O "altfel" de taxa

De mici am fost invatati sa respectam, sa iubim batranii si la nevoie sa-i ajutam. Mai tarziu, cand am inteles ca ei sunt depozitarii intelepciunii, adevarate carti de istorie, ca din mintile lor ne tragem noi seva, s-a adaugat si admiratia.

Astazi, cineva, ceva, a ridicat un zid intre generatii, ingradiri ce au impus un nou mod de viata plasandu-i pe batrani in sfera rebuturilor.

De aceea m-am revoltat cand ieri in piata, tristi, cu pasi sovaitori, oprindu-se la fiecare taraba, in cautare de marfuri cu un banut mai ieftin, treceau obiditii societatii,  pensionarii.  I-am invaluit cu o privire duioasa, desi fac parte din aceeasi categorie. As fi vrut sa le dau ceva din optimismul meu, sa le spun ca si iarna e frumoasa chiar daca uneori e frig. Deodata, langa mine  o voce  plina de rautate s-a napustit asupra lor:  "- Doamna Ursan, daca as avea o putere si o arma, i-as impusca pe toti batrinii astia pentru ca pensiile se platesc din taxele ce ni se retin noua".  Furiosul, era Zaharia, un tanar 30-32 de ani care are autoturism, casa, serviciu si in plus primeste ajutor financiar substantial de la parintii care au cateva magazine. "Dumnezeule, batranii acestia v-au luat de mana in copilarie si v-au purtat pe drumul spre cunoastere. Nu le intoarce spatele, sunt bunii si strabunii vostrii,  iar voi, bantuiti de o lume ilogica, indiferenta la existenta noastra, ati ajuns sa le doriti moartea? DE CE!!" Intrebarea e pentru toti cei ca Zaharia. Ma gandesc ca inainte sa dati raspunsul, ar fi bine sa va ajut sa-i cunoasteti, pe cei ce au platit "O altfel de taxa" Pentru aceasta, va rog sa coboriti cu mine pe scara timpului. Calatoria cuprinde spaime, suferinte si nu stiu daca am sa ca gasesc cuvinte sa construiesc cu ele lumea de atunci, in care copilul care eram  am intrat fara voie in haos. 

     Pentru aceasta va rog sa coborati alaturi de mine pe scara timpului.

Suntem in anul 1939. Am 11 ani,  dar mintea mea percepe ca se intimpla ceva. Oamenii se agita, sunt ingrijorati, vorbesc de razboi, de nemti, stiu ca e de rau, dar nu inteleg. Pe strazi au aparut masini mari, cu militari imbracati in uniforme necunoscute. Apoi au intrat in oras masini de toate felurile chiar si carute incarcate cu oameni si bagaje. Erau polonezii refugiati din calea armatei germane care le cotropise tara. Mi-au ramas intiparinte in minte, figurile speriate, disperate, a doua fetite cu ochi albastri si parul blond impletit in  codite scurte, care cocotate pe niste covoare in caruta, intindeau manutele  si spuneau ceva intr-o limba necunoscuta mie. Mama, buna si darnica mama, a trimis  lucratorii sa aduca paine si o impartea acestor napastuiti care nu stiau unde se duc, nici ce ii asteapta. Se vorbea apoi de tari ocupate, de tragedii si cind l-am auzit pe tata ca "Hitler asta o sa arunce cu foc si para in lume" m-am speriat. Ingrijorati, dorind sa avem o viata normala de copii si elevi, parintii nu mai discutau in fata noastra dar, ceva se schimbase. Copilaria, frumoasa mea copilarie, invadata de rau si urat, incepea sa ma paraseasca. Nu cumva aceasta era prima taxa? 

Toamna, dar in anul 1940 s-a cutremurat pamantul. I-am simtit prima oara potentialul distructiv. Morti, raniti, cladiri prabusite. Una din ele a fost si casa bunicii in care se nascuse in anul 1875, crescuse 7 copii si tot acolo m-am nascut eu si fratii mei. Din dragoste si respect pentru bunica, cei patru unchi ai mei,  din materialele recuperate din casa cu etaj, au reusit sa construiasca trei camere in care bunica a trait pana la moarte. Au fost multe replici. Una puternica, din timpul zilei, m-a prins la scoala, cand aveam ora de romana. Am acum in fata pe doamna profesoara care, tremurind si cu privirea ingrozita, ajuta elevele sa iasa, dansa fiind ultima. Un gand pios pentru frumusetea gestului, pentru taria de caracter si regret ca nu i-am retinut numele. Consider o datorie de onoare sa-i amintesc fapta. Tot in acelasi an, "fiii Arhanghelului Mihail" cum isi spuneau Legionarii, dusmanii de moarte ai evreilor, au devastat magazine, au ucis si au alungat evreii. Alt cutremur. Groaza a cuprins orasul. Multi evrei s-au crestinat cum a facut d-l. Hrischolm patronul hotelului Bristol, a carui sotie, prevazind dezastrul ce va veni a plecat din tara luand cu ea, una din fiice. Cealalta, ramasa singura dupa decesul timpuriu al tatalui, dezorientata si saraca cu mintile ratacite, a murit la azilul din Baldovinesti si este ingropata la cimitirul catolic. Biserica Catolica a devenit prin testament propietara hotelului, a carui cladire cu un stil arhitectonic deosebit, sta sa se prabuseasca. Si cladirile sunt ucise! Nu e singura si nimanui nu-i pasa ca dispare"o istorie"a Brailei.

Va rog, mai ramineti linga mine, chiar daca va indispune povestea.Viata continua cu bune si cu rele. Incercind sa alunge indoiala, nesiguranta, oamenii muncesc, construiesc, iubesc, petrec, teatrele, cinematografele, restaurantele sunt pline. Nestiutori de dimensiunea nenorocirilor, ce urmau sa vina, eu si fratii mei, mergem la scoala. In brutariile parintilor se face zi si noapte paine, mi s-a promis o vacanta la munte si, deodata "Razboi" Iunie 1941. In oras intra armata germana, se fac concentrari, barbatii pleaca pe front, se construiesc adaposturi antiaeriene, se acopera geamurile cu hartie neagra, se intrerupe iluminatul electric al strazilor, se rechizioneaza caii si se impune restrictia de a forma pe la coltul strazilor grupuri mai mari de doua persoane. Din afise mari lipite pe cladiri si garduri, soldatul echipat de razboi, cu degetul aratator pe buze, te avertiza SST! "Dusmanul, asculta!!. In plus, o brutarie a parintilor, a fost rechizitionata de armata germana. In citeva luni, jalea a cuprins orasul. Femeile in doliu plang dupa: soti, copii, frati si alte rude. Zi si noapte sirenele, dau alarma aeriana. Sarim noaptea din patul cald si intram speriati in gropile acelea umede si intunecoase, iar huruitul bombardierilor ne inspaimanta de moarte. La scoala, ni se interzice sa purtam iarna, caciuli, fulare si manusi.Buzunarele paltoanelor trebuie cusute, adica sa ducem o viata "spartana". Buimaca de nedumeriri simt ca ceva in mine se sparge, se sfarma. Ingerul, la care ma rog la culcare cand inchin perna, cum ma invatase mama nu ma mai asculta. La granita dintre copilarie si adolescenta, se afla perioada patimirii mele. Suvoiul de lumina, s-a stins. A inceput iar plata "Taxelor". Undeva, se afisaza liste cu disparutii si mortii pe front. Vaduvele, prabusite in ele, cu ochii mereu in lacrimi, fac pomeniri, aprind luminari la biserica pentru cei fara morminte, apoi, in lupta cu durerea, se straduiesc sa creasca copiii.

