braila,despre oameni si locuri ce au dat valoare si insemnatate cosmopolitului oras dunarean.Toate aceste trairi dorim sa le adunam intr-o carte ce va purta titlul “Labirintul amintirilor “.Cartea va contine pe langa povestirile structurate pe capitole,si fotografii vechi care vor completa inlantuirea evenimentelor. Aceasta va cuprinde 150-200 de pagini si va fi lansata intr-un tiraj de 1000 de exemplare.

Ne propunem ca pe langa acest volum sa intocmim si o brosura care sa contina fotografii si informatii despre casele din centrul vechi al orasului cat si a altor obiective care au creat in jurul lor legende,brosura care va avea 6-8 pagini color si care va fi lansata in 3000 de exemplare.Acest minighid va avea un design atractiv,va contine informatii succinte si coerente,astfel ca orice persoana,care il va folosi,sa poata sa-si faca o imagine clara despre valorile arhitecturale,despre cultura si buna convietuire dintre etniile care s-au asezat pe aceste meleaguri de-a lungul secolelor.

Informatiile,fotografiile si alte date care vor aparea in aceasta brosura,vor fi selectate si prelucrate de catre un grup de elevi,cu varste intre 15-18 ani ,coordonati de membrii Asociatiei "Anima Caste".

Este important sa-i convingem pe tineri sa-si cunoasca trecutul,pentru a putea sa-si pretuiasca prezentul si sa-si defineasca identitatea .

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/proiecte/oriunde-as-pleca-raman-copilul-meleagurilor-natale_957.html

 

In fiecare luna, proiectele propuse vor fi votate de cetatenii Tarii lui Andrei. Cele mai bune initiative vor deveni actiuni concrete in beneficiul celor din jurul nostru.

Votul tau poate transforma o idee in realitate!

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/voteaza-proiectul-lunii.html

Valeria URSAN

Incursiune in trecut V

          

           Tot in zona portului, ca forta de munca pe langa hamalii despre care am povestit, puteau fi intalniti acei baieti, absolventi a patru clase primare, ale caror familii nu aveau posibilitati materiale pentru a-i intretine in alte scoli. Aici maturau grauntele ramase in vagoanele golite de marfuri, le puneau in saculete, iar acasa reprezentau hrana pasarilor. Era modul lor firesc in a-si ajuta parintii in procurarea celor necesare traiului. O alta categorie o reprezentau baietii de birou (cumparau ziare, duceau corespondenta, precum si cafelele patronilor). Aici imi vine in minte drama lui Zamfir, un baiat cuminte si timid, care, aproape zilnic, era batut de patron fiindca ajungea in biroul sau cu cafeaua pe jumatate varsata. O palma dupa ceafa si nelipsitele vorbe de ocara: „Boule, nu esti in stare de nimic!" Paznicul societatii a incercat sa-1 invete pe Zamfir in mod original, de altfel, cum sa procedeze la dusul cafelei pentru a nu mai fi varsata: „inainte de a urca spre birou, soarbe caimacul, tine-1 in gura pana la capatul scarii, apoi da-i drumul din nou in ceasca!" Reusita metoda! Dupa cateva zile, stapanul sau il lauda: „Vezi, Zamfire, ti-a prins bine bataia mea!" Mustacea Zamfir, numai el si portarul stiau povestea, iar mai tarziu, peste ani, a devenit unul dintre cei mai pretuiti agenti de vapoare. Fara agenti si misiti activitatea portuara ar fi fost paralizata.

            In partea stanga a strazii imparatul Traian, moara „Violatus' inca troneaza impozant. Construita de Anghel Saligny, in 1893 era cunoscuta in toata Europa, iar proprietarul ei era un grec cult si bogat. In anul 1944, rusii au demontat toata masinaria si-au transportat-o in Rusia. Pe str. Orientului locuiesc inca urmasi ai familiei Violatus. Mai tarziu, langa moara, filantropul Nedelcu Chercea a construit prima fabrica de cuie.

                                                             Moara Violatos

           

             Uneori vasele se loveau intre ele, unele se scufundau, iar sirenele vapoarelor rasunau anuntand o intamplare neobisnuita. Lumea alerga speriata la malul Dunarii. Asa am ajuns si eu la Ghecet, in vremea copilariei mele, si-am privit mirata vaporul inclinat al unui armator grec, iar pe apele Dunarii plutea cheresteaua. Lacomia acestuia 1-a facut sa incarce marfa inclusiv pe puntea vasului, iar vasul si-a pierdui echilibrul. Lumea asista neputincioasa la moartea vaporului. Ani intregi, catargele epavei s-au vazut iesind din apa.

            Dunarea, batrana Dunare! Nicio spaima n-am avut cand am intrat prima oara in apele ei. M-a invaluit cu blandete in spumele ei, m-a leganat si m-a purtat in lungul si-n latul ei, dandu-mi putere si curaj. Mai tarziu, in anii maturitatii mi-a ascultat dezamagirile, durerile, iar lacrimile sufletului meu s-au amestecat prin suvoaiele ei. La varsta de 70 de ani, traversam inot pentru ultima data Dunarea, iar anul acesta, pe 14 iulie, la 81 de ani, am stat timp de o ora in apele ei, dupa care ne-am luat amandoua ramas bun! Copil fiind o intrebam pe bunica de unde vine Dunarea, iar ea imi spunea: "Din lacrimile cerului, ale ingerilor si, uneori, ale oamenilor." Tot bunica o numea adesea „bulevardul lichid plin de vraja si dor!"

