Incursiune in cultura

Buna ziua braileanule!. Buna sa iti fie si inima!. Eu, sunt LYRA. Cum, care LYRA?. Daca nu ti-a vorbit nimeni de mine sa stii ca eu vin de demult tocmai din anul 1883. Mama mea a fost ARTA. Tata, au fost mai multi. Hai, nu te gandi la prostii!. Mama era pura si frumoasa, a trezit multe pasiuni si asa am iesit eu, din valurile Dunarii, din zborul pescarusilor, din unduirea holdelor de grau, din fosnetul padurilor, din ciripitul pasarilor, din parfumul si culorile florilor si mai ales din dorul celor care veniti aici din cele patru zari au zidit si infrumusetat acest oras. Au facut negot pentru a-si asigura starea materiala dar alaturi au pus cantecul. Am fost botezata Societatea Muzicala LYRA, Filarmonica, Academie si in final am reprezentat Templul Culturii. Primul meu domiciliu a fost pe bulevardul Cuza intre strada Regala si Garii, apoi pe strada Galati la etajul frumoasei cladiri asezata fata in fata cu Piata Sfintii Arhangheli. Manifestarile mele muzicale au trezit interesul publicului incat iubitorii de muzica ai orasului au hotarat ca am nevoie de un loc stabil si pe masura mea. Si asa din contributia profesorilor, lautarilor, negustorilor au inceput sa se inalte zidurile mele. Banii nefiind suficienti constructia a fost ridicata si finalizata de George Cavadia. Era omul ce impresiona prin statura lui nobiliara si prin vasta cultura. Cunoscator al catorva limbi straine, cu instruire muzicala deosebita, posesor a unei frumoase voci de bariton a dus faima orasului si peste hotare si am aflat cu bucurie ca la Monte Carlo a cantat cu marele Carusso. A compus romante pe care de altfel le-a si interpretat si a contribuit la lansarea sopranei Hariclea Darclee. Parteneri in ale muzicii care l-au sprijinit in crearea mea au fost Constantin Barcanescu, Sofocle Petzali, Jean Andrian, Petrica Jean, Liviu si Vintila Macedonescu si multi altii. Edificiul in care multe decenii mi-am desfasurat activitatea s-a construit in primele decenii ale secolului XX pe strada Cojocari pe locul viran care facea parte din imensa avere lasata prin testament orasului si locuitorilor sai de eruditul si filantropul primar Dumitru Ionescu.

LYRA

Braileanule!, vreau sa stii ca in vremea aceea populatia orasului era cam cat este astazi cea a cartierului Viziru. Si daca vrei sa te minunezi citeste, intreaba si afla cate personalitati de seama absolut in toate domeniile au plecat in tara si peste hotare. Ai sa mai afli daca vrei ca negustorii aproape analfabeti care au venit aici dupa daramarea cetatii dornici de imbogatire si-au trimis copii si nepotii la scoli, care cu mintea instruita si in buzunar cu doctorate si licente din Sorbona si Berlin s-au intors in urbea natala si-au asezat cu harnicie stiinta si averile la temelia cladirilor pe langa care, din pacate, tu treci cu indiferenta. Si au adus in salile mele vlastarele dotate cu talent si asa au plecat din sanul meu sute si sute de instrumentisti si vocalisti instruiti de mari profesori romani si straini. Mi-ar trebui tomuri intregi ca sa mentionez numele lor. Nu vreau sa las in uitare pe Elena Teodorini, Nicu Apostolescu, Olimpia Marculescu, Petre Stefanescu Goanga, Elisabeta Niculce Cartis, Niculescu Basu, Ianis Xenakis, Ion Voineag si minunatii lor profesori Jean Andrian, Giusepina Papanti, italianca, mare pianista si violonista Zepuiir Caribian, fiica preotului Bisericii Armene in casa caruia toata familia dadea glas instrumentelor. Ca o pata pe obrazul orasului este cladirea gata sa se prabuseasca din Piata Poligon unde s-a nascut si a crescut baritonul Petre Stefanescu Goanga. Mama lui, Cecilia Stefanescu, renumita pianista a fost apreciata pe scena Teatrului Comunal si pe scenele Parisului. In plus era nepoata negustorului grec Rally, cel caruia ii datoram constructia imensului imobil care astazi adaposteste teatrul Maria Filotti. Imobil care a facut parte mai tarziu din averea primarului Dumitru Ionescu lasata prin testament asa cum am spus mai sus. De asemenea sta sa cada si casa Cavadia de pe strada Gradinii Publice acest mare brailean care a decedat in 1926 la Paris care e inmormantat in Braila in Cimitirul „Sf Constantin”, azi nu i se cunoaste mormantul. Aceeasi soarta are si casa de pe Bolintineanu nr.15 unde s-a nascut si a trait Ianis Xenakis detinatorul multor premii peste hotare, acordandu-i-se de multe academii titlul de doctor Honoris Causa, cunoscut din America Latina pana in Tokio unde isi dirija orchestra. Semnalez braileanule cu tristete ca aceasta mare personalitate braileana care este mentionata in Larousse alaturi de Panait Istrati a fost complet ignorat cand sala teatrului Maria Filotti era aproape goala la concertul dat de el in 1992. {n plus l-am vazut plangand in fata casei pe care o revedea dupa 55 de ani degradata in pericol sa se prabuseasca cand ar fi fost normal ca pe zidurile ei sa fie o plactta care sa ii poarte numele. Cate pete mai avem pe obraz?. Sper si doresc ca cineva priceput in ale condeiului sa stearga colbul asternut pe numele strabunicilor tai braileanule, ca tu sa ajungi sa citesti monografia LYREI la care sa se adauge pe nedrept uitatii in ale muzicii.

Casa Petre Stefanescu Goanga

Casa Cavadia

Casa Ianis Xenakis

Stralucirea in care m-am scaldat atatia ani a palit cand a venit razboiul, tristetea rasfrangadu-se si asupra mea. Trebuie sa spun ca sala de concerte a fost si cinematograf si a pastrat si numele meu. Dar in anul 1948 cand regimul comunist a nationalizat averile, cineva nepriceput sau rau intentionat a nationalizat pe nedrept intreaga cladire. Interesul pentru mine a scazut in asa masura incat am ajuns intr-o stare jalnica de degradare. Cum speranta moare ultima a inceput sa imi fie redata cam din anul 1974, cand "UN NEBUN AL MARELUI ORAS", medic de profesie, dar bolnav de dragoste de muzica clasica a reusit sa infiinteze orchestra LYRA, corul mixt LYRA si aproape un deceniu afisele lipite pe cladirile orasului anuntau concerte vocale si instrumentale care dupa scena teatrului au adus caldura in mintea si inima ta, braileanule. {n salile mele copiii au inceput sa mangaie clapele pianului si strunele viorii. Si iar a venit cineva a carui ureche nu ma suporta, asta aducandu-mi spaima disparitiei, dar dupa 1989 imbatranit, obosit, orgolios si cam artagos "ACELASI NEBUN AL MARELUI ORAS" manat de aceeasi pasiune pentru muzica a pornit cu tenacitate la lupta si daramand toate morile de vant a aratat tuturor ca vrea si poate sa ma readuca la viata si asa am renascut, dar nu ca pasarea Pheonix din propria cenusa ci din propriul gunoi. Cand lacatul portilor mele a fost descuiat, ai fi putut si tu braileanule sa fii de la intrare martorul unui mare dezastru. Peste tot, instalatia electrica, de apa, peretii, mobilierul total distruse. Tone de gunoi tronau in intreaga cladire iar sala de concerte, frumoasa mea sala de concerte pe care "DOGELE BRAILEI" cum era numit Cavadia asezase 200 de scaune si pe cheltuiala lui proprie adusese din Italia maistri specialisti in acustica, purta urmele unei uri dezlantuite a celor certati cu frumosul si arta. Eu nu prea stiu cum si de unde a avut forta fizica, intelectuala si materiala acest ultim parinte al meu dar a inceput sa ma cuprinda bucuria si aproape nu imi venea sa cred ca anul acesta pe 27 septembrie in sala mea plina pana la refuz sunetele muzicii vibrau din nou in mine.