Postul de radio Ilse instalat de germani la regimental 38 infanterie langa gara transmitea zilnic victoriile armatelor germano-romane de pe frontal rusesc. Cand au ocupat Sevastopolul comandamentul german a hotarat ca la Odesa sa aiba loc o coferinta la care sa participe toti comandantii localitatilor riverane. Capitanul portului Braila fiind bolnav l-a delegate sa-i tina locul pe adjunctul sau Grigore Grossu caruia dealtfel ii era nas de cununie. Conferinta a decurs normal pana cand seara s-a apasat pe intrerupator sa se aprinda lumina si toata cladirea a sarit in aer pentru ca era minata. Si asa a intrat in randul vaduvelor la 26 de ani vecina noastra Roza si fiul de 3 ani care purta numele tatalul lui.

Suntem anul 1942. Prinsi de ura rasiala, tiganii au fost deportati la  Bug in Transnistria. Printre ei este si nea Potcoava, cum il numesc eu, fierarul care ne "incalta" caii . Speriati,  dezorientati, nestiind ce se va intampla cu ei, plang, se agita. Mi-o amintesc si pe Natalita, frumoasa fetita de 12 ani a bulibasei pe care la intoarcerea din lagar nu am mai recunoscut-o. Era o epava.

In 1943, liceul comercial unde eram eleva, a devenit spital pentru ranitii germani. Anul scolar 1943-1944, l-am facut la liceul comercial de baieti Petre Bancotescu, azi N.Iorga. Baietii lasau in banci biletele pentru noi. Ne amuzam un pic, conducerea afla si dispunea verificarea claselor inainte de intrarea elevelor. Ridicol! In situatia data adolescenta, era o varsta si simtirea se risipea in tragicele evenimente. De asemeni unicul spital din Braila este plin de raniti. Din lipsa de locuri sunt asezati si pe saltele in holuri. M-am strecurat printre ei sa ajung la unchiul Sava, fratele mamei, ranit grav la picior si impresionata de tinerii carora desi pansati le curgea sange, tipau de durere, am plans zile intregi.

Procurarea hranei, ingreunata de la inceputul razboiului, devine o mare problema. Lucratorii brutari, lupta pe front, faina nu se mai gaseste de aceea  parintii renunta la o brutarie, iar in cealalta, painea se face de intreaga familie si cativa lucratori batrani. Din faina de grau amestecata cu cea de orz si uneori cu tarite, painea nu creste, e rea la gust, dar oamenii sunt flaminzi, se inghesuie si uneori, rup obloanele, sparg geamurile. Armeanul din tata, nu se supara. A simtit din copilarie, razboiul si foamea cind "Sultanul cel Rosu" i-a facut praf si pulbere, neamul. 

Hai, sa facem o pauza. Sa revenim in Aprilie, 2012. Este 10 aprilie ora 23. Maine,vom cobora iar pe scara timpului. Vom ajunge in anul1944. Dumnezeule! Am fost atitia ani impreuna? Va multumesc pentru rabdare si interes. Dati-mi voie sa dorm, sunt foarte obosita. Noapte buna! 

Cu fortele refacute, astazi 11 aprilie, povestea continua. Suntem tot in luna aprilie, anul este insa 1944 si am implinit 16 ani. In mine, se petrec unele schimbari care-mi mobileaza mintea cu vise, cu mari proiecte de viitor si as vrea sa se observe ca am devenit o adevarata domnisoara. Razboiul, acest devorator de frumos, continua sa ucida oameni, dar victoria face cale inversa si aroganta, invadatoarea armata germana, umilita, infrinta, fuge din calea armatei ruse. Se intampla in viata ca atunci cand extinzi puterea asupra altor popoare, istoria devine neagra. Auzind ca vin rusii, romanii din Basarabia se refugiaza si lasa in urma agoniseala de-o viata. Inghesuiti in vagoane de marfa, primii ajunsi in Romania, sunt elevii din internate care speriati asteapta sa se intalneasca cu parintii. Multi dintre ei sunt deportati in Siberia, putini se mai intorc. Solidari, parintii mei adapostesc doua fete, surorile Sculschi. In luna august cand Romania rupe alianta cu Germania si alaturi de rusi continua razboiul, panica cuprinde iar orasul. Nemtii in retragere, sunt facuti prizonieri, altii procura haine civile, se ascund dar vinati de fosti prieteni, ajung in lagar. Nu stiu daca e bine sau rau dar in mine ceva se clatina. Urma sa fiu martora unui alt eveniment de un tragism uluitor. Localnicii, stiau ca pe calea ferata din port pina la gara, stationau 20 de vagoane incarcate cu alimente lasate de nemti. Flaminzi, oamenii alearga, sparg usile dorind sa ia cat mai multe. Sute de tineri, baieti si fete din Brailita, nestiutori de pericol, merg spre o cumplita moarte. Sacii gasiti in vagoanele de langa pod, contin pulbere de dinamita. Contactul cu o tigara aprinsa, declansaza dezastrul. Explozia, cutremura orasul. Prin aer zboara schije, cred ca-i bombardament desi, nu sunase alarma. Ma duc la fata locului. Cand am vazut urmele, m-am crezut in iad. In jur totul era ars, sinele de cale ferata ajunse pana la suprafata au forma serpilor. Imprastiate pe jos, se afla multe obiecte negre. Banuiesc ca sunt bombe neexplodate. Cand, asezate pe targi improvizate, sunt urcate spre cimitir, aflu ca sunt trupuri carbonizate. Langa o groapa uriasa, sapata la capatul cimitirului in care sunt aruncate trupurile, il vad pe Tache, dascalul bisericii Sf. Ioan, notand intr-un registru numarul mortilor si pe parintele Noaptes tamaind si facand slujba de inmormantare. Aruncata de suflul exploziei, intr-un canal de canalizare, ametita, buimaca, apare acasa, fata lui Fingheru din Brailita. Zarva mare in jur iar biata mama coplesita de minune, a lesinat. Atinsi de flacari, cei care treceau podul, sau erau in apropiere, daca nu au murit in spital, au ramas cu adinci urme, pe corp si suflet. Victima este si finutul meu Valeriu, aflat in bratele bunicii la moment nepotrivit. In sicriu, era un ingeras de un an, cu aripioarele arse. Disperati si flaminzi, intelegand ca pericolul a trecut, oamenii dau navala in port, sparg vagoane si incarca in saci, roabe si carute tot ce gasesc. Privelistea mi se pare ireala. Pe jos, lazi cu alimente, cu dulciuri si bauturi. Dintr-o sticla sparta, a tisnit zgomotos un suvoi de spuma. "Exploziv, exploziv!" tipa si fuge o femeie, nestiind ca este sampanie. Cu lazi de sampanie, un sofer incarca portbagajul unei masini. In ea il vad pe colonelul Brataseanu, primarul orasului. Dezgustata, plec intelegand ca acolo este un jaf. Pe drum iau de jos o cutie plina cu baloane. Le dau copiilor de pe strada si umflate, acestea, au forma lunguiata. Intrebari, discutii si asa au aflat parintii unde am fost, desi mi-era interzis. Se face mare haz. Baloanele mele, sunt prezervative. Nu radeti si voi! In anii aceia, fetele inca copilareau si nu era rau deloc. 

