Din
"Drumuri de Poveste" pictorul Romeo Voinescu a adus la Braila 49 tablouri.
Expuse in octombrie 2013 la Galeriile G.Naum reprezentau ultima donatie facuta
Muzeului local de artistul care a inteles ca rodul talentului si muncii sale se
cuvine orasului in care s-a nascut.
Romeo Voinescu
Prezent in sala,
plasticianul in varsta de 89 de ani a fost ovationat pentru frumusetea gestului
iar momentul i-a prilejuit o emotionanta evocare a "Brailei de
altadata". (Citez din art.semnat de Alina Ruxandra Mircea in Revista "Braila 646" ianuarie
a.c.).
Din pacate,
motive legate de sanatate, m-au impiedicat draga Romeo Voinescu sa particip
fizic la eveniment dar, stiam ca pentru deplinatatea evocarii, mai aveai nevoie
de ceva de cineva. Cuprinsa de aceiasi nostalgie, am incercat sa leg trecutul
de prezent si ascultand glasul vechilor amintiri am umblat prin mine pana am
ajuns la inima. De acolo, i-am adus langa noi pe cei care, in urma cu peste
saptezeci de ani, ne-au fost alaturi la inceput de drum. Baieti si fete, legati
de o trainica si frumoasa prietenie, am tesut impreuna din valurile Dunarii,
primele "Drumuri de Poveste". Cu imaginatia plina de istorie si
geografie, exuberanti, invaluiti in misterul legendelor calatoream pe mari si
oceane cu Magellan si Cook, cu francezul Alain Gerbault (care intr-un cutter a
traversat singur Atlanticul) cu alti temerari si mai tarziu ajungeam in Insula
Pastelui cu norvegianul Thor Haerdal.
Peste multi ani
(1965) o particica de vis a intrat intr-o lotca, transformata in corabie (i s-a
montat un catarg si doua panze). Cu ea doi barbati si doua femei, avand la bord
"Autorizatie eliberata de
Securitatea Regiunii Galati", au calatorit trei saptamani pe ruta
Braila, Galati, Tulcea, canal Sf.Gheorghe, Dranov, Dunavat, lac Razelm si prin
Gura Portitei, am intrat la Mare. Am atins (termen marinarec) Cap Midia, (aici
aproape ingropate in nisip, sunt cazemate din timpul razboiului), Navodari,
Mamaia, Constanta de unde, intr-un camion am transportat barca pe sosea, pana
in portul Cenavoda si prin Harsova am ajuns la Braila. Neputincioasa sunt sa
descriu ce au vazut ochii ce a perceput mintea si sufletul dar simtean ca,
concubinajul dintre pamant si apa ne facea contactul cu universul si asa
ajungeam la Dumnezeu.
Ce
pustiu este oare in sufletul tinerilor care astazi raman indiferentii in fata
acestor minuni?. Malurile Dunarii sunt aproape pustii si gunoaiele au napadit
frumoasele locuri de agrement de odininioara. Dunarea, acest "Bulevard
lichid" al Brailei, a fost din copilarie "marea noastra iubire".
Vara o traversam zilnic inot sau vaslind
parcurgeam cu barca distante in km insotiti uneori de zborul pescarusilor. Pe
canalele Veriga si "Corotisca" disparuta azi din nesimtire de natura
ajungeam in Balta, unde ne astepta "raiul copilariei, in care, ingerii
alearga desculti pe ramuri de salcii cu ochi negri de mure" (l-am citat pe
profesorul scriitor C-tin Gherghinoiu). In timpul inundatiilor o lume de basm
ni se aseza la picioare cand, cantitati uriase de pesti se zbateau langa barca
ce plutea printre copaci. Cu minciocul sau cosul din nuiele prindeai cu
usurinta crapi de 1-10 kg iar stuful si trestia inalta de 2-3 m ne ducea in
lumea lui Terente. Iarna cand era ingheteta "tun" ajungeam cu sania
sau pe jos la Ghecet. Ocoleam Balta in care lupii faceau ravagii pana in
1952-53 cand, legal, s-a dispus nimicirea lor.