LYRA

Te rog braileanule vino, priveste-ma si constata cata nevoie am de tine si ajuta-ma si reda-mi stralucirea de alta data. Nu ma umilesc, nu cersesc dar cu demnitate te rog sa renunti uneori la o friptura, la o sticla de vin, la un parfum pentru sotie, la o rochita pentru fiica si chiar la o ciocolata pentru cel mic si daca iubesti Braila, da acesti bani pentru LYRA. Repet aici sloganul lansat in ziua concertului de o batrana doamna de la care de altfel am primit in dar o pianina. Pentru gestul tau te vor aplauda de pe scena cei care acum peste 100 de ani mi-au dat viata si fiii mei care mi-au purtat in lume faima. Fii tu bagheta care dirijand orchestra, vei face sa dispara MAREA CRIZA, CULTURA. Fa din fiul tau vioara a carui coade manuite cu arcusul iubirii isi va indeplini menirea aducand pe pamant Dumnezeirea.
Undeva in sala il vei gasii obosit dar fericit cu obrajii scaldati in lacrimi pe NEBUNUL FRUMOS AL MAREUI ORAS. Este DOCTORUL NICU TEODORESCU. Saluta-l si strange-i mana in semn de respect si admiratie. MERITA!.
Braileanule, cu gratioasa si adanca plecaciune, cu speranta neuitarii iti multumeste,
L Y R A.!
Valeria URSAN

Iubire interzisa

In indepartata mea copilarie, majoritatea caselor de pe strazile laterale orasului si mai ales in cartiere, aveau in fata portilor cate o bancuta. Pe ele se asezau duminica, sa se odihneasca dupa o saptamana de truda, gospodinele mai in varsta. In mana cu cate un scaunel, li se alatura o vecina, si asa in grup incepea sporovaiala. Imi placea sa le ascult. Ma apropiam, mama ma mustra, dar imi astampara curiozitatea spunandu-mi ca acolo se deapana ghemul amintirilor.
- Nu-i adevarat, mama, bunicutele vorbesc multe si de toate, sparg seminte, mananca
gogosele, dar nu au in maini niciun ghem. Mama, stiind ca nu e chip de liniste cu mine, ma asigura ca locul amintirilor este in minte si nu se vad.
- Ce este mintea, si unde sta?
- Fiecare om are in cap cateva camarute, imi explica. Intr-una din ele, e asezata mintea.
Acolo, omul aduna fapte si lucruri care i s-au intamplat de-a lungul vietii. Se formeaza un ghem, iar omul il deapana la batranete. Asa o sa faci si tu. Speriata ma pipaiam pe cap, si, nesimtind niciun ghem, plecam fericita la joaca.
Acum, cand clipele acelea nu se regasesc in viata de astazi, patata si murdara, ma scufund in timp, ma identific cu cei din trecut, aduc in mine fericirea copilariei si nestiinta de ce va veni. O chem alaturi pe draga mea mama sa ma vada cum depan ghemul amintirilor si pe firul lui ii aduc in casa mea pe Anetuta si Salli. Ea, subtire ca un lujer, atragea privirile cu frumusetea sa si era admirata mai ales pentru ca purta curajoasa saracia unei orfane. Nestiutoare de carte, muncea de la 12 ani pe la case mai instarite ajutandu-si astfel pe tatal invalid la cresterea celor 2 surori mai mici. Venea aproape zilnic la noi. O indrageam foarte si simteam de la ea aceleasi sentimente. Percepeam cu mintea mea de copil iubirea ei pentru Salli. El, cu fata smeada, ochii mari parul negru ca pana corbului, frumos ca si ea, era unicul fiu al turcoaicei Fadlia, cunoscuta ca mare mestera in confectionarea plapumilor. Se pricepea sa descante si de sperietura. Imi amintesc ce frica mi-a fost cand, dintr-un ibric a turnat cositor topit intr-un castron cu apa rece asezat deasupra capului meu.
Iubirea a unit cu fire trainice inimile si mai tarziu trupurile acestor tineri, desi Anetuta in naivitatea ei sustinea sus si tare ca e fata mare, ea nefiind casatorita cu Salli. Cand pruncul i-a miscat in pantec, nu a hulit nimeni. Tot cartierul cunostea si ocrotea iubirea lor, desi in anii aceia aceste legaturi insemnau o mare rusine. Salli cinstit si demn, i-a martusit mamei intentia de a se casatori cu femeia iubita. Ecoul fulgerelor si tunetelor turcoaicei cred ca a ajuns pana la Mecca, atat de tare a fost:
- Un musulman cu o crestina, NU – NICIODATA!!!
Aici in acest spatiu babilonian, unde se vorbeau toate limbile pamantului, etniile amestecandu-si sangele si traditiile, torturata intre Biblie si Coran, iubirea celor doi a fost condamnata la moarte. In casa cu doua odai, construita din chirpici, Anetuta a nascut un copil - copia feminina a lui Salli.
- Tanti Vasoian, a zis Anetuta , da-mi voie sa-i dau copilului meu numele fetei matale!
- Valeria sa se numeasca, a decis mama, si a botezat-o.
Camaruta in care mama a asezat un patut, un leagan si lucruri pt fetita era saracacios mobilata, dar lucea de curatenie. Imi placea mirosul de busuioc ce venea dintr-un buchetel asezat langa o icoana sub care candela ardea zi si noapte. Eram convinsa ca Anetuta tinea special candela aprinsa noaptea ca sa-i lumineze drumul mamei ce venea sa-si vada fetele. Toti vecinii au ajutat-o cu ce au putut, facand-o sa simta ca nu e singura, iar surorile, care datorita Anetutei erau eleve, isi manifestau duios bucuria.
Neinduratoare, Fadlia, indiferenta la nasterea nepoatei pe care a refuzat sa o vada vreodata, a hotarat ca fiul ei trebuie sa se casatoreasca urgent cu o turcoaica. Neajutorat, slab si supus vointei mamei si religiei, Salli a ajuns la Macin unde i s-a aranjat casatoria cu Fichireta.

