O doamnă a Brăilei de altădată

Există oameni de care te desparţi cu zâmbetul pe buze şi cu dorinţa de-ai revedea. Există oameni în prezenţa cărora aproape că îţi este ruşine să fii trist, obosit sau descurajat iar plictiseala pare un păcat de neiertat.

Deşi are 84 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune că este „o doamnă în vârstă” sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o completare ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tânăr ar trebui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimismul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este în continuare dornică de călătorii.

S-a născut în Brăila, în secolul trecut, într-o familie armeano-română, la începutul veacului ce tocmai a apus. În 1927 Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici, de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „ostroave” de diferite seminţii într-o unitate şi o armonie desăvârşită. De la tatăl ei, de origine armeană a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama ei, româncă, a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere. Iar de la Dunăre a dobândit spiritul de aventură şi, poate, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.

Istoria povestită cu sufletul

„Dorinţa mea cea mai mare, acum în iarna vieţii, este să nu mor până nu voi putea povesti şi transmite tot ce am văzut, ce-am auzit şi ce-am trăit, pentru ca aceste amintiri dragi, să nu dispară odată cu mine. Dintre toate, cea mai preţioasă este a istoriei acestui oraş şi a oamenilor care, din iubire l-au clădit şi l-au îmbogăţit.” Şi doamna Ursan începe să spună povestea, încet, privindu-mă cu ochii ei verzi, prin care Dunărea pare să curgă, limpezi că poţi vedea adâncul sufletului.

A fost odată, demult, un oraş frumos care s-a născut din iubirea ingenuă dintre „zeul fluviilor”, măreţul Danubius şi un ţărm virgin, care se afla la intersecţia a trei provincii istorice româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Şi această veche aşezare românească se numea Brăila. După semnarea Tratatului de la Adrianopol din 1829, raiaua Ibrail s-a desprins de sub puterea „Sublimei Porţi” şi a început un proces fulminant de dezvoltare economică, socială şi culturală. Primul pas a fost dărâmarea cetăţii, ce amintea aprig de dominaţia otomană. S-a dărâmat cetatea şi în câţiva ani s-a construit Grădina Mare, apoi, rând pe rând, şcoli, spitale, biserici, bănci, teatrul.

„Te înfiori când te gândeşti cât de repede s-au construit toate! Stau şi mă gândesc de ce este acum Brăila atât de pustie. Dunărea era iubită. Se vedea că de acolo îşi trage oraşul seva.” Şi într-adevăr, străvechiul fluviu a adus vapoarele cu negustori din toate ţările, a adus în „cetatea Chirei Chiralina” iubirea. Căci aceşti comercianţi au văzut fetele frumoase ale Bărăganului, s-au aşezat, s-au căsătorit şi au rămas aici, indiferent de naţionalitate. Ei au fost inima oraşului, şi-au pus inteligenţa şi banii în slujba lui şi din dragostea lor s-a ridicat Brăila, un oraş bogat, un oraş de care fiecare era mândru. Astfel trăiau laolaltă, în pace şi bună înţelegere greci, armeni, evrei, italieni, ruşi, bulgari şi români.

Armeanul „risipitor”

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un bărbat robust, puternic, mândru, trăsături ce aminteau de străvechiul popor armean al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea de asemenea, deosebite abilităţi în ale negustoriei, dar era şi un bun diplomat, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovizionau cu pâine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.

„Am crescut într-o casă în care credinţa şi respectul pentru muncă erau primordiale. Se făcea semnul crucii pe spatele pâinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frunţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din câştigul adus de cele două brutării alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cumpere câte o casă fiecărui copil, punea mereu de-o parte bani, din calea „armeanului risipitor”, cum îl numea bunica pe tata.

Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie , spunea tata şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămâne în suflet şi în minte!” Doamna Ursan oftează abia perceptibil, cu ochii plini de dor şi amintiri. Memoria tatălui pare să o stăpânească şi să o tulbure totodată. Parcă nici ceasul mare din biblioteca ei plină de cărţi nu mai îndrăzneşte să ticăie.

Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent putea, de exemplu să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Vasoian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea erau mulţi oameni, nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români care îi solicitau sprijinul financiar şi moral. Şi domnul Vasoian, întotdeauna îi ajuta cu generozitate şi cu credinţă.