Pentru noi
Braila insemna Dunarea cu forfota de pe maluri, cu vapoare plecand s-au venind, cu convoaiele de
slepuri impinse de remorchere, cu navele propulsate de zbaturi care faceau
zilnic curse cu calatori intre Braila si Galati si spre Macin pe Dunarea veche.
Pe ea patrundeam cu barca pe canalul Filipoiu a carui frumusete era sporita de
multimea lotcilor care in amurgul zilei se intorceau pline "ochi" iar
pestele prins in plasele pescarilor lipoveni, umplea cherhanalele. Nea Cuzmici
atamanul (seful) care se inchina si cand bea apa, ne invita la un bors
pescaresc si crap la "protap". Inotam, adunam raci, apoi stand pe mal
in momente de odihna, admiram cum pe ape se leganau albe si gingase, florile de
nufar din care, uneori noi fetele impleteam ghirlande. La intoarcere cand barca
aluneca in aval pe Dunarea Veche, ni se parea ca salciile isi plecau ramurile
in semn de salut si asa intram in armonie cu natura.
Cum toti
"suntem sub vremuri" ( vorba cronicarului ) furtunile lor nu ne-au
ocolit, adolescenta noastra a fost presarata cu dulce si amar dar, curajosi
ne-am pastrat idealurile, ne-am mentinut
echilibrul chiar daca, am trecut prin spaimele razboiului cand, spinii istoriei
au insangerat pamantul, vietile si inimile oamenilor. (La malul Dunarii, doua
copile orfane Neguta si Vasilica, asteptau uneori, sa apara din ape tatal lor
carmaci pe un slep care, lovit de o mina, s-a scufundat. Cea mica avea sa
devina apreciata actrita Vasilica Tastaman).
Am suportat cu
stoicism cumplita perioada a foametei si deseori imparteam bucatica de paine
iar schimbarile sociale nu ne-au impiedicat sa ne croim un drum curat in viata.
Speranta care alunga raul si uratul, ne-a ajutat sa ne pansam ranile, sa
mobilam mintea si sufletul cu demnitate cu onoare cu frumos chiar daca purtam o
singura rochie, un singur costum, iar pantofii aveau talpa de lemn sau sfoara.
Cand prietenia a devenit "marea iubire" ne-am casatorit, am format familii, dar nu ne-am indepartat,
am continuat sa fim alaturi, sa stim unul de celalalt iar cand "randurile se rareau" si
stropii grei a durerii ne brazdau obrajii, le faceam celor plecati un loc in
inima.
Tu, detasat de
noi prin talent si o anume sensibilitate ai ales drumul "culorilor",
sa le combini, sa le dai forme. Calea, nu ti-a fost neteda. Ai calcat pe
pietris, te-ai impiedicat de bolovani, uneori te-ai luptat cu balauri dar cu
perseverenta si, sustinut de dragostea mamei (grecoaica Elpiniki) a carei noblete
sufleteasca ai mostenit-o, destinul te-a inchinat templului Artei, de la
"tinerete pana la batranete". Arta te-a purtat pana departe dar, n-ai
fugit, n-ai ramas, te-ai intors mereu acasa. Cand in 1947, coboram spre Dunare
prin Str. Pensionatului, intalneam pe deal un barbat care, in fata sevaletului,
aseza pe panza cu mare maiestrie, barci plutind sau legate la mal. Era pictorul
Mihail Gavrilov, lipovean de origine. Mai tarziu i s-a alaturat o fata (cu
trasaturi mongoloide) profesoara de desen la un liceu. Bucurosi ii priveam,
ne-am impretenit. dar cu ochii artistului tu prevesteai tinerei o frumoasa
cariera. Peste ani, pe peretii Galeriei de Arta, se vedeau frumusetele si
misterul Baltii, in tablouri semnate de pictorita, EMILIA DUMITRESCU.