Geamia din Macin

Fata buna, cuminte, dar cam uratica, ea a fost de acord cu casatoria, desi aflase ca Salli are un copil cu o crestina. Greaseala a costat-o pentru ca astfel a intrat in lantul nefericirii. La doi pasi de casa Anetutei a avut loc nunta.
Ma intreb de unde vin necazurile, ce usi si ce ferestre trebuie sa inchizi ca sa te baricadezi impotriva lor. Cum sa faca fata Anetuta torentului de disperare, rautatii care venea spre ea sa-i striveasca ca un tavalug sperantele. Barierele de mentalitate i-au stins bucuria din ochi. O admiratie in plus a avut tot cartierul pentru demnitatea ei de a nu se duce la nunta sa-i dea turcului in brate copilul, dupa cum fusese sfatuita. Pe vremuri, se obisnuia ca in zori la nunta muzicantii sa cante romante. Versurile romantei “ De ziua nuntii tale-ti scriu” sunau ca un repros. Tanguirile strunelor de vioara unite cu vocea lautarului au insemnat pentru Salli ultima picatura. S-a ridicat de la masa, a strigat in disperarare numele Anetutei si fugind s-a oprit ca un bezmetic la casa ei de unde n-a mai iesit o saptamana. Desi mireasa venea zilnic la poarta sa-si ceara barbatul vecinii o priveau cu indiferenta, nemanifestand compasiune.
Si asa, ani de zile, penduland intre iubire si supunere viata lui Salli a fost un chin in care a tarat-o si pe Anetuta impartindu-si timpul intre ea si Fichireta care i-a nascut doua fetite. Fetita lui cu Anetuta traia cu pecetea unui copil din flori. Salli, harnic barbat, tamplar de meserie isi deschisese un atelier de confectionat mobile dar apasat de situatie isi ineca necazul in bautura.
Intr-o zi in viata Anetutei a aparut Nicu. Era feciorul unui marinar rus de pe nava Potemkin refugiata la Constanta in timpul revolutiei. Era un munte de om, frumusel, si teribil de puternic. Vorbeau hamalii din port ca intr-o zi si-a aratat forta miscand cu umarul de pe sina de tren un vagon de marfa. Omul acesta cu fata blonda cu ochi de copil s-a indragostit pana peste cap de Anetuta. I-a trebuit timp s-o convinga sa-l ia de barbat. A reusit cu ajutorul vecinilor. Si asa a inceput pentru ea o perioada in care s-a simtit iubita, ocrotita, mangaiata. In plus, Nicu a crescut-o pe Valeria ca pe propriul copil. Usa spre casa Anetutei i-a fost inchisa lui Salli. El a platit cumplit slabiciunea - si-a cautat uitarea in alcool si din cel ce-a fost odata n-a mai ramas nimic.
Din pacate, raul o pandea din umbra pe Anetuta si i-a scurtat fericirea. Brusc, Nicu s-a imbolnavit. Internat de urgenta in spital, simtea ca moare. Disperat, plangand, l-a implorat pe medic sa admita in salon ceremonia cununiei religioase fiind convins ca numai asa va fi impreuna cu femeia iubita pe lumea cealalta. Impresionat, medicul si-a dat acordul. Iar un preot, intr-o scurta ceremonie, i-a unit in fata lui Dumnezeu pe cei doi. Apoi a venit teribila criza. Primind o alta lovitura, Anetuta mea draga a aflat de la medic ca Nicu murea de turbare. Fusese muscat cu putin timp in urma de un caine, in port, dar nu i-a dat atentie. Ca ultima manifestare a teribilei lui forte, a rupt curelele care-l tineau legat de pat alergand si urland pe culoarele spitalului. La capatul scarii la dreapta si la stanga il asteptau zece barbati cu paturi in brate. S-au napustit asupra lui, imobilizandu-l, iar Anetuta privea ingrozita cum bietul ei Nicu incerca sa se elibereze. Cu o injectie, in cele din urma a fost doborat. Omul care-i adusese linistea, siguranta si intrase in viata ei razand, pleca acum urland ca un caine.. Cum a trecut biata de ea prin aceste seisme sufletesti, nu stiu. Toti vecinii i-au fost alaturi iar surorile, crescute si scolite de ea, ajunse bine pe scara sociala, au inconjurat-o cu o binemeritata dragoste.
Viata apoi ne-a despartit si m-am intalnit cu draga Anetuta peste cativa ani. Era umbra celei care imi leganase copilaria si am inteles ca Valerica, rodul iubirii ei cu Salli, se prapadise la 48 ani, bolnava de cancer. In urma ei ramasese o fetita - orfana deci si ea. Apoi pustiita si indurerata, a parasit Anetuta aceasta lume.
Am invatat de acasa ca toti suntem copiii lui Dumnezeu, ca formam o familie sa ne cunoastem durerile si bucuriile, sa plangem si sa ne bucuram impreuna. Asa am incercat sa fac dar recunosc ca am tanjit mereu dupa zambet, caldura si tandrete. Am siguranta ca sufletele oamenilor nu mor. Imi place sa cred ca dincolo Nicu o strange in brate pe Anetuta cu aceeasi iubire iar ea intinde o mana spre Salli in semn de iertare. Acum cand inchei povestea lor reala petrecuta in cartierul Comorofca, mi se pare ca de undeva umbra mamei mele imi face semn de multumire pentru neuitare. Am pus la loc ghemul amintirilor.
Valeria URSAN

Lacrima sufletului

Era frumoasa Tanta. O vedeam intamplator in curte sau pe salile liceului, acolo unde parintii au hotarat sa patrund in stiintele contabilitatii. Micuta de stat, slabuta tare, cu tenul alb si sprancene parca desenate, cu parul negru impletit in cozi bogate, delicata ca un bibelou, era frumoasa Tanta. Era cu doi ani mai rasarita, ne-am imprietenit, desi mi se parea ca s-ar frange, s-ar destrama in contact cu temperamentul meu vulcanic, vijelios. Si ce sfios m-a privit cand i-am spus ca are nume de port la mare: Constanta. Eram in clase diferite, ne intalneam mai rar, dar vacantele erau ale noastre cand ne impartaseam gandurile de taina din care nu lipseau nici fetii frumosi. Vara cand grupuri, grupuri de elevi invadam aleele din Gradina Mare ne manifestam zgomotos convingerile ca am iesit din copilarie, ca ni se deschid orizonturi spre vise si inaltimi. Tanta se aseza linistita pe o banca, scotea un ghem de lana si cu doua andrele impletind un ochi pe fata unul pe dos, faurea in cateva zile un pulovar de toata frumusetea. Cand in timp ghemele s-au inmultit si firele de lana isi schimbau culoarea am aflat ca nu pentru ca lucra, ci miscarile din ce in ce mai rapide ale degetelor, o ajutau sa-si achite o parte din taxele scolare. M-am intristat, am admirat ca in trupul ei plapand se ascundea acea forta care i-a dat curajul sa lupte toata viata cu indarjire impotriva vicisitudinilor. Nu banuiam atunci ce prietenie trainica, fara fisuri ne hotarase soarta ca peste ani in casa mea de proaspat casatorita, Tantica avea sa dea nastere unui prunc, iar eu cu naivitatea celor 19 ani abia impliniti aveam sa fiu moasa.