 

                

                  Da, un bulevard plin de poveste, as adauga eu, iar daca oamenii ar putea deslusi plansul sau hohotele de ras ale valurilor ei, ar privi cu mai mult interes si mai multa responsabilitate drumul acesteia. Mai bogata sufleteste decat ieri, m-am inclinat in fata atator povesti adevarate, rupte dintr-o realitate trecuta si retraita cu aceeasi pasiune de-un om care nu se joaca cu vorbele; poate, uneori, cu erorile acestei vieti pe care vrea sa o traverseze cu zambetul pe buze. Un exemplu de optimism, de iubire de viata, in ideea de a trezi constiinta adormita a multora dintre semeni, intru inflorirea acestui oras minunat, Braila. Aceasta este doamna Valeria Ursan.

            „Cei tineri trebuie sa cunoasca orasul in care traiesc, iar intr-o zi sa-i redea frumusetea si bogatia de altadata prin munca si iubirea lor! Asta imi doresc cel mai mult! a incheiat dumneaei, privind undeva, departe, intr-o lume necunoscuta mie.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut IV

               Vine o vreme in viata fiecaruia dintre noi cand luminile mintii se aprind tot mai puternic, scotand la iveala amintiri care ne-au marcat existenta in felurite chipuri. A sta alaturi de un om care-si poarta anii cu masura si decenta, castigul este de partea ta. A sti sa patrunzi in sufletul sau cu migala, fara a-l rani, este deja o victorie. Eleganta si plina de vioiciune, indragostita de viata pana dincolo de Dunarea albastra care i-a fost leagan si alinare in orice moment al existentei sale, doamna Valeria Ursan povesteste despre Braila noastra cu dragoste imensa. Rupta din acest pamant, a cutreierat acest oras in lung si-n lat incarcandu-se de istorie, dar si de poezia acestor locuri minunate.

            „Dupa daramarea cetatii, Braila cunoaste o dezvoltare economica imensa, incepe o noua poveste distinsa doamna. Dunarea a fost si este mama acestui oras. Atrasi de bogatiile Baraganului, in portul Brailei soseau si plecau zilnic in toate directiile vase care navigau sub diferite pavilioane. Veneau corabii tocmai din indepartata Scotie, iar pe fundul acestora, pentru mentinerea echilibrului, se gasea piatra. Brailenii o descarcau si o foloseau la pavarea strazilor (un exemplu ar fi str. Zidari), completandu-se cu cea adusa de la cariera de piatra din zona Dobrogei. Desi nestiutori de carte, marinarii erau priceputi si multi dintre ei, mai ales grecii, fermecati de frumusetea locurilor si-a fetelor, s-au stabilit aici, intemeindu-si familii, intelepti si cu initiativa, si-au construit case in centrul orasului, dorind ca urmasii lor sa fíe stiutori de carte. Unii dintre ei au studiat la Viena, Berlin, Sorbona, de unde s-au intors la casele lor contribuind la dezvoltarea orasului, facandu-1 cunoscut in toata lumea. In urma lor au ramas atat valori materiale (case mari si frumoase), cat si valori umane (in filozofie, muzica, politica), multi dintre ei fiind consemnati in cartea dlui Toader Buculei: „Prezente brailene in spiritualitatea romaneasca", imi erau dragi grecii, si-mi placea adesea sa-mi salut semenii, imitandu-i: „Iasu barba lani! Iasu capitanii", chiar daca uneori erau capitanii unei singure barcute. Bogati sau saraci, grecilor le placea sa cante, iar cantecul mandolinelor mangaiau sufletele oamenilor, de la copil pana la batran. Unde erau doi greci era muzica si veselie.

            Un fel de turn Babei, portul dunarean a devenit o mare familie ce-a adunat laolalta romani, greci, evrei, armeni, albanezi, nemti, rusi, sarbi, italieni, iar comunitatea lipovenilor a ramas numeroasa pana in zilele noastre. Pe strazile orasului, dar mai ales la Dunare, se auzeau toate limbile pamantului. Netinand cont de nationalitate, toti au muncit, au iubit, au petrecut, rezultatul fiind marea dezvoltare economica, demografica si culturala pe care a curmat-o al doilea razboi mondial.

                M-am nascut in cartierul Cetatuia, astazi str. Militara, iar pe la patru ani am plecat in prima mea calatorie, intr-o hruba. A doua a fost la Dunare, unde, ratacita fiind, am fost adusa acasa de niste cunostinte. Nu mi-a fost frica de necunoscut, ba din contra, acolo am simtit chemarea cea,mai dulce a fiintei mele. Diferenta este ca atunci eram uluita de forfota continua, de multimea vapoarelor, de vagoanele trenurilor tixite de marfuri si mai ales de acei barbati dezbracati pana la brau, care purtau pe umeri sacii plini cu tot felul de produse, cu care umpleau calele vapoarelor. Mai tarziu aveam sa aflu despre ei ca se numeau hamali, iar rolul lor in port era vital. Ii vedeam adesea stand la umbra vagoanelor, asteptand ca vataful sa-i anunte sosirea vreunui vas in port.

Angela BURTEA