Ca anul sa nu se sfirseasca linistit mai platesc o "taxa" la fel de dureroasa. Sunt cu mama si cu fratii in Lacu Sarat. E seara si blestematele de sirene, sfasie aerul. Valuri, valuri de bombardiere germane brazdeaza cerul iar zgomotul ingrozeste. Speriati ne taram cu mama pe pamant, scaietii infipti in maini si in picioare, ne provoaca rani, dar cand din cer incep sa cada lumini ca vezi si acul iar un barbat striga ca sunt parasute luminoase, credeam ca vine iadul peste noi. Vedem bombele cazand, exploziile asurzitoare provoaca incendii uriase, toti strigam ca Braila e distrusa si plangem fiecare dupa familia pierduta. De fapt tinta nemtilor este Galatiul. Cateva bombe cad si in Braila pe langa gara si in Chercea, lasand urmari grele. Peste doua zile vad in Galati dezastroasele urmari ale bombardamentului. Portul este in totalitate distrus. Cladiri cu etaje retezate lasa sa se vada ramasite de mobilier, urmele locatarilor ucisi. 

Lumea ce se arata unui copil este uriasa. Bantuit de curiozitate copilul alearga prin ea, vrea sa stie, sa afle, sa cunoasca si din intrebari si raspunsuri aduna nestemate, comori. Daca samanta pusa in el este de ura atunci devine criminal. Toti ne nastem ingeri, pe parcurs unii devenim diavoli. Pe multi, i-am cunoscut din istorie, din carti, din filme documentare dar, pe cei vazuti cu nemernicia faptelor, as vrea sa-i intreb "Ce ati facut cu frumosul, curatul si demnitatea din om?" Ma simt neajutorata, nu stiu de unde sa iau cuvintele cum sa construiesc cu ele dimensiunea dezastrelor, a dramei ce-mi inunda viata. Nu pot sa fac legatura dintre bine si rau, nu inteleg de ce navaleste cosmarul peste mine, seara, cand pun capul pe perna. Nu inteleg de ce oameni care pana ieri care imi erau vecini, prieteni si chiar rude au murit pe front. La 11 ani am plecat dintr-o lume de basm si am ajuns la 16, cu visele si aripile frinte. Dureros inteleg ca "Atunci cind moare un om, moare o lume". Spaima, instalata in mine la inceputul razboiului este prezenta la aparitia armatei ruse care, incartiruita in casele din oras si judet se pune pe jefuit, violat si ucis. Rechizitioneaza, se instaleaza in brutaria noastra si fac paine pentru amata. Asist la scandaluri, betii, batai in care uneori ofiterul este trintit la pamint de soldati. Printre ei, sunt doi basarabeni, Petrica si Costica care, dornici sa ajunga in Germania, ma intreba daca Berlinul este departe. "Dupa colt!", raspund si crezindu-i de ai nostri, le spun ce civilizati, ce manierati au fost soldatii nemti in timp ce faceau paine in brutaria noastra. Imprudenta ar fi avut urmari deosebit de grave, dar am avut norocul sa fie armean colonelul la care a ajuns remarca mea, acesta  tinand cont de varsta armencei si de simpatia pentru tata a inchis capitolul.

Conditionata sa nu comentez cu basarabenii, primesc meritata mustrare. La polul opus, ma emotioneaza Colea, soldatul cu ochi albastri si fata de copil, care intr-o seara imi arata luna si-mi cere sa-i spun numele. Parca-l vad si-l aud. Vocea lui calda, trece dincolo de razboi, de durere, iar melodia din care curge dorul strabate ani distanta si soldatul cu bratul intins spre cer invoca romaneste astrul noptii, sa-l duca fetei, stiuta numai de el. Ar trebui sa uram razboiul, pe ticalosii care-l provoaca, pentru ca de o parte si cealalta se afla multimea de oameni pasnici care transformata in armata, ucide. Ordinul se executa, altfel tradezi! Pe cine? Ma gandesc ca inflacarati de patriotism, mii si mii de tineri au plecat voluntari pe frontul rusesc si s-au intors "nume" pustiind inimile mamelor. Astazi alaturi de fostii inamici, luptam impotriva fostilor aliati si moartea ruseasca secera nemteste. Listele romanesti, continua sa poarte numele mortilor, iar familia prabusita in durere, face slujba de pomenire. Daca ostasul a cazut prizonier, se spera revenirea, dar cand era declarat disparut, indoiala macina mintea si sufletul. S-au petrecut adevarate drame cind dupa ani de prizonerat, intors acasa, bietul  om gasea nevasta maritata. Cand  a inceput razboiul, frumoasa fata a d-lui Balan (negustor pe str.Galati) se casatorise de citeva luni cu un ofiter, care plecat pe front, este declarat disparut. Dupa 7 ani de asteptare, sotia s-a recasatorit si cand copilul ei avea careva luni, s-a intors sotul din prizonierat, Mare tragedie! In afara de cea morala, urma sa fie anulata a doua casatorie. Omul, caruia razboiul i-a torturat sufletul si trupul, a gasit forta sa inteleaga, sa renunte si cu demnitate s-a retras, pentru ca ea, sotia lui era astazi "mama". L-am vazut cand a plecat. Poti tu Zaharia sa pricepi, ce imensa a fost, "Taxa"? 

 In primavara anului 1945, rusii hotarasc ca nemtii din Romania cu virste intre 18 si 35 de ani sa fie deportati in lagarele de munca din URSS. Tinerii acestia, au platit cu mari suferinte chiar cu viata faptul ca numele le venea din tara pe care nu o vazusera niciodata. Printre cei ridicati din Braila, se aflau 3 tineri dragi mie: Gertrude, Germain si Daniel. Ca ei, au fost mii, poate ati aflat cate ceva dar sa fii acolo, sa le vezi chipurile, deznadejdea din ochi, sa simti in tine neputinta de a-ti ajuta aproapele, stii ce inseamna asta, Zaharia? De iubirea dintre Germain si Enrico Fanccioti, smulsa bucatica cu bucatica, am mai scris, dar trebuie s-o vedeti pe Gertude, pe Trudy umbland nauca, alergand pe strada Regala in dorinta de a-si vedea inca odata fetita. Banuita ca vrea sa se ascunda, este arestata si cine-si mai aminteste de disperarea unei femei care scoate din poseta cheia casei, o arunca prietenei si departindu-se striga "Tot ce-i acolo, este al tau, dar, in numele Domnului, ai grija de Julieta!". Trudy, nu era o frumusete dar te cucerea cu cea interioara. Profitind de tineretea si naivitatea ei, Titi un excroc sentimental, o seduce si in anul 1942, se casatorete fara sa banuiasca ca pentru el, ea este nemtoaica in spatele careia poate face afaceri cu bunuri furate din teritoriile ocupate. Trudy devine mama unei fetite dar in 1944 cind vin rusii. Titi divorteaza "regretand" casatoria cu o nemtoaica obtine si copilul desi fetita are un an. Va fi crescuta de noua sotie care bineinteles este lipoveanca. Cand Daniel s-a intors, mi-a povestit calvarul din lagar si am aflat ca Trudy murise, umilita, batjocorita si plina de rani, in chinuri groaznice. O vad cu ochii mintii, cand imbracata intr-o rochie de voal albastru, dansa fericita, la logodna, nestiutoare de ce-i pregatise soarta! Si vreti ca lacrimile sa nu ia culoarea singelui? Toti prizonierii aveau acelasi tratament. Mureau de foame, de dezinteria provocata de ciorbele de muraturi si varza. Au trecut prin suferinte morale si fizice de nedescris dar realizau ca ura rusilor venea din dezastrul facut de germani. Nestiutoare, Julieta se atasase de cea pe care o credea mama si este bine ca nu-i stiu reactia la aflarea adevarului. 