Insarcinata, Tanta se ingrasase, era rotunda ca un pepene, devenise vedeta prietenelor care, studiind-o, emiteau pareri cat mai trasnite despre sarcina si nastere. Vecina Cornelia isi etala cu superioritate cunostintele si asa am aflat ca intai se rupe apa, ca in tipetele de durere ale mamei iese din casa lui copilul, care musai trebuie imbaiat.
Cunostintele mele despre nasteri veneau din copilarie, cand inainte dc a merge la scoala mama mi-a pus in mana o bucatica de piele uscata legata cu ata, anuntandu-ma grav ca este buricul meu, ca trebuie sa-i desfac toate nodurile daca vreau sa mi se dezlege mintea. Cu spaima de a nu ramane proasta m-am chinuit sa le dezleg, nu stiu daca am reusit, dar am capatat stiinta ca, un copil este legat de mama lui prin buric, ca acesta se taie la nastere, stiinta ce am folosit-o cu mare indrazneala la timpul potrivit.
Nu stiu cat drum in kilometri strabatem in viata, dar uneori ma mir cat de lung este drumul amintirilor, cu bine si rau, cu ras si plans si unde incap in inima atati cati nu mai sunt, dar ne-au fost alaturi si ne-au insotit toata viata. As vrea acum sa patrund in adancimea vietii, in misterul ei ca sa inteleg de unde vine acea bucurie dureroasa ce ma scoate azi din prezent purtandu-ma in indepartata mea tinerete, cand doua femei si doi barbati indragostiti de ei si de viata, abia trecuti de pragul adolescentei deveneau fara voie martorii aparitiei in lume a unui pui de om. Cand Tanta a scos primul tipat de durere, cand jenata mi-a spus ca s-a udat, am hotarat ca barbatii trebuie sa plece imediat dupa moasa. Am batut energic in fereastra Corneliei care buimaca de somn a marturisit ca tot ce mi-a spus era din auzite si ca ii este frica sa participe la nastere. Cu sperantele in stiinta ei spulberate am luat-o sa-mi fie macar alaturi. Biata Tanta se lupta in pat sa-si ascunda durerile, sa le invinga ca sa nu ma sperie mai tare. Am rupt un cearceaf din care am improvizat scutece, am pus apa la incalzit si m-am rugat lui Dumnezeu sa aiba grija de noi. Timpul se scurgea greu, barbatii nu mai veneau cu moasa, Tanta se zvarcolea in dureri, copilul nu avea rabdare sa astepte cand dupa un tipat sfasietor i-a aparut capul din mama, am tipat la Cornelia sa puna mana. Ingrozita a refuzat atunci ca in transa l-am atins, l-am tras usor cand a ajuns oracaind in bratele mele, am anuntat ca s-au inmultit barbatii. L-am asezat pe masa, am legat cu multe noduri buricul, l-am taiat si cu vocea tremurand de emotie am urat la multi ani copilului si mamei, care in acea zi de 12 ianuarie 1947, implinea 21 de ani. Transferand copilul in bratele Corneliei i-am spus cu naduf: acum fa si tu ceva, spala-l!. Nauca inca mi-a intins matul pe care il tinea in mana (despre care ulterior am aflat ca se cheama ombilic) recomandandu-mi sa nu-l scap, ca altfel intra in mama, se infecteaza, provocandu-i acesteia moartea si asa am intrat in haos.
Astazi, gandurile navalesc in mine, se imbulzesc cu dorinta sa iasa la suprafata, sa le astern aici si ma intreb cum poate o biata foaie de hartie sa primeasca cuvinte care in saracia lor au neputinta de a reda trairile de atunci. Am fost eu oare tanara care, speriata de moarte, trageam cu disperare de ceea ce fusese legatura dintre mama si copil? Cand pe albul cearceafului a iesit din Tanta ceva diform si maroniu la culoare, am informat-o in soapta pe Cornelia ca am scos ficatul, aceasta cu mari cunostinte anatomice, m-a asigurat ca acolo in pat era splina strigandu-mi disperata sa ma duc dupa doctor, in noaptea aceea teribil de frumoasa, cand luna arginta zapada inalta cat omul, incaltata cu papuci si rochie de vara, nesimtind frigul, alergam disperata pe cararuie, iar vocea mea spargand linistea repeta in nestire: Domnule doctor, casa, domnule doctor, casa! Am ajuns la usa lui, am batut, a deschis uimit de aparitia mea de frazele aproape balbaite, m-a intrebat: "Iti arde casa, fetito? Nu a mea, a copiluiui! Arde copilul?" Am amutit, si desmeticit din somn m-a zdruncinat puternic, iar cand a inteles despre ce este vorba a ras, spunandu-mi ca ce iesise din mama era casa copiluiui si calm mi-a recomandat sa fac o groapa in fundul curtii, in care sa o ingrop, apoi mi-a trantit usa in nas. Dezorientata ma intrebam cum de crede ca am sa pot sapa o groapa in atata zapada? M-a durut atat de tare indiferenfa lui, si pentru faptul ca nu a venit cu mine sa-si faca datoria de om si medic, nu l-am iertat nici cand a murit. La intoarcerea spre casa m-am intalnit cu barbatii si moasa si ce fericit a exclamat tatal: "Doamne, cand o sa am 41 dc ani, langa mine va fi baiatul meu de 20 de ani", dar nu a fost sa fie asa.
Ca tacamul zbuciumului meu sa fie complet, moasa vazand dezordinea din casa, a desfasat copilul, a intrebat cine a taiat buricul m-a asigurat ca fatul moare dupa 2-3 zile, deoarece i-au patruns in corp microbii aflati pe foarfecele nesterilizat, iar pe mine ma paste puscaria. Convinsa ca asa va fi, am hotarat ca acel copil se va numi Cornel, eu neavand nici o sansa sa-i fiu nasa. Cu neliniste in inima nu m-am miscat 3 zile si 3 nopti de la capul copiluiui cand am inteles ca acesta urla ca-n gura de sarpe de foame, am plans de bucurie. Peste 10 ani aceeasi moasa m-a ajutat sa aduc pe lume o fetita, cerandu-mi sa fiu curajoasa ca atunci cand am mosit.
Cornel a crescut sanatos, dar la 5 ani a ramas orfan, tatal sau fiind rapus de TBC. Tantica, draga si curajoasa mea prietena, a luat iar in mana ghemul de lana si andrelele, a crescut cu ele feciorasul si doi nepoti care tandru o dezmierdau "mamina", asa ramanand pentru toata lumea.
Mi se parea ciudat cand in copilarie auzeam pe cineva spunand ca ii plange sufletul. Stiam ca lacrimile izvorasc din ochi curg pe obraz, si atunci unde se duc lacrimile sufletului? am intrebat-o pe mama. Infiorata m-a strans la piept, mi-a spus ca fiecare om are in inima mai multe sertarase, si ca unul este pentru lacrimile sufletului, dorindu-mi ca al meu sa ramana gol.
Rand pe rand, protagonistii intamplarilor de atunci s-au dus, s-au risipit in imagini, numai Cornel, care azi este bunic, vine in fiecare 12 ianuarie sa sarute mana celei care acum 63 de ani l-a tras spre viata.
Imi place sa cred ca undeva dintre stele, Tantica, draga mea prietena, avand alaturi un ghem de lana si doua andrele, ma asteapta, impletind un ochi pe fata unul pe dos rochite pentru ingeri.
In sertarul inimii, a mai cazut o lacrima.
Valeria URSAN

Gradina Mare intre trecut si prezent

Am crescut intr-o casa in care credinta si respectul pentru munca erau pe primul loc.