Dar cel mai mult îşi iubea copiii. Dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, trecea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune. Uneori aceştia, cu năzbâtiile lor nevinovate, îl mâniau pe boierul care avea atâtea probleme pe cap cu cele două brutării. Şi atunci devenea aspru în priviri şi cumpătat la vorbă.

Copii fiind, toată ziua se ghiftuiau cu dulciuri iar la masă, fireşte nu mai aveau poftă de mâncare. Tatăl lor, orfan de mic, suferise de foame şi sărăcie, tocmai de aceea nu suporta asemenea mofturi. Într-o zi s-a mâniat atât de tare că le-a luat copiilor farfuriile din faţă şi i-a spus soţiei sale ceva în turceşte, ca ei să nu înţeleagă. „Să vină Gheorghe, să aducă pâinea!” a spus domnul Vasoian cu voce gravă. Tare-i mai era frică micuţei Valeria de tatăl ei, când se supăra, deşi nu o lovise niciodată. Era suficient să se uite în ochii ei şi se cutremura.

Vine vizitiul Gheorghe cu pâinea caldă, domnul Vasoian o ia, o rupe şi scoate din ea miezul, frământându-l între palme şi făcând nişte găluşte, le aşează pe farfurii. „Petruş, ce e asta?”, îl întreabă pe băiatul cel mare. „Ce să fie, tăticule, miez de pâne.” „NU!”, a tunat tatăl. „Uitaţi-vă bine la mine! Pâine este coaja, miezul este carne. Aţi înţeles? Acum mâncaţi tot din farfurii!” Şi aşa au mâncat copiii toate cocoloaşele de pâine caldă. „Eu, la 12 ani, cât ai tu, Petruş, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăsese mama şi sora mea mai mare. Mama îşi smulgea părul din cap, ţipând după Hatun, sora mea de trei ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Când am ieşit, în curte, în faţa casei, sora mamei mele zăcea moartă, strângând în braţe trupul fără viaţă al pruncului ei. Peste tot în jur numai morţi. Plutea un aer cumplit de sânge şi groază. Deodată, un bătrân, m-a tras lângă el, printre morţi, spunându-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Când pericolul a trecut şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea. Odată cu mama mea.” Atunci a fost singura dată când domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre copilăria lui şi despre familie.

Masacrul armenilor, de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, estimat la peste un milion cinci sute de victime, în cele două genociduri înfăptuite de Imperiul otoman reprezintă una dintre cele mai cumplite şi nemiloase represiuni care a existat vreodată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş, îşi comemorează şi îşi plâng strămoşii.

Poveşti din portul Brăilei

Poate copilăria Valeriei a fost ca o revanşă faţă de cumplitele încercări prin care a trecut tatăl ei. Primii ani din viaţă au purtat culorile vii şi larma portului care o fascina prin forfota aceea neobosită. Acolo vedea oameni de toate felurile şi de toate rasele, auzea toate limbile pământului şi afla despre cele mai stranii ţări şi locuri din lumea largă. Acolo îşi găsea Valeria refugiul. Printre marinari, hamali, negustori, pe malul Dunării pe care o iubea ca pe o soră mai mare. Visul ei arzător era să se facă marinar şi să plece departe, să străbată lumea pe mare. Îngrijoraţi de escapadele ei, părinţii l-au însărcinat pe vizitiul Gheorghe să o supravegheze. Astfel s-a hotărât ca dimineţile Valeria să meargă cu Gheorghe în port, să distribuie pâinea. Şedea în căruţă şi privea cu ochi mari, stăpâniţi de dorinţa de a cunoaşte toată lumea aceea aparte. În fiecare zi vedea şi afla ceva nou, iar seara, acasă, îi povestea totul, cu lux de amănunt mamei care o privea îngrijorată. „Oare ce o să se aleagă de fata asta, atât de zbuciumată?” se întreba, cu siguranţă mama Valeriei. Într-una din zile, micuţa a descoperit în mulţimea de negustori, pe lângă birourile portului, nişte fete frumoase, îmbrăcate cu rochii lungi, colorate, cu bucheţele de flori agăţate în piept. „Mămico, să ştii că azi nea’ Gheorghe a dat pâine într-un palat. Erau acolo nişte zâne frumoase, îmbrăcate ca în poveşti!” Peste ani a aflat Valeria cu ciudă că povestea nu e chiar atât de nevinovată, că acelea erau fetele „cu condicuţă” ale celebrei tanti Elvira.

