Gradina Mare intre trecut si prezent

Am crescut intr-o casa in care credinta si respectul pentru munca erau pe primul loc.

Se facea semnul crucii pe spatele painii inainte de a fi taiata, iar banii, eram invatati ca se fac cu sudoarea fruntii. Nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu au ramas, desi castigul realizat din cele doua brutarii ne asigura un trai indestulat. Biata mama, dorind sa cumpere cate o casa fiecarui copil, dosea mereu banii din calea ”armeanului risipitor” , cum il numea bunica pe tata. Noi, copiii ii gaseam si sa te tii veselie. Mama ne ierta, povestea se repeta si asa am ramas fara casa. Cand nationalizarea ne-a ocolit mama a recunoscut intelepciunea orientala a varstnicului sot. ”Sa dai si altora din ce-ti prisoseste tie” , spunea tata ( victima fiind din copilarie, a genocidului armean ) ”si sa te bucuri de bogatia ce-ti ramane in suflet si in minte”!.

De aceea poate am infruntat toti cu atata stoicism vremurile de razboi, seceta, foametea si alte necazuri care au insemnat sfarsitul frumoasei noastre copilarii.

Acum, in iarna vietii imi place sa caut copilul care am fost, sa patrund in amintiri si sa ma intristez ca oamenii nu au pus in locul celor pierdute sau distruse, alceva care sa le inlocuiasca. Printre locurile iubite de mine este si Gradina despre care inteleapta mea bunica, care a trait 94 de ani, stia de la mama ei ca a fost amenajata prin 1835 dupa daramarea cetatii: ”Ca sa stie otomanii ca pe locul udat cu lacrimi si sange, brailenii harnici si iubitori au facut un colt de Rai” . S-a numit Belvedere, si cand prin 1860 s-a facut gradina din centrul orasului, i-au schimbat numele in Gradina Mare.Spre ea ma poarta pasii astazi, mi-e dor sa vad de la intrare covorul splendid de un verde crud al gazonului din care ieseau flori de culori, forme si miresme deosebite. Aleile curate si largi, strajuite de copaci inalti care lasau generosi sa cada umbra pe bancile pe care bunicutele si bonele sporovaiau in timp ce supravegeau joaca copiilor. Cu ochii mintii vad cete de fete si baieti, sunt elevii a caror uniforma si matricola aratau la ce liceu invata, erau apropiati prin exuberanta, vise, cuceritori de spatii si inaltimi. Isi aruncau priviri iscoditoare si deveneau sfiosi in fata primei iubiri. Unele sunt astazi, cine si de ce au furat elevilor uniformele si adolescenta, aceasta minunata perioada a vietii, suportului de mai tarziu?.

Inainte imi parea ca aud susurul apei din fantanile arteziene, acordul muzicii ce venea dinspre cazinoul cu terase spatioase, cu boscheti imbracati in verdeata si flori care inconjurau ringul de dans pe care pererechile se laganau in ritmul unui tango. Mirosul fripturilor si al mititeilor ce sfaraiau pe gratar te invita seara sa-ti astamperi foamea, apoi setea cu berea autohtona Muller, servita in halbele pe care chelnerii le purtau cu usurinta printre mese. Romanticii si sentimentalii inspirati din decorul din care nu lipsea Luna si Dunarea, aduceau in fata iubitelor stelele de pe cer ceea ce inseamna legamant pe viata. Alaturi de Cazinoul din chioscul cu metale dantelete fanfara militara trimitea dincolo de portile gradinii sunetele unui vals, ce se risipeau intr-o barca leganata de valuri. Era dirijata de un plutonier micut de statura, dar vioi, al carui nume sau porecla faceau deliciul copiilor. In zilele de sarbatoare, fanfara deschidea festivitatea, iar in fata ei calca apasat plutonierul Policarp Azbest a carui mustata mi se parea ca tremura in timp ce in ritmul muzicii purta in sus si-n jos bastonul incrustat cu insemnele fanfare. Atunci il priveam cu admiratie, el primea ca o rasplata aplauzele si ne zambea intelegand ca ne devenise drag. Deodata ceva s-a rasucit in mine. Mi se parea ca e tipatul mut al celor de demult. Chioscul este gol, printre fantanile secate si-au facut loc cateva soparle, aleile sunt aproape pustii si murdare, gazonul a disparut complet, ici si colo niste flori ofilite si parca copacii cu crengile aplecate privesc la trecatorii grabiti. Cazinoul este astazi muzeu etnografic, pe care din pacate nu il viziteaza nimeni. Langa el, cineva a facut un gest reparatoriu.