Se facea semnul crucii pe spatele painii inainte de a fi taiata, iar banii, eram invatati ca se fac cu sudoarea fruntii. Nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu au ramas, desi castigul realizat din cele doua brutarii ne asigura un trai indestulat. Biata mama, dorind sa cumpere cate o casa fiecarui copil, dosea mereu banii din calea ”armeanului risipitor” , cum il numea bunica pe tata. Noi, copiii ii gaseam si sa te tii veselie. Mama ne ierta, povestea se repeta si asa am ramas fara casa. Cand nationalizarea ne-a ocolit mama a recunoscut intelepciunea orientala a varstnicului sot. ”Sa dai si altora din ce-ti prisoseste tie” , spunea tata ( victima fiind din copilarie, a genocidului armean ) ”si sa te bucuri de bogatia ce-ti ramane in suflet si in minte”!.

De aceea poate am infruntat toti cu atata stoicism vremurile de razboi, seceta, foametea si alte necazuri care au insemnat sfarsitul frumoasei noastre copilarii.

Acum, in iarna vietii imi place sa caut copilul care am fost, sa patrund in amintiri si sa ma intristez ca oamenii nu au pus in locul celor pierdute sau distruse, alceva care sa le inlocuiasca. Printre locurile iubite de mine este si Gradina despre care inteleapta mea bunica, care a trait 94 de ani, stia de la mama ei ca a fost amenajata prin 1835 dupa daramarea cetatii: ”Ca sa stie otomanii ca pe locul udat cu lacrimi si sange, brailenii harnici si iubitori au facut un colt de Rai” . S-a numit Belvedere, si cand prin 1860 s-a facut gradina din centrul orasului, i-au schimbat numele in Gradina Mare.Spre ea ma poarta pasii astazi, mi-e dor sa vad de la intrare covorul splendid de un verde crud al gazonului din care ieseau flori de culori, forme si miresme deosebite. Aleile curate si largi, strajuite de copaci inalti care lasau generosi sa cada umbra pe bancile pe care bunicutele si bonele sporovaiau in timp ce supravegeau joaca copiilor. Cu ochii mintii vad cete de fete si baieti, sunt elevii a caror uniforma si matricola aratau la ce liceu invata, erau apropiati prin exuberanta, vise, cuceritori de spatii si inaltimi. Isi aruncau priviri iscoditoare si deveneau sfiosi in fata primei iubiri. Unele sunt astazi, cine si de ce au furat elevilor uniformele si adolescenta, aceasta minunata perioada a vietii, suportului de mai tarziu?.

Inainte imi parea ca aud susurul apei din fantanile arteziene, acordul muzicii ce venea dinspre cazinoul cu terase spatioase, cu boscheti imbracati in verdeata si flori care inconjurau ringul de dans pe care pererechile se laganau in ritmul unui tango. Mirosul fripturilor si al mititeilor ce sfaraiau pe gratar te invita seara sa-ti astamperi foamea, apoi setea cu berea autohtona Muller, servita in halbele pe care chelnerii le purtau cu usurinta printre mese. Romanticii si sentimentalii inspirati din decorul din care nu lipsea Luna si Dunarea, aduceau in fata iubitelor stelele de pe cer ceea ce inseamna legamant pe viata. Alaturi de Cazinoul din chioscul cu metale dantelete fanfara militara trimitea dincolo de portile gradinii sunetele unui vals, ce se risipeau intr-o barca leganata de valuri. Era dirijata de un plutonier micut de statura, dar vioi, al carui nume sau porecla faceau deliciul copiilor. In zilele de sarbatoare, fanfara deschidea festivitatea, iar in fata ei calca apasat plutonierul Policarp Azbest a carui mustata mi se parea ca tremura in timp ce in ritmul muzicii purta in sus si-n jos bastonul incrustat cu insemnele fanfare. Atunci il priveam cu admiratie, el primea ca o rasplata aplauzele si ne zambea intelegand ca ne devenise drag. Deodata ceva s-a rasucit in mine. Mi se parea ca e tipatul mut al celor de demult. Chioscul este gol, printre fantanile secate si-au facut loc cateva soparle, aleile sunt aproape pustii si murdare, gazonul a disparut complet, ici si colo niste flori ofilite si parca copacii cu crengile aplecate privesc la trecatorii grabiti. Cazinoul este astazi muzeu etnografic, pe care din pacate nu il viziteaza nimeni. Langa el, cineva a facut un gest reparatoriu.

In frumoasa casa locuita candva de domnul Neculce, arhitectul, creatorul si pastratorul spatiilor verzi mi se parea ca, coborata de pe soclul statuii din fata, umbra lui Panait Istrati isi vegea cu strasnicie locul unde i se afla opera, adica tot si toate cate a vazut, auzit si trait si care i-au sfartecat sufletul si viata. El, care s-a nascut si a crescut in saracia caselor din paianta, el care a fost bun si darnic pana dincolo de mila, risipitor pana dincolo de gresala, ratacitor in cautarea binelui si a dreptatii, vagabondul brailean are in sfarsit o casa in care fizic ar fi meritat sa locuiasca. Printre alte pacate, noi oamenii avem si pe acela de a vedea uriasii de langa noi dupa ce ei pleaca spre nemurire. Strigam atunci omenirii ca sunt ai nostri si uitam ca la nevoie le-am trantit usa in nas. Pe o alee putim mai departe se vad urmele din ce a fost ”Tenis Club Roman” , infiintat in perioada postbelica cu atata daruire si efort de grecul cult si omenos Polidor Licheardopol din a carui familie pe linie feminina se trage regizorul Serban Andrei iar din cea masculina generoasa doctor Meri Licheardopol Poienaru.

Astazi gunoiul troneaza pe locul unde altadata tinerii patinau iarna, iar vara manuind rachete de tenis, faceau mingiile sa danseze prin aer, care poposeau din nou pe rachete aduse de copiii de mingi, viitori tenismeni. Printre ei era si dragul mei unchi Pepi, care indragostit de acest sport a fost antrenor la batrenete la ”Clubul Progresul” Bucuresti. In viata, printre alte bucurii care i-au adus lacrimi in ochi, a fost si aceea cand intr-un interviu l-a auzit pe Ilie Nastase spunand: ”Mie racheta de tenis mi-a fost pusa in mana prima data de nea Pepi” .