Prezenta la
expozitiile sale, ne aminteam uneori de perioada devenirii voastre. Trebuie sa
sti ca, unul din tablourile primite de la tine, (lucrat in Cehoslovacia) se
afla astazi expus in holul Colegiului N.Balcescu. Se implineau 50 de ani de
cand l-ai absolvit si am considerat ca asa e corect. Tot atunci, la rugamintea
prof. Mircea Stratan (director) am mai donat medalia "Braila 600",
doua acte de dota, purtand stampila Principatelelor Unite, tocuri cu penite si
tablita scolara pe care, in anul 1913, mama mea eleva in clasa intaia, invata
sa scrie.
Pastrez cu mare
drag de la tine pliantul ce l-ai daruit acum 57 de ani, la nasterea fetitei
mele, in care lunile anului au chipuri de copii.
Din evocarea
noastra draga Romeo, nu poate lipsi Omul care, din primavara anului 1946, a
devenit mentorul nostru, scriitorul Radu Tudoran, caruia ii datoram in mare
parte, dezvoltarea noastra morala si spirituala. Ne-a deschis fereastra spre
lumea curajului, a onoarei a demnitatii a cunoasterii. Am fost martori cand
Radu, intr-o imensa magazie de pe str. Imparatul Traian isi construia o
corabie. Botezata "Speranta" urma sa faca cu ea inconjurul lumii.
Visul spulberat in 1948, i-a frant sufletul dar nu a ingenunchiat si mai tarziu
velierul "Speranta" lansat din filele unui roman, a calatorit cu
"TOATE PANZELE SUS'" pe mari si oceane, intr-un film ce mai ruleaza
inca pe ecranele tv.
Cu eleganta
ce-l caracteriza, dand permanenta
prieteniei noastre, Radu Tudoran ne invita in locuinta sa din Bucuresti, cand
pe str. Sipotul Fantanei "cel mai mare narator" cum l-a numit Fanus
Neagu, ne purta cu imaginatia in locuri strabatute de asta data cu masina si
asezate in filele cartilor.
La Braila a fost
ultima oara in anul 1968 impreuna cu
Sanziana Pop, invitati speciali, la serbatorirea celor 600 de ani de atestare
documentara a orasului. Au fost oaspetii familiei mele si plimbandu-ne pe
cheiul Dunarii sau intr-o barca, leganati de valuri, vorbeam despre intamplari
trecute si bucurosi le aduceam aproape. Am continuat sa ne vedem sa tinem
legaturi telefonice, iar in anul 1987 am fost impreuna la Snagov, unde,
scriitorul Geo Bogza, fratele mai mare, era tintuit de boala intr-un scaun cu
rotile. La intoarcere desi vadit afectat, Radu mi-a dat romanul Privighetoarea
de Ziua cu un emotionant autograf.
Dupa
revolutie, cunoscand iubirea ce o purtam calatoriilor pe ape, (stia ca in 1978
am facut croaziera pe Marea Neagra) mi-a daruit de ziua mea o excursie in
Spania si asa la sfarsitul lunii aprilie 1991, umblam ametita prin Andaluzia
iar la Costa del Sol am inotat in Mediterana desi apa era cam rece. De multe
ori Dumnezeu m-a ajutat si-n momente grele il intrebam de ce ma iubeste dar, pe
3 mai 1991, intrebarea mea era un strigat care ajungea la boltile cerului.
Langa Gibraltar, eu inotam in Atlantic!!
si...plangeam in hohote. Oceanul care de obicei se repede furios cu valuri cat
casa peste "Coloana lui Hercule" ma proteja si valurile prietenoase
imi mangaiau bucuria. Implinisem 63 de ani dar ma simtean "fata
apelor" cum ma numise in urma cu decenii Radu Tudoran. La intoarcere, i-am
adus Atlanticul (atat cat a incaput intr-o sticla) iar stropirea peretilor,
mobilierului si a hainelor a fost ca o sfintire. Gestul sau nu incape in
cuvinte si in noiembrie 1992 cand a plecat pe ultimul drum (pe ape asa cum a
dorit) am simtit ca va ramane fixat in
fiinta mea acolo unde sunt toti si toate.