In frumoasa casa locuita candva de domnul Neculce, arhitectul, creatorul si pastratorul spatiilor verzi mi se parea ca, coborata de pe soclul statuii din fata, umbra lui Panait Istrati isi vegea cu strasnicie locul unde i se afla opera, adica tot si toate cate a vazut, auzit si trait si care i-au sfartecat sufletul si viata. El, care s-a nascut si a crescut in saracia caselor din paianta, el care a fost bun si darnic pana dincolo de mila, risipitor pana dincolo de gresala, ratacitor in cautarea binelui si a dreptatii, vagabondul brailean are in sfarsit o casa in care fizic ar fi meritat sa locuiasca. Printre alte pacate, noi oamenii avem si pe acela de a vedea uriasii de langa noi dupa ce ei pleaca spre nemurire. Strigam atunci omenirii ca sunt ai nostri si uitam ca la nevoie le-am trantit usa in nas. Pe o alee putim mai departe se vad urmele din ce a fost ”Tenis Club Roman” , infiintat in perioada postbelica cu atata daruire si efort de grecul cult si omenos Polidor Licheardopol din a carui familie pe linie feminina se trage regizorul Serban Andrei iar din cea masculina generoasa doctor Meri Licheardopol Poienaru.

Astazi gunoiul troneaza pe locul unde altadata tinerii patinau iarna, iar vara manuind rachete de tenis, faceau mingiile sa danseze prin aer, care poposeau din nou pe rachete aduse de copiii de mingi, viitori tenismeni. Printre ei era si dragul mei unchi Pepi, care indragostit de acest sport a fost antrenor la batrenete la ”Clubul Progresul” Bucuresti. In viata, printre alte bucurii care i-au adus lacrimi in ochi, a fost si aceea cand intr-un interviu l-a auzit pe Ilie Nastase spunand: ”Mie racheta de tenis mi-a fost pusa in mana prima data de nea Pepi” .

Privesc spre locul unde se gasea cel ce mi-a inflacarat de mica imaginatia. Inalt, masiv, tacut, imi apare dintre pomi Castelul. Aici a domnit decenii la rand regina vietii APA. Din povestile copilariei aflasem ca odata, demult Dumnezeu cu Sfantul Petru umblau pe pamant si am intrebat-o pe mama cum arata si cand or sa treaca pe la noi: ”Dumnezeu, mi-a spus mama, este batran si obosit si s-a asezat la casa Lui din cer” . Atuci, am luat din raft doua paini calde, spunandu-i mamei ca ma duc sa-l caut pe nea Ciocanel lautarul, pe care l-am vazut intr-un taraf inaltat pe varful picioarelor privind spre cer si cantand cu gura pana la urechi: ”Vreau o scara sa ma sui/Pana-n inaltul cerului. Sa-l intreb daca a gasit-o si sa-l rog sa-I duca din partea mea lui Dumnezeu painea, pentru ca, singur fiind, o fi bolnav si flamand. Mama a ras cu pofta ca de fiecare nazdravanie a mea, eu am inceput sa plang, numai bunul si dragul meu unchi Pepi, stergandu-mi lacrimile mi-a spus ca ma duce intr-un turn care e aproape de cer. Asa am ajuns in Gradina Mare langa Castelul care stiam ca e locuit de zmei. M-a luat de mana si cu painea in brate am urcat scara, ale carei trepte de lemn le vad si acum. Si cand am ajuns sus mi-a spus sa las painea pe terasa iar pasarile cerului i-o vor duce lui Dumnezeu, invitandu-ma sa privesc in jos. Cum sa descriu ce-au simtit, ce au vazut ochii mei de copil, dar uluita de imensitate, am hotarat sa strabat cu piciorul taramul de basm ce se arata privirii mele, si asa am facut.