Privesc spre locul unde se gasea cel ce mi-a inflacarat de mica imaginatia. Inalt, masiv, tacut, imi apare dintre pomi Castelul. Aici a domnit decenii la rand regina vietii APA. Din povestile copilariei aflasem ca odata, demult Dumnezeu cu Sfantul Petru umblau pe pamant si am intrebat-o pe mama cum arata si cand or sa treaca pe la noi: ”Dumnezeu, mi-a spus mama, este batran si obosit si s-a asezat la casa Lui din cer” . Atuci, am luat din raft doua paini calde, spunandu-i mamei ca ma duc sa-l caut pe nea Ciocanel lautarul, pe care l-am vazut intr-un taraf inaltat pe varful picioarelor privind spre cer si cantand cu gura pana la urechi: ”Vreau o scara sa ma sui/Pana-n inaltul cerului. Sa-l intreb daca a gasit-o si sa-l rog sa-I duca din partea mea lui Dumnezeu painea, pentru ca, singur fiind, o fi bolnav si flamand. Mama a ras cu pofta ca de fiecare nazdravanie a mea, eu am inceput sa plang, numai bunul si dragul meu unchi Pepi, stergandu-mi lacrimile mi-a spus ca ma duce intr-un turn care e aproape de cer. Asa am ajuns in Gradina Mare langa Castelul care stiam ca e locuit de zmei. M-a luat de mana si cu painea in brate am urcat scara, ale carei trepte de lemn le vad si acum. Si cand am ajuns sus mi-a spus sa las painea pe terasa iar pasarile cerului i-o vor duce lui Dumnezeu, invitandu-ma sa privesc in jos. Cum sa descriu ce-au simtit, ce au vazut ochii mei de copil, dar uluita de imensitate, am hotarat sa strabat cu piciorul taramul de basm ce se arata privirii mele, si asa am facut.

Asezata pe o banca privesc aceste lucruri foarte dragi mie si mi se pare ca aud soapte sau memoria mea afectiva daduse glas Castelului: ”Te-am vazut de cum ai intrat si mi-era teama ca n-ai sa treci pe la mine. Iti amintesti cum ai intrebat prima data, daca in mine locuieste un balaur, si cine m-a facut asa urias? Si-am vorbit intai de tatal mei pentru ca el sau mai bine zis mosii si stramosii lui erau tocmai din indepartata Franta a lui Ludovic al XIV-lea, cand persecutati pe motive religioase si-au parasit castelele si au pornit in pribegie. Dupa multe rataciri unii au ajuns in Moldova, devenind educatori ai vlastarilor domnesti, si asa in localitatea Serbanesti de langa Focsani, in luna mai a anului 1854 s-a nascut un fecior botezat Anghel si dupa nume Salygni. Se spune ca a plouat trei zile si trei nopti pana s-a inundat camera in care se afla, si ca ursitoarele au stabilit ca toata viata va avea de lucru cu apele. A construit el poduri si linii de cale ferata si a ajuns la Braila unde a amenajat pe kilometrii intregi, cheiul Dunarii, a construit docurile, iar in anul 1893 dupa planurile lui aveam sa ma nasc eu, mama mi-a fost Dunarea care m-a alaptat cu apa si dupa principiul vaselor comunicante filtrata si curata ajungea in casele brailenilor, spre supararea sacagiilor. Dupa ani, cand casele s-au supraetajat, oamenii s-au inmultit, am fost parasit. Perioada mea de glorie trecuse, eu nemaifacand fata cerintelor. Peste foarte multi ani m-au transformat in depozit de vin si asa am fost beat mort din 1940 pana in 1944, cand armata sovietica a supt din mine si ultima picatura. Si pentru ca eram invatat cu bautura, peste ani m-au transformat in restaurant, si de acolo de sus invartindu-ma, brailenii admirau privelistea. Era o perioada in care eu eram fericit pentru ca din lampi de neon, stralucind in noapte, scria pe mine in diferite limbi cuvantul pace, apoi s-a asternut iar colbul pe mine. Spun unii, ca daca ma aflam in strainatate, as fi ajuns mandru monument al constructiilor hidraulice. Am inteles ca exista o mare disputa intre unii si altii in legatura cu mine. Numai eu, uitat de nerecunostinta oamenilor, as vrea sa mi se aseze pe frunte o placa care sa-mi reprezinte starea civila, si in final se se faca ceva cu mine si din mine, sa nu raman adapostul cainilor vagabonzi, cum sunt astazi”.

Plec spre casa si mi se pare ca de undeva, o adiere poarta parca versurile uitatului pe nedrept Mihu Dragomir:

Pe Dunarea involburata

Trece un val cu plans de fata

Si din zbaterea de linii

Iese chipul Chiralinii

Fata Dunarii de Jos

Si-a Brailei care-a fost

Ma tot gandesc ca din iubire pentru oameni Dumnezeu a creat pamantul cu toate frumusetile lui si a sperat, ca din fost si prezent, vor face din el Raiul viitorului in care sper sa avem si noi batranii un loc, iar tinerii sa recunoasca daca nu din iubire, macar din respect ca ramurile lor care se inalta spre cer sunt sustinute de noi RADACINA.

Valeria URSAN

O corabie numita SPERANTA

Dau la o parte perdeaua care ma separa de ei si las sa intre in singuratatea casei mele spiritele celor care mi-au insotit tineretea si care acum 62 de ani au fost martorii nasterii unei corabii.

Aceasta se intampla la Braila pe strada Imparatul Traian, intr-o magazie imensa si veche in apropierea Dunarii.

Constructor, Marcel Iordana, cel mai renumit trasator de nave din santierul naval. Beneficiar, scriitorul Radu Tudoran, iar corabia ce urma sa ii poarte pe marile si oceanele lumii ar fi primit la botez, numele Speranta. Nu a fost sa fie asa. Suntem prizonierii destinului?. Ar fi avut cineva dreptul in anul 1948 sa fie proprietarul unei nave?. De nationalizare nu s-a auzit?.

Radu Tudoran si-a pastrat echilibrul, si-a ascuns cu demnitate amaraciunea, nu s-a vaicarit. Cand l-am cunoscut nu banuiam ca va dezvolta in noi acea dragoste deja existenta pentru apa si drumurile ce ni le deschidea. Abia iesiti de pe bancile scolii, cu planuri si idei mari, am privit cu uimire si admiratie toata silueta eleganta a corabiei ce ni se arata ochilor. In romanul „Al optzeci si doilea” la paginile 14-16 si 29-30 Radu Tudoran face referire la acea perioada, iar printre tinerii ucenici, 5 baieti si 2 feta ma numaram si eu.