Tare mult îi plăcea Valeriei să privească hamalii care nu mai pridideau cu încărcatul şi descărcatul vapoarelor. Din „burţile” navelor, ei scoteau fel de fel de minunăţii, fructe exotice, mirodenii, cafea, peşte oceanic. Bieţii hamali, pe jumătate dezbrăcaţi şi uzi de transpiraţie descărcau din vagoane şi cărau în spinare către vapoare zeci de saci grei cu grâu, de câte 100 de kilograme. Istovitoarea lor muncă era neîntreruptă, din zorii zilei şi până la apusul soarelui. Poate de aceea îi îndrăgise Valeria, se uita la ei şi se gândea că sunt nişte furnicuţe care cară către muşuroi provizii. Uneori, dacă avea norocul să scape de nea’ Gheorghe, îi urmărea şi după „încheierea programului”, când hamalii îşi târau paşii către tavernele mărginaşe. Zăceau acolo până când veneau după ei nevestele şi îi mânau spre casă. Către seară, prin mahalalele Brăilei, unde locuiau hamalii şi muncitorii portului, se auzea muzica stridentă de tamburine şi tobe care anunţa trecerea ursarului. Atunci, femeile întindeau afară, în faţa porţii câte o scoarţă iar hamalul, dezbrăcat până la brâu, ieşea din casă şi se întindea pentru a-şi primi leacul durerilor lombare. Ţiganul zornăia tamburina iar ursul, special dresat, se urca încet pe spinarea omului şi-l călca pentru a-i „aşeza şalele la loc”. „Joacă, joacă Moş Martine, Că-ţi dau pâine cu măsline”, îl acompaniau nevestele.

Saloanele de altădată

Au trecut aşa, încet, pe furiş, anii aceia frumoşi, lipsiţi de griji şi domnişoara Valeria s-a înscris la liceu. După-amiezile ieşea cu colegele pe strada Regală, unde se plimba protipendada Brăilei. Se uitau cu admiraţie la cucoanele gătite cu cele mai moderne straie, aduse de la marile case de modă din Paris, răspândind cele mai alese parfumuri. Nici bărbaţii nu se lăsau mai prejos şi îşi alegeau cele mai elegante costume, purtau pălării din fetru de puf şi bastoane din lemn cu mâner de argint. În centrul oraşului, pe străzile principale erau înşirate cele mai luxoase restaurante şi cafenele, unde negustorii discutau despre afaceri, sorbind cafeaua turcească la nisip, „Marghiloman”.

Domnişoara Valeria a fost una dintre elevele privilegiate care a reuşit să vadă spectacolele de teatru de revistă ale lui Constantin Tănase şi a ascultat muzica de operetă cântată de maestrul Ion Dacian şi trupa celebrului Teatru Alhambra, actualul Teatru de Operetă din Bucureşti. În acea perioadă elevilor, chiar şi din cursurile superioare de liceu, nu le era permis să meargă la asemenea spectacole şi mai ales la film. Însă domnul Vasoian era mai nonconformist şi îşi lua copii la spectacole.

La cinematograful Passalacqua a văzut Valeria filmele de top din anii ‘40 cu Greta Garbo, Humphrey Bogart sau Laurence Olivier. În pauze, când se schimbau rolele de film, în sala de cinema intrau profesoarele şi controlau cu vigilenţa unor gardieni ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo vreun elev.

Mergeau foarte des la Teatrul Rally, unde veneau trupe prestigioase de teatru din marile capitale ale lumii, dar şi din ţară. „Cultura era una din valorile esenţiale în educaţia unui tânăr. Nu exista casă de boier în Brăila fără pian!”