Razboiul s-a incheiat. Urmele au rani adinci. Vaduve, invalizi, orfani. Cind intrebarile puse in copilarie erau dificile, mama imi spunea ca "inca nu este timpul" ca o sa aflu cu timpul dar cand am intrebat de ce a murit vecina, bunica mi-a raspuns ca "i-a venit timpul, saraca!". Am vrut sa stiu cine si unde sta timpul de aceea cand verisoara mea Marcela a murit la 20 de ani, cu zece zile inainte de a face nunta, am scotocit plangand prin tot sicriul cautand timpul  si am crezut ca intrase in ea si o racise. Copilul de atunci avea voie sa intrebe cat de mare si de rau este timpul daca a intrat azi in milioane de oamenii??? In anul 1943 se vindea prin magazine un sapun de calitate superioara marcat cu o stea. Realizati ce devastator a fost sa aflam ca materia prima era grasimea de evreu??? In ultimele luni ale razboiului se auzea cate ceva despre lagarele naziste, dar realitatea ororilor din ele a ingrozit toata lumea. Peste ani, am aflat ca la Campulung Moldovenesc, locuieste dr. Lieb, supravietuitor al lagarului de la Auschwitz. Am fost la el si cu siguranta nu vreti sa stiti si sa auziti tot ce am aflat, dar macar veniti cu mine in cimitirul evreiesc din Radauti sa priviti monumentul funerar in forma de sapun stantat cu o stea. Sub el este inmormintat tot sapunul adunat de la noi si de oriunde a mai fost gasit. Durerea mea este dublata de stiinta ca la genocidul poporului armean din care sunt mandra ca fac parte, au contribuit tacit in anul 1915 si nemtii. Poporul german de astazi, nu are nicio vina dar mi se pare corect ca in ziua comemorarii holocaustului, nemtii de pretutindeni sa pastreze un moment de reculegere, sa ceara iertare omenirii pentru raul facut de nazisti, in care a tarat propiul popor. 

Daca n-ai obosit, intra cu mine Zaharia in anul 1946. Schimbarile politice, economice, influienteaza puternic comportamentul oamenilor, care incearca sa-si vindece ranile. Numai tinerii plini de speranta continua sa invete, unii ajung studenti, chiar daca posibilitatile materiale sunt minime. In timpul liber fetele fac treburi gospodaresti pe la anumite case iar baietii cara prin gara bagajele calatorilor si uneori dorm in salile de asteptare. Unii mai norocosi reusesc sa se strecoare noaptea pe linga portarul caminului si dorm inghesuiti in camerele colegilor binevoitori. Greu, foarte greu! Unii parcurg anii de facultate cu o pereche de pantofi si un costum de haine si mai mult flaminzi dar cu mintea incarcata de atita stiinta sa mai dea si altora. Aportul lor a ramas  inscris cu litere de aur in tara si peste hotare. Astazi, cei care mai traiesc, sunt pensionari si umla tot cu o pereche de pantofi si un costum de haine si asteapta sa-i impusti, Zaharia! 

Vara aceea era deosebit de calda, Dunarea ma atragea ca un magnet. Am implinit 18 ani si impreuna cu grupul de prieteni visam la calatorii pe mari si oceane. Pana atunci, mergem la plaja, inotam, vasleam si ne bucuram din plin de prietenia lui Radu Tudoran, punctul luminos din viata noastra. Dar raul pandeste, si din coltul in care a stat ascuns se napusteste iar asupra noastra. Platim din nou "taxe"! Nu ploua toata vara, soarele parjoleste totul in cale, apele scad iar oamenii privesc neputinciosi si disperati cum se usuca si piere tot ce a fost verde. Iarna, din lipsa de hrana vitele incep sa moara.

Intram in anul 1947 cu spectrul foamei planand asupra Moldovei si Munteniei unde seceta a facut ravagii. Se rationalizeaza alimentele de baza. Un sfert de paine pe zi, un kilogram de zahar si un litru de ulei lunar, ridicate pe cartela personala. Mai tarziu se rationalizeaza si imbracamintea: 3 metri de stamba, trei metri de stofa, o camasa, o pereche de pantofi, o pereche de ghete pe an pentru care stai o zi sau doua la rand ca sa le obtii tot pe cartela. Daca o pierzi sau ti se fura, alta nu mai capeti. De aceea barbatii sunt nevoiti sa se incalte cu  galentii iar femeile cu sandale cu talpa de paie si pantofi cu talpa de sfoara. Saracia le obliga pe vaduvele de razboi sa vanda in piata chibrituri, legaturi de zarzavaturi, ziare iar invalizii, eroii tarii, daca nu au ce vinde cersesc alaturi de orfani la usa bisericii. Bogatii de altadata au saracit si ei si nu mai au posibilitati sa ii ajute. In cautare de alimente, ca sa isi completeze hrana, barbatii merg la pescuit in balta, dar pericolul ii paste pentru ca ciupiti de tantari se imbolnavesc de malarie ( paludism, cum o numesc medicii) provocata de "tantarul Anofel" si cum chinina nu prea se gaseste, oamenii zac in pat saptamani si luni cuprinsi de friguri. Unii mai inventivi practica pescuitul in Dunare cu dinamita. Exploziile scot la suprafata cantitati mari de peste si atunci autoritatile interzic acest lucru. Mentionez ca si pe Radu Tudoran care isi construia un velier la Braila l-a afectat saracia in sensul ca dorind sa-si procure bani de materiale a scris aici romanul "Intoarcerea fiului risipitor", al carui manuscris a fost in posesia mea pana in martie, anul curent cand l-am donat prin prof. Aurel Furtuna, Bibliotecii Judetene "Panait Istrati". Cu mare emotie am vizionat intamplator pe postul tv DIVA filmul "Eva" care a fost facut de americani dupa romanul in discutie. Revin la situatia existenta, cand ocolita de seceta, Oltenia abunda de bogatia racoltelor si asa incepe, marea negustorie. Cei cu bani multi aduc de acolo, faina, malai, cartofi, fasole, pe care le vand cu preturi uriase. Painea, facuta din putina faina amestecata cu malai, cartofi sau tarate, se vinde pe la colt de strada. Tot acolo gasesti sa cumperi si turtoi adica mamaliga coapta in cuptor si portionata in tava. In piete, se formeaza noaptea randuri, ca sa poti apuca dimineata ceva legume si uneori iesi din inghesuiala cu hainele rupte. La serviciu, iti potolesti foamea cu seminte sarate de dovleac sau floarea soarelui dupa care bei apa. Acasa maninci, ciorba de loboda, de urzici acrita cu zeama de varza in care pui cateva picaturi de ulei scurse din sticla goala. Zeama de varza in care se pune ceapa  sau praz, se mananca cu mamaliga uneori ingrosata cu tarate. Daca mama are bani sa cumpere de la bacanie, putina marmelada, o da copiilor intinsa pe mamaliga. Ardeii umpluti cu arpacas sunt un festin la fel ca si supa din oasele fierte de doua ori (nu se arunca dupa prima fierbere, se da vecinei pentru a prepara a doua supa). Lactate, carne, oua, sunt pentru cei ce s-au imbogatit din afaceri. In macelarii si restaurante, a aparut si carnea de cal. Cumpara cine are bani. Satui sa manance terci din malai, colarezi din faina, disperati sa-si vada copiii flaminzi, barbatii iau din casa tot ce au de valoare, pleaca in Oltenia si se intorc cu faina si malai. Trenurile devin neincapatoare, se calatoreste pe scari, altii se urca deasupra vagoanelor netinand cont de pericole si asa incep tragediile. Cad de pe scari, de pe acoprisurile vagoanelor si lasa in urma vaduve si orfani care vor simti dureros toata viata pretul unei paini. Grecul Paropol, avusese pe str.Galati magazin de coloniale iar unicul sau fiul "frumos si inalt ca bradul" a murit cand se intorcea din Oltenia. Se afla deasupra vagonului si la intrarea intr-un tunel, un cablu i-a retezat capul. Cand l-au adus acasa, langa el in masina, erau sacii cu malai si faina. Saraci si flaminzi, tovarasii de drum au avut totusi simtul onoarei, desi o paine costa, doua milioane si kilogram de malai, trei. Leul se devaloriza, oamenii mureau pe strada, in casa. Batran, singur, D-l Triandafil jurist de mare valoare, a fost gasit mort in casa. Nu cred ca avea mai mult de 50 kg. Vreti sa stiti ce a facut doctorul pentru a putea sa-l bage in sicriu? Lipsa de igiena, a adus paduchii care se plimbau nestingheriti pe haine si asa a venit, contagioasa boala, tifosul. Oamenii slabiti, zaceau in pat cu mari temperaturi, le cade parul si lipsa de medicamente scade sansa de salvare. Unora, le apareau pe picioare, niste bube mari purulente (raia capreasca). Se trateau cu lesie de cenusa. Inflatia creste vertiginos si spre disperarea imbogatitilor in miliarde, vine reforma monetara, stabilizarea cum o numesc oamenii. Fiecare persoana are voie sa schimbe in moneda noua, 50 milioane si asa incep tranzactiile. Cei cu miliarde stranse la saltea, da saracului bani de schimb si din 50 milioane primeste inapoi 40 milioane pentru ca 10 milioane raman celui ce sta cate o zi intreaga la rand la casele de schimb. Bineinteles ca schimbul nu acopera  sumele uriase si asa detinatorii cuprinsii de istericale, arunca pe fereastra bacnotele care devenind simple hartii, sunt calcate in picioare. 