Asezata pe o banca privesc aceste lucruri foarte dragi mie si mi se pare ca aud soapte sau memoria mea afectiva daduse glas Castelului: ”Te-am vazut de cum ai intrat si mi-era teama ca n-ai sa treci pe la mine. Iti amintesti cum ai intrebat prima data, daca in mine locuieste un balaur, si cine m-a facut asa urias? Si-am vorbit intai de tatal mei pentru ca el sau mai bine zis mosii si stramosii lui erau tocmai din indepartata Franta a lui Ludovic al XIV-lea, cand persecutati pe motive religioase si-au parasit castelele si au pornit in pribegie. Dupa multe rataciri unii au ajuns in Moldova, devenind educatori ai vlastarilor domnesti, si asa in localitatea Serbanesti de langa Focsani, in luna mai a anului 1854 s-a nascut un fecior botezat Anghel si dupa nume Salygni. Se spune ca a plouat trei zile si trei nopti pana s-a inundat camera in care se afla, si ca ursitoarele au stabilit ca toata viata va avea de lucru cu apele. A construit el poduri si linii de cale ferata si a ajuns la Braila unde a amenajat pe kilometrii intregi, cheiul Dunarii, a construit docurile, iar in anul 1893 dupa planurile lui aveam sa ma nasc eu, mama mi-a fost Dunarea care m-a alaptat cu apa si dupa principiul vaselor comunicante filtrata si curata ajungea in casele brailenilor, spre supararea sacagiilor. Dupa ani, cand casele s-au supraetajat, oamenii s-au inmultit, am fost parasit. Perioada mea de glorie trecuse, eu nemaifacand fata cerintelor. Peste foarte multi ani m-au transformat in depozit de vin si asa am fost beat mort din 1940 pana in 1944, cand armata sovietica a supt din mine si ultima picatura. Si pentru ca eram invatat cu bautura, peste ani m-au transformat in restaurant, si de acolo de sus invartindu-ma, brailenii admirau privelistea. Era o perioada in care eu eram fericit pentru ca din lampi de neon, stralucind in noapte, scria pe mine in diferite limbi cuvantul pace, apoi s-a asternut iar colbul pe mine. Spun unii, ca daca ma aflam in strainatate, as fi ajuns mandru monument al constructiilor hidraulice. Am inteles ca exista o mare disputa intre unii si altii in legatura cu mine. Numai eu, uitat de nerecunostinta oamenilor, as vrea sa mi se aseze pe frunte o placa care sa-mi reprezinte starea civila, si in final se se faca ceva cu mine si din mine, sa nu raman adapostul cainilor vagabonzi, cum sunt astazi”.

Plec spre casa si mi se pare ca de undeva, o adiere poarta parca versurile uitatului pe nedrept Mihu Dragomir:

Pe Dunarea involburata

Trece un val cu plans de fata

Si din zbaterea de linii

Iese chipul Chiralinii

Fata Dunarii de Jos

Si-a Brailei care-a fost

Ma tot gandesc ca din iubire pentru oameni Dumnezeu a creat pamantul cu toate frumusetile lui si a sperat, ca din fost si prezent, vor face din el Raiul viitorului in care sper sa avem si noi batranii un loc, iar tinerii sa recunoasca daca nu din iubire, macar din respect ca ramurile lor care se inalta spre cer sunt sustinute de noi RADACINA.

Valeria URSAN