Am simtit ca,
bucuria poate sa doara, cand, in anul 2010 drept omagiu si respect pentru
valoarea lui, Scoala nr.22 din Braila,
a primit numele Radu Tudoran iar eu am fost "nasa". Propunerea a fost
facuta de dna Directoare, (profesoara Elena Matetovici) si in dialogul cu
elevii mi se parea ca, dintr-un colt, Radu inconjurat de fetele si baietii de
odinioara, imi multumea zambind pentru
"neuitare". In timpul botezului, am daruit scolii, alturi de o
icoana, un pui de rechin, un homar si un coral pe care Radu mi le-a adus din
calatoria facuta in anul 1964 pe
"traulerul” (vas de pescuit oceanic) Constanta.
Calatoria
a durat sase luni si fost descrisa in romanul "AL OPTZECI SI DOILEA” iar
la pag 28-29, scriitorul se refera la perioada anului 1945 si neuitatii
"ucenicii" printre care erai si tu Romeo Voinescu! Romanul Toate
panzele sus (editat pentru strainatate) a fost ilustrat de tine in culori.
Copiile acestora, darul tau, sunt pe un panou din holul scolii, fapt pentru care
eu, impreuna cu conducerea si elevii, iti multumim!.
Sti ca, in anul
1947, Radu a scris la Braila
romanul “Intoarcerea fiului risipitor". Anul trecut, am vizionat
intamplator pe Tv. Diva, filmul englezesc
EVA si nu pot sa-ti descriu emotiile cand pe ecran se desfasura
"Risipitorul" lui Radu. Manuscrisul acestui roman, a fost in posesia
mea pana in luna iulie 2013 cand l-am donat Bibliotecii Panait Istrati.
Recunosc ca m-am despartit cu putina strangeare de inima de toate acestea dar
am considetrat ca asa se cuvine.
Pe cerul
"Orasului cu Salcami" stralucesc multe stele, toate au un cate un
nume, (si a lui Mihail Sebastian) iar ca o recunoastere a valorii, pentru tot
ce ai simtit, ai trait, ai realizat si daruit, o STEA este a ta, draga Romeo
Voinescu. Eu, un om obisnuit, continui sa
iubesc orasul si Dunarea (plamanul lui) cu aceias ardoare si cateodata,
mi-e tare dor de mine, asa cum eram, de fete si baieti asa, cum au fost, de "Povesti la Gura
Apei" de Braila in care evrei, greci, armeni, bulgari, italineni si alte
etnii si-au amestecat sangele si traditiile, lasand urme adanci in economie,
cultura, pe strazi si in cladiri.
Ma doare foarte
decaderea ei de azi si cand vreau un pic de fericire si pace interioara, ma duc
la Dunare si inot. Atat cat mai pot, la 86 de ani. Ma intorc iar cu fata spre
trecut si ma vad in octombrie 1991, inotand in Marea Rosie, printre coraliii
care i-au dat numele. Faceam o excursie in Egipt si plecand din Cairo pentru croaziera pe
Nil spre Valea Regilor, am poposit in Hurgada la malul marii.
Inchei cu
versurile unei mari doamne a poeziei, (NINA CASSIAN de origine ARMEANA) care
m-au dus intr-un loc unde florile aveau parfumul si culorule copilariei si
adoleacentei mele unde m-am simtit mai buna mai curata.
-"Am intins palma, sa adun
anii aceia tineri si
frumosi
dar vantul mi i-a
luat
fara a ma lasa sa
spun
ca i-am iubit, ca-i
regret,
ca au fost prea
putini
si prea
frumosi."
Versurile au
adanca semnificatie si-ti multumesc draga Romeo Voinescu pentru tot, pentru
evocari, pentru urmele ce le-ai lasat aici si pretutindeni si daca la capatul
drumurilor am ajuns numai noi doi, sa nu uitam ca, povestile le-am faurit
impreuna cu cei fara de care viata noastra ar fi fost fada, insipida, inodora.
Te imbratisez cu drag,
Valeria Ursan