Dar ce ai Zaharia? Esti cam palid, ai obosit? Ti s-au rupt ghetele? Iti dau eu o pereche de galenti. A...iti este foame? Maninca, paine! N-ai cartela? Asteapta te rog. Am trei linguri cu malai, il fierb in apa cu sare si maninci o bunatate de terci. Nu poti? Inseamna ca nu iti este foame! 

Am ajuns in anul 1948. Noul regim instalat dupa razboi, nationalizeaza si colectivizeaza. Nepotii si stranepotii celor care au construit cu atata dragoste orasul, au adus prosperitatea si cultura, sunt izgoniti din case si deposedati de toate bunurile. Multi isi pierd echilibrul si se sinucid, altii pleaca din tara, dar marea majoritate ia viata de la inceput adica trec la munca de jos. Se aude pe ici, pecolo ca in munti sunt vanati si arestati oamenii potrivnici regimului. Nu avem voie la comentarii si neputinciosi asistam la arestarea, persecutarea si asasinarea celor mai luminate minti ale tarii. Se infiinteaza  Facultatile muncitoresti, intra numai cei cu 4 clase primare (frezori, strungari, cazangii) care ocupand functiile cheie din oras iti face cunoascuta "burghezia rosie". 

Te-am purtat noua ani pe drumurile amintirilor. Nu stiu daca au venit peste mine sau eu catre ele, cert este ca ne-am intilnit intr-un punct dureros si-am obosit si eu foarte tare, aceasta o percepem diferit, Zaharia! Apleaca urechea, asculta viata, si daca esti atent dintr-un colt al ei se aude un planset. Este al celor care au cotizat cu, copilaria, adolescenta, spaima, degradarea fizica si morala, sterge-le lacrimile. Apreciaza daca poti, valoarea “taxelor” platite si in ce moneda se poate convertii atata suferinta? Intra in spatiul singuratatii, a tristetii lor si  lasa-i sa plece pe ultimul drum, cu fruntea sus, pentru ca ce le-a mai ramas este demnitatea! M-as bucura Zaharia, daca cuprins de regrete, le-ai cere iertare! Eu, as vrea ca fiecare batran sa poarte pe piept un ecuson cu poza din tinerete, pe care sa scrie "am fost ca tine, vei fi ca mine!". 

Suntem in 15 aprilie 2012. S-a incheiat Saptamana Patimilor, sper ca si ale noastre si pentru ca Dumnezeu este iubirea iti doresc ganduri mai bune Zaharia. Hristos a inviat !.

Aprilie 2012  

Valeria Ursan

Braila mea

Buna ziua, stimata Doamna Ursan!

In cautarea unor imagini din Braila copilariei mele am dat de un mic video cu Dumneavoastra si de blogul cu numele Dumneavoastra. Am vrut chiar sa va telefonez, dar se pare ca nu figurati in cartea de telefon a Brailei.

Tatal meu a fost brailean get beget si eu insami am petrecut primii ani ai copilariei in Braila, dupa care ne-am mutat la Ploiesti (aveam 8 ani) si mai tarziu la Bucuresti, totusi ma leaga o multime de amintiri pentru mine deosebit de pretioase de "Braila mea", pe care n-am uitat-o si la care vesnic m-am gandit si nu numai in acesti 40 de ani de cand am plecat din tara.

Noi am locuit pe Str. Regala/Republicii si de la 4 ani ma duceam tinta in port sa casc gura la vapoare si la activitatea din port. Plimbarile la Gradina Publica, la Lacul Sarat in special cu tata pe bicicleta, nesuferitele bai de namol si tramvaiul fara geamuri vara din Braila, ca si parcul cu statuia lui Traian mi-au ramas vii in minte, tot asa si plimbarile cu barca la Ghecet, unde tata mergea la pescuit.  La 16 ani l-am insotit pe tata la Braila, unde a vizitat mormantul parintilor sai, am vizitat si pe locuitorii fostei case a familiei si acestia ne-au primit cu deosebita caldura si ospitalitate (casa a fost intre timp nationalizata), dar nu mai era "Braila mea" asa cum o stiam. M-am gandit cu tristete la cofetarul grec (a carui inghetata a fost cea mai buna din viata mea), care avea cofetaria in acelasi bloc unde am locuit noi, la batranul turc, care vesnic imi dadea dulciuri, la multimea de magazine, unde vesnic intram ca la mine acasa si de atelierul de mobile (imi lipseste termenul romanesc), unde cerseam resturi de plus ca sa-mi fac ceva pentru papusa mea de petica cu cap de carton si...si...si... Desigur ca si la plecarea mea, cand trei zile am fost la Braila sa-mi iau ramas bun de la Dunanarea mea iubita si port, nu mai era aceeasi. La Gradina Mare am mancat cea mai mizerabila inghetata din tara. Timpurile tulburatoare si situatia respectiva au facut sa pierd contactul cu cei care ii mai cunosteam nu numai in Braila si Ploiesti. Prietena mea statea pe Calea Calarasi, care am auzit ca nu mai este cum a fost. Cateva telefoane la Braila in urma cu cativa ani nu m-au ajutat sa dau de familia prietenei mele, cu a carei mama copilarise tata si ne-a devenit ruda indepartata mai tarziu. "Ce vrei Inge draga mamei sa-ti gatesc?" m-a intrebat Tati Anisoara in ultima mea vizita la Braila. "O ciorba pescareasca, Tanti Anisoara, stii asa, ca la Braila." i-am spus eu.