Dacă privilegiaţii oraşului se învârteau prin saloanele luxoase ale restaurantelor şi petreceau la balurile organizate la cinematograful Passalacqua, micii funcţionari şi muncitorii se adunau şi petreceau la restaurantul lui Hagi Sima, un negustor albanez. În fiecare duminică, lucrătorii domnului Vasoian mergeau şi ei la bal, îmbrăcaţi cu cele mai bune haine. Domnişoara Valeria, cu neobosita ei curiozitate şi cu îndrăzneala cu care sfida rigorile vremii, nu a putut rezista ispitei de a vedea cu ochii ei, cum se distrează pătura de jos a oraşului. Acolo l-a văzut pe Marcel Măcelaru, „fantele” din comuna Comorofca, cu fularul lui alb înfăşurat în jurul gâtului, cum se învârtea plin de sine printre fete. De jur împrejurul scenei de dans care avea un parchet lustruit de-ţi puteai face mustaţa în el, erau aşezate bănci. Acolo stăteau domnişoarele, alături de mamele lor şi aşteptau să fie poftite la dans. Băiatul venea, rostea invitaţia iar fata aştepta întâi răspunsul mamei care dădea uşor din cap, în semn de încuviinţare sau de refuz. „Ei, ce mai, erau alte vremuri!”

Pâinea suferinţei

A venit apoi războiul, cu ororile lui, foametea şi apoi comunismul. Viaţa oraşului s-a schimbat iar soarta Valeriei Ursan a căpătat alte nuanţe. Vechea boierime era acum asuprită iar proprietăţile negustorilor au trecut în posesia statului. După naţionalizare, mulţi dintre ei au înfundat puşcăriile, alţii s-au sinucis iar alţii au înnebunit. Numai domnul Vasoian, zâmbea ironic comuniştilor, bucurându-se că lui nu aveau ce să îi ia. Poate că armeanul „îşi risipise” banii cu mai multă înţelepciune, în educaţia copiilor săi, ajutându-i pe cei săraci şi orfani, trăise bine şi fără grijile proprietăţilor imobiliare.

Deşi anii senini ai adolescenţei nu erau departe, Valeria s-a trezit într-o lume străină, într-o lume ciudată în care valorile fuseseră răsturnate peste noapte iar nedreptatea se instala ticălos. Cele două brutării erau trecute pe numele mamei sale, căci domnul Vasoian, nefiind cetăţean român nu avea dreptul să deţină afaceri în ţară. Când s-au desfiinţat firmele şi brutăriile ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, doamna Vasoian a continuat să facă pâine, să hrănească oamenii chinuiţi de foamete şi, totodată să-şi întreţină familia numeroasă. Noaptea cocea pâinea şi până dimineaţa o dădea. Cineva a turnat-o şi doamna Vasoian a fost arestată. A fost judecată în pripă şi condamnată la doi ani de închisoare pentru „sabotarea statului”. Iniţial a fost închisă la penitenciarul din Brăila, unde zilele nu i-au fost atât de grele datorită gardienilor care o cunoşteau de ani buni. Numai că într-o zi, Valeria Ursan aude pe stradă o cucoană: „Măi Valeria, am văzut-o pe doamna Vasoian într-un grup de deţinuţi care se îndreptau spre gară!” Şi aleargă, biata Valeria cu sufletul la gură până la gară. Acolo, lume multă, ţipete de ajutor şi de durere, înghesuială cumplită. Aflase că toţi deţinuţii politic din judeţ erau duşi către o destinaţie necunoscută. Printre ei, a zărit-o pe mama sa. În zadar a strigat Valeria, în zadar s-a zbătut să străbată prin mulţime. Doamna Vasoian a fost urcată într-un vagon de marfă, alături de alţi zeci de oameni, uşile metalice grele s-au trântit cu un zgomot dur şi sirena trenului a ţipat dureros. Luni de zile nu a mai ştiut nimic despre mama ei. După o perioadă, a aflat că fusese dusă la una din cele mai cumplite puşcării ale României, la Mislea.

