O corabie numita SPERANTA

Dau la o parte perdeaua care ma separa de ei si las sa intre in singuratatea casei mele spiritele celor care mi-au insotit tineretea si care acum 62 de ani au fost martorii nasterii unei corabii.

Aceasta se intampla la Braila pe strada Imparatul Traian, intr-o magazie imensa si veche in apropierea Dunarii.

Constructor, Marcel Iordana, cel mai renumit trasator de nave din santierul naval. Beneficiar, scriitorul Radu Tudoran, iar corabia ce urma sa ii poarte pe marile si oceanele lumii ar fi primit la botez, numele Speranta. Nu a fost sa fie asa. Suntem prizonierii destinului?. Ar fi avut cineva dreptul in anul 1948 sa fie proprietarul unei nave?. De nationalizare nu s-a auzit?.

Radu Tudoran si-a pastrat echilibrul, si-a ascuns cu demnitate amaraciunea, nu s-a vaicarit. Cand l-am cunoscut nu banuiam ca va dezvolta in noi acea dragoste deja existenta pentru apa si drumurile ce ni le deschidea. Abia iesiti de pe bancile scolii, cu planuri si idei mari, am privit cu uimire si admiratie toata silueta eleganta a corabiei ce ni se arata ochilor. In romanul „Al optzeci si doilea” la paginile 14-16 si 29-30 Radu Tudoran face referire la acea perioada, iar printre tinerii ucenici, 5 baieti si 2 feta ma numaram si eu.

Imi fac o datorie de onoare sa scriu despre cel mai mare narator, dupa cum l-a numit acum cativa ani Fanus Neagu, si caruia i-am vazut ”durerea si lacrima arzand, dar si frumosul din tot ce e curat”

In 1947 Radu a scris la Braila romanul ”Intoarcerea fiului risipitor” ( care la urmatoare editie s-a numit ”fiul risipitor” ). Manuscrisul acestuia dactilografiat de „baietanul cu privirea intunecata” se afla in casa mea alaturi de un homar si un pui de rechin adusi de Radu din calatoria facuta in 1965 ca invitat pe Pescadorul Constanta, descrisa in roman. Locuia atunci pa Bulevardul Cuza numarul 269 intr-o casa cu arhitectura veche, la a carei vedere ma emotionez si astazi. Din dragoste „baietanului” cu „fata micuta si firava” s-a nascut un prunc. Se intampla in casa mea pe vremea de cumplita foamete si saracie a anului 1947. Moasa am fost eu, la 19 ani abia impliniti dar cunostintele mele despre nastere se rezumau doar la taierea buricului. L-am taiat, restul l-a facut Dumnezeu, pe care in acele momente il rugam sa ma scoata din haos. Pruncul este astazi bunic.

Dintre ucenicii de atunci, unul mi-a devenit sot si peste multi ani am dat impreuna glas dorintei de calatorie sper orizonturi noi si am trensformat in corabie o lotca, cea care cu panzele intinse pe un catarg, ne-a purtat pe dunare de la Braila, spre Galati, Tulcea si bratul Sfantul Gheorghe. Am strabatut canalele Dranov si Dunavat, prin Delta, Lacul Razem si prin punctul Portita la varsarea Dunarii in mare, am atins Cap Midia, Navodari, Mamaia si Constanta. Dupa ce tovarasul capitan Grigore de la securitate ne-a cercetat si vizat autorizatia, am inchiriat un autocamion si cu barca urcata deasupra am ajuns la Cernavoda unde am lasat-o din nou la apa si am ajuns prin Harsova la Braila.

Calatoria a durat 2 saptamani, am trait departe de lume si ne-am simtit ca niste exploratori ai secolelor trecute. Pacat ca s-a ratacit jurnalul de bord, dar in fotografiile ce le am acum in fata suntem noi, locurile pe unde am trecut si lotca cea care seamana a corabie. A fost vis sau realitate?.

Ceva ducle amarui imi galgaie in piept si intind mama sa-mi prind gandurile care alearga, imi aud sufletul plangand dupa lumea fascinanta a adolescentei, mi-e dor de zilele calde cand toti inotam in jurul unei yole ce parea un fluture pe apa iar Radu, facand volte, radea de ghidusiile noastre. Mi-e dor si de serile cand Radu obosit de munca de la atelier, se aseza impreuna cu noi pe un scondru la malul Dunarii si ne vorbea in timp ce ne impartea feliile unui pepene. Alteori tacea minute in sir iar noi langa el priveam apele pe care luna arunca stelute iar clipocitul valurilor suna a chemere. Eram mandri si fericiti ca il avem pe Radu alaturi, ca avea timp pentru noi daruindu-ne acea comoara nepretuita. Prietenia durabila si frumoasa ne-a purtat pasii peste ani de multe ori pana la Bucuresti pe strada cu nume de mangaiere unde locuia: „Sipotul fantanilor” . Alteori ajungeam la vila din Snagov unde era si Geo Bogza, fratele lui mai mare. De cateva ori s-a intors si la Braile unde imi era oaspete si ne purta cu imaginatia prin calatoriile ce la facea in lume. De data asta, cu masina.

Mi-a mai ramas de la el cuvinte frumoase asternute la inceputul cartilor scrise cu dor de duca, de frumos, de maret, de dragoste si curat si cred ca uneori in drumurile lui intalnind marea, isi atintea privirea spre orizont in cautarea „Sperantei” . Pana intr-o zi cand ... era anul 1990. Mormantul, apele. A dorit sa fie risipit in ele.

De atunci plange Acea fata frumosa, se intoarce Fiul risipitor, se revarsa Dunarea, „Speranta” isi coboara panzele, si foile albe inca il mai asteapta.

Oare lacrimile care imi curg sunt slabiiunile batranetii sau tristetea amintirilor care vin spere mine sau ma poarta spre ele?. Ii caut pe cei ce nu mai sunt, dar m-au insotit si mi-au fost alaturi ani si ani, cand zile intregi colindam balta Brailei si traversarea Dunarii inot mi se parea o joaca. Am traversat-o ultima oara in 2001. Cred ca Dunarea care ma primise din copilarie in apele ei, ma legana ca o mama, intelegandu-mi tristetea, imi spala lacrimice. Ma mai scald inca, dar malul celalalt mi se pare indepartat. La el ajung astazi cu barca. Planurile lui Dumnezeu nu sunt si ale noastre. Corabia „Speranta” neterminata, a ajuns barcaz, care transporta nisip pentru Navrom. Cea din vis, cu velele croite din file de roman a intrat cu Toate panzele sus intr-un film ce a adus bucurie in inimile milioanelor de oameni.

Eu, tanara de atunci, octogenera de astazi, ma intreb de unde vine durerea, de unde vine bucuria, sentimentele ce ma inunda acum cand urmaresc cu gandul „corabia fantoma” , care pluteste lin pe intinsul apelor, sau pe furtuna despica cu etava valurile uriase. La timona, Radu. Langa el, umbra musului ( „baietanul” ).

Ceilalti, care s-au risipit in imagini, sunt si ei tot pe corabie. Singura pe tarm, cu dorinta revederii, murmur urarea marinarilor: „Vant din pupa”.

Valeria URSAN