O prietena din Bucuresti, care sta in Paris si vine la fiica ei de cateva ori pe an in Bucuresti mi-a zis: "Daca nu-ti luai acum pisoii (am doua pisicute) puteai sa vezi Dunarea la Wiena si Budapesta". "Nu, merci, i-am zis zilele trecute, am vazut Dunarea la Bratislava si Budapesta, dar nu era Dunarea mea, nu era Braila, nu era portul de care nu ma puteam desparti."

Interesant este ca eu stiu se pare mai mult despre Braila decat elevii de azi, dupa cum se pare din interviul Dumneavoastra.

Imi imaginez ca aceste randuri si oricum acest email spontan va va surprinde, dar am vrut sa stiti ca mai sunt si unii, care in ciuda timpului si distantei se mai gandesc la Braila. Pacat numai ca Braila nu mai este ceea ce a fost odinioara si tare mult mi-as dori sa ajunga iar un port important si frecventat de negustori din toate partile lumii. Ce pacat ca romanii nu tin la valorile lor istorice, altfel decat aici...

Stimata Doamna va doresc o zi frumoasa, sanatate si numai bine, de aici din Zürich!

Cu stima
Clarissa Inge Lucianeli

O doamnă a Brăilei de altădată

Există oameni de care te desparţi cu zâmbetul pe buze şi cu dorinţa de-ai revedea. Există oameni în prezenţa cărora aproape că îţi este ruşine să fii trist, obosit sau descurajat iar plictiseala pare un păcat de neiertat.

Deşi are 84 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune că este „o doamnă în vârstă” sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o completare ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tânăr ar trebui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimismul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este în continuare dornică de călătorii.

S-a născut în Brăila, în secolul trecut, într-o familie armeano-română, la începutul veacului ce tocmai a apus. În 1927 Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici, de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „ostroave” de diferite seminţii într-o unitate şi o armonie desăvârşită. De la tatăl ei, de origine armeană a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama ei, româncă, a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere. Iar de la Dunăre a dobândit spiritul de aventură şi, poate, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.

Istoria povestită cu sufletul

„Dorinţa mea cea mai mare, acum în iarna vieţii, este să nu mor până nu voi putea povesti şi transmite tot ce am văzut, ce-am auzit şi ce-am trăit, pentru ca aceste amintiri dragi, să nu dispară odată cu mine. Dintre toate, cea mai preţioasă este a istoriei acestui oraş şi a oamenilor care, din iubire l-au clădit şi l-au îmbogăţit.” Şi doamna Ursan începe să spună povestea, încet, privindu-mă cu ochii ei verzi, prin care Dunărea pare să curgă, limpezi că poţi vedea adâncul sufletului.

A fost odată, demult, un oraş frumos care s-a născut din iubirea ingenuă dintre „zeul fluviilor”, măreţul Danubius şi un ţărm virgin, care se afla la intersecţia a trei provincii istorice româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Şi această veche aşezare românească se numea Brăila. După semnarea Tratatului de la Adrianopol din 1829, raiaua Ibrail s-a desprins de sub puterea „Sublimei Porţi” şi a început un proces fulminant de dezvoltare economică, socială şi culturală. Primul pas a fost dărâmarea cetăţii, ce amintea aprig de dominaţia otomană. S-a dărâmat cetatea şi în câţiva ani s-a construit Grădina Mare, apoi, rând pe rând, şcoli, spitale, biserici, bănci, teatrul.

„Te înfiori când te gândeşti cât de repede s-au construit toate! Stau şi mă gândesc de ce este acum Brăila atât de pustie. Dunărea era iubită. Se vedea că de acolo îşi trage oraşul seva.” Şi într-adevăr, străvechiul fluviu a adus vapoarele cu negustori din toate ţările, a adus în „cetatea Chirei Chiralina” iubirea. Căci aceşti comercianţi au văzut fetele frumoase ale Bărăganului, s-au aşezat, s-au căsătorit şi au rămas aici, indiferent de naţionalitate. Ei au fost inima oraşului, şi-au pus inteligenţa şi banii în slujba lui şi din dragostea lor s-a ridicat Brăila, un oraş bogat, un oraş de care fiecare era mândru. Astfel trăiau laolaltă, în pace şi bună înţelegere greci, armeni, evrei, italieni, ruşi, bulgari şi români.

Armeanul „risipitor”

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un bărbat robust, puternic, mândru, trăsături ce aminteau de străvechiul popor armean al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea de asemenea, deosebite abilităţi în ale negustoriei, dar era şi un bun diplomat, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovizionau cu pâine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.

„Am crescut într-o casă în care credinţa şi respectul pentru muncă erau primordiale. Se făcea semnul crucii pe spatele pâinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frunţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din câştigul adus de cele două brutării alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cumpere câte o casă fiecărui copil, punea mereu de-o parte bani, din calea „armeanului risipitor”, cum îl numea bunica pe tata.

Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie , spunea tata şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămâne în suflet şi în minte!” Doamna Ursan oftează abia perceptibil, cu ochii plini de dor şi amintiri. Memoria tatălui pare să o stăpânească şi să o tulbure totodată. Parcă nici ceasul mare din biblioteca ei plină de cărţi nu mai îndrăzneşte să ticăie.

Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent putea, de exemplu să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Vasoian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea erau mulţi oameni, nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români care îi solicitau sprijinul financiar şi moral. Şi domnul Vasoian, întotdeauna îi ajuta cu generozitate şi cu credinţă.

Dar cel mai mult îşi iubea copiii. Dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, trecea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune. Uneori aceştia, cu năzbâtiile lor nevinovate, îl mâniau pe boierul care avea atâtea probleme pe cap cu cele două brutării. Şi atunci devenea aspru în priviri şi cumpătat la vorbă.

Copii fiind, toată ziua se ghiftuiau cu dulciuri iar la masă, fireşte nu mai aveau poftă de mâncare. Tatăl lor, orfan de mic, suferise de foame şi sărăcie, tocmai de aceea nu suporta asemenea mofturi. Într-o zi s-a mâniat atât de tare că le-a luat copiilor farfuriile din faţă şi i-a spus soţiei sale ceva în turceşte, ca ei să nu înţeleagă. „Să vină Gheorghe, să aducă pâinea!” a spus domnul Vasoian cu voce gravă. Tare-i mai era frică micuţei Valeria de tatăl ei, când se supăra, deşi nu o lovise niciodată. Era suficient să se uite în ochii ei şi se cutremura.

Vine vizitiul Gheorghe cu pâinea caldă, domnul Vasoian o ia, o rupe şi scoate din ea miezul, frământându-l între palme şi făcând nişte găluşte, le aşează pe farfurii. „Petruş, ce e asta?”, îl întreabă pe băiatul cel mare. „Ce să fie, tăticule, miez de pâne.” „NU!”, a tunat tatăl. „Uitaţi-vă bine la mine! Pâine este coaja, miezul este carne. Aţi înţeles? Acum mâncaţi tot din farfurii!” Şi aşa au mâncat copiii toate cocoloaşele de pâine caldă. „Eu, la 12 ani, cât ai tu, Petruş, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăsese mama şi sora mea mai mare. Mama îşi smulgea părul din cap, ţipând după Hatun, sora mea de trei ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Când am ieşit, în curte, în faţa casei, sora mamei mele zăcea moartă, strângând în braţe trupul fără viaţă al pruncului ei. Peste tot în jur numai morţi. Plutea un aer cumplit de sânge şi groază. Deodată, un bătrân, m-a tras lângă el, printre morţi, spunându-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Când pericolul a trecut şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea. Odată cu mama mea.” Atunci a fost singura dată când domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre copilăria lui şi despre familie.