Imi fac o datorie de onoare sa scriu despre cel mai mare narator, dupa cum l-a numit acum cativa ani Fanus Neagu, si caruia i-am vazut ”durerea si lacrima arzand, dar si frumosul din tot ce e curat”

In 1947 Radu a scris la Braila romanul ”Intoarcerea fiului risipitor” ( care la urmatoare editie s-a numit ”fiul risipitor” ). Manuscrisul acestuia dactilografiat de „baietanul cu privirea intunecata” se afla in casa mea alaturi de un homar si un pui de rechin adusi de Radu din calatoria facuta in 1965 ca invitat pe Pescadorul Constanta, descrisa in roman. Locuia atunci pa Bulevardul Cuza numarul 269 intr-o casa cu arhitectura veche, la a carei vedere ma emotionez si astazi. Din dragoste „baietanului” cu „fata micuta si firava” s-a nascut un prunc. Se intampla in casa mea pe vremea de cumplita foamete si saracie a anului 1947. Moasa am fost eu, la 19 ani abia impliniti dar cunostintele mele despre nastere se rezumau doar la taierea buricului. L-am taiat, restul l-a facut Dumnezeu, pe care in acele momente il rugam sa ma scoata din haos. Pruncul este astazi bunic.

Dintre ucenicii de atunci, unul mi-a devenit sot si peste multi ani am dat impreuna glas dorintei de calatorie sper orizonturi noi si am trensformat in corabie o lotca, cea care cu panzele intinse pe un catarg, ne-a purtat pe dunare de la Braila, spre Galati, Tulcea si bratul Sfantul Gheorghe. Am strabatut canalele Dranov si Dunavat, prin Delta, Lacul Razem si prin punctul Portita la varsarea Dunarii in mare, am atins Cap Midia, Navodari, Mamaia si Constanta. Dupa ce tovarasul capitan Grigore de la securitate ne-a cercetat si vizat autorizatia, am inchiriat un autocamion si cu barca urcata deasupra am ajuns la Cernavoda unde am lasat-o din nou la apa si am ajuns prin Harsova la Braila.

Calatoria a durat 2 saptamani, am trait departe de lume si ne-am simtit ca niste exploratori ai secolelor trecute. Pacat ca s-a ratacit jurnalul de bord, dar in fotografiile ce le am acum in fata suntem noi, locurile pe unde am trecut si lotca cea care seamana a corabie. A fost vis sau realitate?.

Ceva ducle amarui imi galgaie in piept si intind mama sa-mi prind gandurile care alearga, imi aud sufletul plangand dupa lumea fascinanta a adolescentei, mi-e dor de zilele calde cand toti inotam in jurul unei yole ce parea un fluture pe apa iar Radu, facand volte, radea de ghidusiile noastre. Mi-e dor si de serile cand Radu obosit de munca de la atelier, se aseza impreuna cu noi pe un scondru la malul Dunarii si ne vorbea in timp ce ne impartea feliile unui pepene. Alteori tacea minute in sir iar noi langa el priveam apele pe care luna arunca stelute iar clipocitul valurilor suna a chemere. Eram mandri si fericiti ca il avem pe Radu alaturi, ca avea timp pentru noi daruindu-ne acea comoara nepretuita. Prietenia durabila si frumoasa ne-a purtat pasii peste ani de multe ori pana la Bucuresti pe strada cu nume de mangaiere unde locuia: „Sipotul fantanilor” . Alteori ajungeam la vila din Snagov unde era si Geo Bogza, fratele lui mai mare. De cateva ori s-a intors si la Braile unde imi era oaspete si ne purta cu imaginatia prin calatoriile ce la facea in lume. De data asta, cu masina.

Mi-a mai ramas de la el cuvinte frumoase asternute la inceputul cartilor scrise cu dor de duca, de frumos, de maret, de dragoste si curat si cred ca uneori in drumurile lui intalnind marea, isi atintea privirea spre orizont in cautarea „Sperantei” . Pana intr-o zi cand ... era anul 1990. Mormantul, apele. A dorit sa fie risipit in ele.

De atunci plange Acea fata frumosa, se intoarce Fiul risipitor, se revarsa Dunarea, „Speranta” isi coboara panzele, si foile albe inca il mai asteapta.

Oare lacrimile care imi curg sunt slabiiunile batranetii sau tristetea amintirilor care vin spere mine sau ma poarta spre ele?. Ii caut pe cei ce nu mai sunt, dar m-au insotit si mi-au fost alaturi ani si ani, cand zile intregi colindam balta Brailei si traversarea Dunarii inot mi se parea o joaca. Am traversat-o ultima oara in 2001. Cred ca Dunarea care ma primise din copilarie in apele ei, ma legana ca o mama, intelegandu-mi tristetea, imi spala lacrimice. Ma mai scald inca, dar malul celalalt mi se pare indepartat. La el ajung astazi cu barca. Planurile lui Dumnezeu nu sunt si ale noastre. Corabia „Speranta” neterminata, a ajuns barcaz, care transporta nisip pentru Navrom. Cea din vis, cu velele croite din file de roman a intrat cu Toate panzele sus intr-un film ce a adus bucurie in inimile milioanelor de oameni.

Eu, tanara de atunci, octogenera de astazi, ma intreb de unde vine durerea, de unde vine bucuria, sentimentele ce ma inunda acum cand urmaresc cu gandul „corabia fantoma” , care pluteste lin pe intinsul apelor, sau pe furtuna despica cu etava valurile uriase. La timona, Radu. Langa el, umbra musului ( „baietanul” ).

Ceilalti, care s-au risipit in imagini, sunt si ei tot pe corabie. Singura pe tarm, cu dorinta revederii, murmur urarea marinarilor: „Vant din pupa”.

Valeria URSAN

Povestiri la gura apei.