Atunci Valeria Ursan, cu firea ei dârză şi hotărâtă a pus într-o valijoară câteva pulovere şi a plecat să-şi viziteze mama. Nu se gândea totuşi că-i va fi atât de greu. A coborât din tren la Câmpina şi a traversat cei nouă kilometri pe jos, până în comună. S-a oprit la brutărie şi a cumpărat două pâini mari, rotunde pe care le-a aşezat cu grijă peste pulovere, în valiză. Ce ironie a sorţii, mama ei, care făcea puşcărie pentru pâine, primea un asemenea dar. După ore de aşteptare Valeria a obţinut cu greu aprobarea la o întrevedere. A fost băgată într-o cameră mică, ca o cuşcă, cu un grilaj ce tăia încăperea în două. Femeia gardian care le supraveghea le-a anunţat sec: „Aveţi 10 minute!” Valeria o revedea pe mama ei, care numai după câteva luni de zile era de nerecunoscut. Încerca cu stângăcie să pară firească, ca şi cum nu ar fi băgat de seamă cât de slăbită era. „Uite, mamă, ţi-am adus un pulover că e frig afară. Când mă uit, ea nu se uita la mine, se apucase cu mâinile de zăbrele şi tremura toată. Îi urmăresc privirea: se uita la pâine. Cu voce întretăiată i-a spus gardianului: «Daţi-i voie să-mi dea pâinea aceea.»”

Doamna Ursan s-a adâncit în tăcere. Totuşi numai pentru câteva clipe, de parcă tristeţea şi melancolia nu ar putea rezista în preajma ei. Multe mai avea de povestit şi atât de puţin timp pentru un asemenea răgaz.

Cu lotca de-a lungul Dunării

 „Hai acum să mă laud şi eu puţin!” spuse doamna Ursan zâmbind. Trebuie obligatoriu menţionat faptul că Valeria Ursan este o doamnă foarte modestă care consideră că laudele se cuvin întotdeauna celor care fac mai mult. Gestul de a dona Bibliotecii Judeţene cărţile primite în dar de la deputatul Varujan Pambuccian sau de-şi a dărui pianina Filarmonicii Lyra sunt fapte „mult prea mărunte”.

În perioada când orice călătorie pe Dunăre şi în deosebi pe mare necesita aprobări speciale şi documente vizate de securitate, doamna Ursan cu atitudinea ei hotărâtă, cu care deja ne-am obişnuit, a bătut la uşa Comisariatului din Galaţi şi a obţinut toate actele necesare unei asemenea deplasări. Împreună cu soţul ei şi doi camarazi a hotărât să pornească într-o călătorie temerară pe Dunăre şi apoi pe mare, de la Brăila până la Constanţa. Au transformat o lotcă pescărească în corabie, au aşezat un catarg cu pânze şi au purces într-o aventură, cum puţini oameni au avut norocul să trăiască. Au părăsit Brăila, conduşi de ofiţerul Căpităniei Portului şi de mai mulţi brăileni. Unii îi priveau cu invidie, alţii ca pe nişte smintiţi. Au trecut de Galaţi, de Tulcea, au străbătut canalele Dranov şi Dunavăţ, până la Lacul Razem. Apoi prin Gura Portiţei au însoţit Dunărea la vărsarea în mare, iar de acolo… Cap Midia, Năvodari, Mamaia, Constanţa. Se opreau prin cherhanale, pe ţărmuri neumblate, dormeau cu toţii în lotcă şi preparau peşte la ceaun. Vela pe timpul zilei le asigura deplasarea iar în timpul nopţii le oferea protecţie împotriva ţânţarilor. Şi astfel în două săptămâni, cei patru mateloţi au realizat o călătorie incredibilă, negândită poate, la vremea aceea. „Am trăit departe de lume şi ne-am simţit ca nişte exploratori ai secolelor trecute. Păcat că s-a rătăcit jurnalul de bord, dar în fotografiile ce le am acum în faţă suntem noi, locurile pe unde am trecut şi lotca cea care semăna a corabie. A fost vis sau realitate?”

Orele au trecut tiptil. S-a lăsat demult întunericul. Doamna Ursan se uită speriată la ceasul din bibliotecă. „Gata! Am vorbit vrute şi nevrute! Acasă cu voi!” La plecare, cu ochii luminaţi de un zâmbet complice, ne şopti urarea marinărească: „Vânt din pupă!”  

Am închis încet poarta, am zâmbit şi am lăsat în urmă lumea doamnei Ursan, o lume cu oameni frumoşi, a căror existenţă se clădea pe onoare şi generozitate, o lume veselă în care speranţa avea mai mult loc, o lume a Brăilei de odinioară.

Nataşa Galche