Masacrul armenilor, de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, estimat la peste un milion cinci sute de victime, în cele două genociduri înfăptuite de Imperiul otoman reprezintă una dintre cele mai cumplite şi nemiloase represiuni care a existat vreodată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş, îşi comemorează şi îşi plâng strămoşii.

Poveşti din portul Brăilei

Poate copilăria Valeriei a fost ca o revanşă faţă de cumplitele încercări prin care a trecut tatăl ei. Primii ani din viaţă au purtat culorile vii şi larma portului care o fascina prin forfota aceea neobosită. Acolo vedea oameni de toate felurile şi de toate rasele, auzea toate limbile pământului şi afla despre cele mai stranii ţări şi locuri din lumea largă. Acolo îşi găsea Valeria refugiul. Printre marinari, hamali, negustori, pe malul Dunării pe care o iubea ca pe o soră mai mare. Visul ei arzător era să se facă marinar şi să plece departe, să străbată lumea pe mare. Îngrijoraţi de escapadele ei, părinţii l-au însărcinat pe vizitiul Gheorghe să o supravegheze. Astfel s-a hotărât ca dimineţile Valeria să meargă cu Gheorghe în port, să distribuie pâinea. Şedea în căruţă şi privea cu ochi mari, stăpâniţi de dorinţa de a cunoaşte toată lumea aceea aparte. În fiecare zi vedea şi afla ceva nou, iar seara, acasă, îi povestea totul, cu lux de amănunt mamei care o privea îngrijorată. „Oare ce o să se aleagă de fata asta, atât de zbuciumată?” se întreba, cu siguranţă mama Valeriei. Într-una din zile, micuţa a descoperit în mulţimea de negustori, pe lângă birourile portului, nişte fete frumoase, îmbrăcate cu rochii lungi, colorate, cu bucheţele de flori agăţate în piept. „Mămico, să ştii că azi nea’ Gheorghe a dat pâine într-un palat. Erau acolo nişte zâne frumoase, îmbrăcate ca în poveşti!” Peste ani a aflat Valeria cu ciudă că povestea nu e chiar atât de nevinovată, că acelea erau fetele „cu condicuţă” ale celebrei tanti Elvira.

Tare mult îi plăcea Valeriei să privească hamalii care nu mai pridideau cu încărcatul şi descărcatul vapoarelor. Din „burţile” navelor, ei scoteau fel de fel de minunăţii, fructe exotice, mirodenii, cafea, peşte oceanic. Bieţii hamali, pe jumătate dezbrăcaţi şi uzi de transpiraţie descărcau din vagoane şi cărau în spinare către vapoare zeci de saci grei cu grâu, de câte 100 de kilograme. Istovitoarea lor muncă era neîntreruptă, din zorii zilei şi până la apusul soarelui. Poate de aceea îi îndrăgise Valeria, se uita la ei şi se gândea că sunt nişte furnicuţe care cară către muşuroi provizii. Uneori, dacă avea norocul să scape de nea’ Gheorghe, îi urmărea şi după „încheierea programului”, când hamalii îşi târau paşii către tavernele mărginaşe. Zăceau acolo până când veneau după ei nevestele şi îi mânau spre casă. Către seară, prin mahalalele Brăilei, unde locuiau hamalii şi muncitorii portului, se auzea muzica stridentă de tamburine şi tobe care anunţa trecerea ursarului. Atunci, femeile întindeau afară, în faţa porţii câte o scoarţă iar hamalul, dezbrăcat până la brâu, ieşea din casă şi se întindea pentru a-şi primi leacul durerilor lombare. Ţiganul zornăia tamburina iar ursul, special dresat, se urca încet pe spinarea omului şi-l călca pentru a-i „aşeza şalele la loc”. „Joacă, joacă Moş Martine, Că-ţi dau pâine cu măsline”, îl acompaniau nevestele.

Saloanele de altădată

Au trecut aşa, încet, pe furiş, anii aceia frumoşi, lipsiţi de griji şi domnişoara Valeria s-a înscris la liceu. După-amiezile ieşea cu colegele pe strada Regală, unde se plimba protipendada Brăilei. Se uitau cu admiraţie la cucoanele gătite cu cele mai moderne straie, aduse de la marile case de modă din Paris, răspândind cele mai alese parfumuri. Nici bărbaţii nu se lăsau mai prejos şi îşi alegeau cele mai elegante costume, purtau pălării din fetru de puf şi bastoane din lemn cu mâner de argint. În centrul oraşului, pe străzile principale erau înşirate cele mai luxoase restaurante şi cafenele, unde negustorii discutau despre afaceri, sorbind cafeaua turcească la nisip, „Marghiloman”.

Domnişoara Valeria a fost una dintre elevele privilegiate care a reuşit să vadă spectacolele de teatru de revistă ale lui Constantin Tănase şi a ascultat muzica de operetă cântată de maestrul Ion Dacian şi trupa celebrului Teatru Alhambra, actualul Teatru de Operetă din Bucureşti. În acea perioadă elevilor, chiar şi din cursurile superioare de liceu, nu le era permis să meargă la asemenea spectacole şi mai ales la film. Însă domnul Vasoian era mai nonconformist şi îşi lua copii la spectacole.

La cinematograful Passalacqua a văzut Valeria filmele de top din anii ‘40 cu Greta Garbo, Humphrey Bogart sau Laurence Olivier. În pauze, când se schimbau rolele de film, în sala de cinema intrau profesoarele şi controlau cu vigilenţa unor gardieni ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo vreun elev.

Mergeau foarte des la Teatrul Rally, unde veneau trupe prestigioase de teatru din marile capitale ale lumii, dar şi din ţară. „Cultura era una din valorile esenţiale în educaţia unui tânăr. Nu exista casă de boier în Brăila fără pian!”

Dacă privilegiaţii oraşului se învârteau prin saloanele luxoase ale restaurantelor şi petreceau la balurile organizate la cinematograful Passalacqua, micii funcţionari şi muncitorii se adunau şi petreceau la restaurantul lui Hagi Sima, un negustor albanez. În fiecare duminică, lucrătorii domnului Vasoian mergeau şi ei la bal, îmbrăcaţi cu cele mai bune haine. Domnişoara Valeria, cu neobosita ei curiozitate şi cu îndrăzneala cu care sfida rigorile vremii, nu a putut rezista ispitei de a vedea cu ochii ei, cum se distrează pătura de jos a oraşului. Acolo l-a văzut pe Marcel Măcelaru, „fantele” din comuna Comorofca, cu fularul lui alb înfăşurat în jurul gâtului, cum se învârtea plin de sine printre fete. De jur împrejurul scenei de dans care avea un parchet lustruit de-ţi puteai face mustaţa în el, erau aşezate bănci. Acolo stăteau domnişoarele, alături de mamele lor şi aşteptau să fie poftite la dans. Băiatul venea, rostea invitaţia iar fata aştepta întâi răspunsul mamei care dădea uşor din cap, în semn de încuviinţare sau de refuz. „Ei, ce mai, erau alte vremuri!”