Odata, de demult, frumoasa regina a vietii, Dunarea, s-a indragostit de tarmul care astazi marcheaza granita dintre Moldova si Muntenia. Din iubirea lor s-a nascut un oras.
Se zice ca nasul de botez a fost un vrednic localnic numit Braila, caruia un hatru i-a scos caciula si orasul a capatat numele de fata. Vremurile au vrut ca sute de ani orasul sa simta pe piept apasarea iataganului otoman si asa a ajuns cetate, adica raia turceasca. De aici, incarcate in corabii, luau drumul Istambulului bogatiile tarii, nelipsind nici tributul in fiinite, adica, sute de fete care-si ofileau frumusetea in haremul sultanilor, iar baietii, crescuti de mici in spiritual religiei si al armatei mahomedane, deveneau spahii, soldati trimisi sa lupte impotriva neamului din care nu mai stiau ca fac parte.
Dumnezeu in bunatatea Sa, nu a mai suportat asa ticalosie, si facand un semn, rusii i-au invins pe turci in razboi. Se intampla asta in anul de gratie 1829, cand orasul a revenit la sanul mamei. Cetatea a fost daramata, urmele turcilor ramanand in hrube , in numele unor localitati – Viziru, Osmanu, Nazaru, etc-, in bucate – sarmale, musaca, iahnie - , in dulceturi – sarailii, trigoane, baclavale, camis -, si mai ales in ticalosul obicei al bacsisului, adica mita de azi.
Orasul a inceput iar sa respire, sa-si schimbe infatisarea, iar vanturile i-au dus faima pana peste mari si tari.
Atrasi ca un magnet, multi aventurieri, negustori priceputi in ale comertului, imbarcati pe sute de corabii cu panze si cu speranta imbogatirii, ajungeu aici si plecau incarcati cu grane si cherestea, lasand in schimb pungile cu galbeni.
Erau greci, evrei, armeni, scotieni, italieni, englezi, rusi, bulgari, care peste timp, intelegand ca au ceva in comun, s-au stabilit amestecandu-si graiurile, traditiile si alte obiceiuri. Fermecati de frumusetea fetelor, si-au luat neveste, au format familii si au umplut casele cu copii.
Au inceput sa iubeasca pamantul care i-a adapostit, cerul care i-a acoperit si mai ales Dunarea pe a carei ape au ajuns in acest loc binecuvantat de Dumnezeu, care, zambind in barba, l-a numit “Micul Turn Babel”. Astazi i se zice oras cosmopolit. Au pus oamenii nostri mana de la mana si dupa cum umbla vorbele, si-au unit fortele mintii si ale trupului, si hotarati sa invinga greutatile si sa prospere, s-au apucat de sapat, maturat, spalat, construit, au trasat starzi si bulevarde, artere comerciale, le-au pavat, le-au infrumusetat cu spatii verzi, au invatat noi mestesuguri si mai ales negotul naval.
Din sfatul batranilor au inteles ca fara stiinta de carte nu se poate, si asa si-au dat copii la scoli, i-au trimis la Viena, Berlin, Sorbona, Paris de unde s-au intors cu licente si doctorate, instruiri care i-a asezat pe locurile de frunte ale urbei, indemnandu-si la randu-le copii sa rasfoiasca filele cartilor si ale Dunarii, acest mare tratat de istorie a facerii si desfacerii.
In planurile gospodaresti ale acestora s-a stabilit ca primul loc il ocupa amenajarea potului. Asa a ajuns aici stralucitorul inginer Angel Saligny, urmasul unor nobili plecati in pribegie din Franta sec XVI din motive religioase. Dupa planurile sale si sub indrumare lui, a inceput amenajarea a 7 km de chei, s-au facut 48 de dane – loc de acostare a vaselor - , iar 16 km de cale ferata asigurau circulatia sutelor de vagoane ce transportau marfurile. A amenajat docurile, a construit silozuri si si-a lasat numele in Castelul de Apa din Gradina Mare.

De dragul orasului, Dunarea si-a mentinut pana aici pescajul ( adancime ) care permite circulatia si acostarea la dane a vapoarelor de mare tonaj. Din Braila in amonte, pot circula numai slepurile si vapoarele de pasageri.
Din sutele de vapoare a caror cale ( magazii ) erau burdusite, hamalii descarcau citrice, mirodenii, fructe exotice, peste oceanic nemaivazute la noi si plecau incarcate cu aurul Baraganului – graul – si aurul verde al padurilor – cheresteaua - , aducand astfel armatorilor, exportatorilor si mosierilor castiguri uriase, folosite de acestia cu chibzuinta in prosperitatea orasului.
Au rasarit in port ca din pamant, cladiri etajate care adaposteau sediile sociatatilor de import – export si navigatie: Vecsler, Dunarex, Chiriachidis, Gatorno, etc. Magazii de mare capacitate pentru depozitarea marfurilor. De-a alungul portului, de la str. Imparatul Traian pana la Vadul Pescariei, pe strada numita si astazi “a misitiilor”, misunau vatafii ( sefii hamalilor ), zarafii ( evreii ce schimbau banii ), misitii ce intermediau orice si oricat. Tot aici se stabilea pretul cerealelor. Forfota, efervescenta din port, ce nu poate fi intelesa astazi, era create de sutele de muncitori cu carutele, cu roabele, cu lopetile si mai ales hamalii care, cu trupurile goale pe jumatate, plini de transpiratie, descarcau din vagoane si purtau pe umeri spre vapoare zeci de saci de grei de cate 100 kg.

Pe mal muncitorii lopatari vanturau gramezile de cereale sa nu le incinga soarele.Carutasii transportau metri cubi de cherestea, iar din carutele cu platforma, camionagii descarcau calupuri de gheata care ajungeau in frapierele restaurantelor. Printre ei umblau si-si indeplineu misiunile, copiii de birou, ucenicii, care invatand din zbor meseria, deveneau agenti de vapore ( dealerii de azi ). Alti copii, cu cate o maturica in mana, adunau graunele ramase in vagoane, umpleau saculetele si le vindeau drept graunte pentru pasari, ajutandu-si familia cu acest castig. Erau cunoscuti drept “gozari”.
Aceasta multime de muncitori reprezenta fundatia anonima a orasului. Activitatea in port incepea in zori de zi si se incheia la apusul soarelui.Dar la sfarsitul saptamanii in restaurantele, cazinourile, cafenelele, tavernele, bordelurile insirate ca margelele, rasuna muzica instrumentala si vocala, iar la mese, micii functionari, carutasii, mestesugarii, hamalii si marinarii isi inecau ofurile in vin, pe ringul de dans se legau amoruri, iar cocotele cu condicuta ( cartea de munca ), impopotonate si fardate strident isi faceau cu sarg meseria.Cate una norocoasa, indragita foarte de un barbat, ii devenea nevasta si fosta tarfa devenea cea mai credincioasa sotie.
Si pentu ca viata era frumosasa si trebuia traita, banii intrau vartos in buzunarele proprietarlor.
Protipentada se desfata in timp ce punea la cale afaceri in cafenelele si restaurantele de lux din centrul orasului, preferand insa Hotel Caffe Francez de la a caror mese asezate pe trotuare, sorbind cafeaua “Marghiloman” , admirau femeile care-si etalau frumusetea si eleganta, aceeasi care dadeau stralucire balurilor organizate la Cinematograful Passalaqa si al Teatrul Regal, construit de negustorul grec Rally, bunicul viitorului bariton Petre Stefanescu Goanga.

Mai spune povestea ca, in drumul ei, Dunarea mai lasase fiice si fii, dar cand ajungea la Braila, clipocea de fericire si mandrie, ca acest fiu el ei preferat, crescuse in decenii cat altii in secole. Aflase ca infiintase in jurul lui cartiere in care roiau harnicele albine ce aduceau mierea portului, chiar daca stupul era din chirpici si paianta, deranjat uneori de un trantor. Pe unele stazi, incarcate ca niste ciorchine, se vedeau casute mici in a caror ferestre radeau muscatele. Acolo traiau cu femeile si pruncii lor breasla mestesugarilor, fara a caror maini si stiinta nu se poate. Orasul isi marise familia, inzestrase strazile cu cladiri aratoase botezate: Banci, Primarii, Scoli, Spitale, Regimente, Magazine alimentare si textile, Cinematografe, Teatre.
Apoi a pus in becuri lumina, pe linii tramvaie, in cladiri telefonul si telegraful, in scoli invatamantul si pentru suflet, muzica si dansul, si mai ales s-a straduit sa inchida cutia Pandorei.
Timpul nu a stat pe loc, cei care au fost au lasat in oras urme adanci si merita sa fie cautati. Unii dintre urmasi, minti stralucite au dus in lume faima in stiinta, arta, cultura dobandita aici pe malul Dunarii unde inca se mai simte mirosul florilor de salcam.
Peste tot si toate tronau Bisericile pentru slava lui Dumnezeu si iertare pacatelor.
Nu am cal si sa,
De pe-un val v-am spus povestea !.
Valeria URSAN