Pâinea suferinţei

A venit apoi războiul, cu ororile lui, foametea şi apoi comunismul. Viaţa oraşului s-a schimbat iar soarta Valeriei Ursan a căpătat alte nuanţe. Vechea boierime era acum asuprită iar proprietăţile negustorilor au trecut în posesia statului. După naţionalizare, mulţi dintre ei au înfundat puşcăriile, alţii s-au sinucis iar alţii au înnebunit. Numai domnul Vasoian, zâmbea ironic comuniştilor, bucurându-se că lui nu aveau ce să îi ia. Poate că armeanul „îşi risipise” banii cu mai multă înţelepciune, în educaţia copiilor săi, ajutându-i pe cei săraci şi orfani, trăise bine şi fără grijile proprietăţilor imobiliare.

Deşi anii senini ai adolescenţei nu erau departe, Valeria s-a trezit într-o lume străină, într-o lume ciudată în care valorile fuseseră răsturnate peste noapte iar nedreptatea se instala ticălos. Cele două brutării erau trecute pe numele mamei sale, căci domnul Vasoian, nefiind cetăţean român nu avea dreptul să deţină afaceri în ţară. Când s-au desfiinţat firmele şi brutăriile ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, doamna Vasoian a continuat să facă pâine, să hrănească oamenii chinuiţi de foamete şi, totodată să-şi întreţină familia numeroasă. Noaptea cocea pâinea şi până dimineaţa o dădea. Cineva a turnat-o şi doamna Vasoian a fost arestată. A fost judecată în pripă şi condamnată la doi ani de închisoare pentru „sabotarea statului”. Iniţial a fost închisă la penitenciarul din Brăila, unde zilele nu i-au fost atât de grele datorită gardienilor care o cunoşteau de ani buni. Numai că într-o zi, Valeria Ursan aude pe stradă o cucoană: „Măi Valeria, am văzut-o pe doamna Vasoian într-un grup de deţinuţi care se îndreptau spre gară!” Şi aleargă, biata Valeria cu sufletul la gură până la gară. Acolo, lume multă, ţipete de ajutor şi de durere, înghesuială cumplită. Aflase că toţi deţinuţii politic din judeţ erau duşi către o destinaţie necunoscută. Printre ei, a zărit-o pe mama sa. În zadar a strigat Valeria, în zadar s-a zbătut să străbată prin mulţime. Doamna Vasoian a fost urcată într-un vagon de marfă, alături de alţi zeci de oameni, uşile metalice grele s-au trântit cu un zgomot dur şi sirena trenului a ţipat dureros. Luni de zile nu a mai ştiut nimic despre mama ei. După o perioadă, a aflat că fusese dusă la una din cele mai cumplite puşcării ale României, la Mislea.

Atunci Valeria Ursan, cu firea ei dârză şi hotărâtă a pus într-o valijoară câteva pulovere şi a plecat să-şi viziteze mama. Nu se gândea totuşi că-i va fi atât de greu. A coborât din tren la Câmpina şi a traversat cei nouă kilometri pe jos, până în comună. S-a oprit la brutărie şi a cumpărat două pâini mari, rotunde pe care le-a aşezat cu grijă peste pulovere, în valiză. Ce ironie a sorţii, mama ei, care făcea puşcărie pentru pâine, primea un asemenea dar. După ore de aşteptare Valeria a obţinut cu greu aprobarea la o întrevedere. A fost băgată într-o cameră mică, ca o cuşcă, cu un grilaj ce tăia încăperea în două. Femeia gardian care le supraveghea le-a anunţat sec: „Aveţi 10 minute!” Valeria o revedea pe mama ei, care numai după câteva luni de zile era de nerecunoscut. Încerca cu stângăcie să pară firească, ca şi cum nu ar fi băgat de seamă cât de slăbită era. „Uite, mamă, ţi-am adus un pulover că e frig afară. Când mă uit, ea nu se uita la mine, se apucase cu mâinile de zăbrele şi tremura toată. Îi urmăresc privirea: se uita la pâine. Cu voce întretăiată i-a spus gardianului: «Daţi-i voie să-mi dea pâinea aceea.»”

Doamna Ursan s-a adâncit în tăcere. Totuşi numai pentru câteva clipe, de parcă tristeţea şi melancolia nu ar putea rezista în preajma ei. Multe mai avea de povestit şi atât de puţin timp pentru un asemenea răgaz.

Cu lotca de-a lungul Dunării

 „Hai acum să mă laud şi eu puţin!” spuse doamna Ursan zâmbind. Trebuie obligatoriu menţionat faptul că Valeria Ursan este o doamnă foarte modestă care consideră că laudele se cuvin întotdeauna celor care fac mai mult. Gestul de a dona Bibliotecii Judeţene cărţile primite în dar de la deputatul Varujan Pambuccian sau de-şi a dărui pianina Filarmonicii Lyra sunt fapte „mult prea mărunte”.

În perioada când orice călătorie pe Dunăre şi în deosebi pe mare necesita aprobări speciale şi documente vizate de securitate, doamna Ursan cu atitudinea ei hotărâtă, cu care deja ne-am obişnuit, a bătut la uşa Comisariatului din Galaţi şi a obţinut toate actele necesare unei asemenea deplasări. Împreună cu soţul ei şi doi camarazi a hotărât să pornească într-o călătorie temerară pe Dunăre şi apoi pe mare, de la Brăila până la Constanţa. Au transformat o lotcă pescărească în corabie, au aşezat un catarg cu pânze şi au purces într-o aventură, cum puţini oameni au avut norocul să trăiască. Au părăsit Brăila, conduşi de ofiţerul Căpităniei Portului şi de mai mulţi brăileni. Unii îi priveau cu invidie, alţii ca pe nişte smintiţi. Au trecut de Galaţi, de Tulcea, au străbătut canalele Dranov şi Dunavăţ, până la Lacul Razem. Apoi prin Gura Portiţei au însoţit Dunărea la vărsarea în mare, iar de acolo… Cap Midia, Năvodari, Mamaia, Constanţa. Se opreau prin cherhanale, pe ţărmuri neumblate, dormeau cu toţii în lotcă şi preparau peşte la ceaun. Vela pe timpul zilei le asigura deplasarea iar în timpul nopţii le oferea protecţie împotriva ţânţarilor. Şi astfel în două săptămâni, cei patru mateloţi au realizat o călătorie incredibilă, negândită poate, la vremea aceea. „Am trăit departe de lume şi ne-am simţit ca nişte exploratori ai secolelor trecute. Păcat că s-a rătăcit jurnalul de bord, dar în fotografiile ce le am acum în faţă suntem noi, locurile pe unde am trecut şi lotca cea care semăna a corabie. A fost vis sau realitate?”

Orele au trecut tiptil. S-a lăsat demult întunericul. Doamna Ursan se uită speriată la ceasul din bibliotecă. „Gata! Am vorbit vrute şi nevrute! Acasă cu voi!” La plecare, cu ochii luminaţi de un zâmbet complice, ne şopti urarea marinărească: „Vânt din pupă!”  

Am închis încet poarta, am zâmbit şi am lăsat în urmă lumea doamnei Ursan, o lume cu oameni frumoşi, a căror existenţă se clădea pe onoare şi generozitate, o lume veselă în care speranţa avea mai mult loc, o lume a Brăilei de odinioară.

Nataşa Galche

Eveniment deosebit la catedrala armeana din Bucuresti

Slujba oficiata de noul episcop Datev Hagopian al armenilor din Romania la catedrala din Bucuresti cu Hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril la care au participat 500 de enoriasi din toata tara.