Odata, de demult, frumoasa regina a vietii, Dunarea, s-a indragostit de tarmul care astazi marcheaza granita dintre Moldova si Muntenia. Din iubirea lor s-a nascut un oras.
Se zice ca nasul de botez a fost un vrednic localnic numit Braila, caruia un hatru i-a scos caciula si orasul a capatat numele de fata. Vremurile au vrut ca sute de ani orasul sa simta pe piept apasarea iataganului otoman si asa a ajuns cetate, adica raia turceasca. De aici, incarcate in corabii, luau drumul Istambulului bogatiile tarii, nelipsind nici tributul in fiinite, adica, sute de fete care-si ofileau frumusetea in haremul sultanilor, iar baietii, crescuti de mici in spiritual religiei si al armatei mahomedane, deveneau spahii, soldati trimisi sa lupte impotriva neamului din care nu mai stiau ca fac parte.
Dumnezeu in bunatatea Sa, nu a mai suportat asa ticalosie, si facand un semn, rusii i-au invins pe turci in razboi. Se intampla asta in anul de gratie 1829, cand orasul a revenit la sanul mamei. Cetatea a fost daramata, urmele turcilor ramanand in hrube , in numele unor localitati – Viziru, Osmanu, Nazaru, etc-, in bucate – sarmale, musaca, iahnie - , in dulceturi – sarailii, trigoane, baclavale, camis -, si mai ales in ticalosul obicei al bacsisului, adica mita de azi.
Orasul a inceput iar sa respire, sa-si schimbe infatisarea, iar vanturile i-au dus faima pana peste mari si tari.
Atrasi ca un magnet, multi aventurieri, negustori priceputi in ale comertului, imbarcati pe sute de corabii cu panze si cu speranta imbogatirii, ajungeu aici si plecau incarcati cu grane si cherestea, lasand in schimb pungile cu galbeni.
Erau greci, evrei, armeni, scotieni, italieni, englezi, rusi, bulgari, care peste timp, intelegand ca au ceva in comun, s-au stabilit amestecandu-si graiurile, traditiile si alte obiceiuri. Fermecati de frumusetea fetelor, si-au luat neveste, au format familii si au umplut casele cu copii.
Au inceput sa iubeasca pamantul care i-a adapostit, cerul care i-a acoperit si mai ales Dunarea pe a carei ape au ajuns in acest loc binecuvantat de Dumnezeu, care, zambind in barba, l-a numit “Micul Turn Babel”. Astazi i se zice oras cosmopolit. Au pus oamenii nostri mana de la mana si dupa cum umbla vorbele, si-au unit fortele mintii si ale trupului, si hotarati sa invinga greutatile si sa prospere, s-au apucat de sapat, maturat, spalat, construit, au trasat starzi si bulevarde, artere comerciale, le-au pavat, le-au infrumusetat cu spatii verzi, au invatat noi mestesuguri si mai ales negotul naval.
Din sfatul batranilor au inteles ca fara stiinta de carte nu se poate, si asa si-au dat copii la scoli, i-au trimis la Viena, Berlin, Sorbona, Paris de unde s-au intors cu licente si doctorate, instruiri care i-a asezat pe locurile de frunte ale urbei, indemnandu-si la randu-le copii sa rasfoiasca filele cartilor si ale Dunarii, acest mare tratat de istorie a facerii si desfacerii.
In planurile gospodaresti ale acestora s-a stabilit ca primul loc il ocupa amenajarea potului. Asa a ajuns aici stralucitorul inginer Angel Saligny, urmasul unor nobili plecati in pribegie din Franta sec XVI din motive religioase. Dupa planurile sale si sub indrumare lui, a inceput amenajarea a 7 km de chei, s-au facut 48 de dane – loc de acostare a vaselor - , iar 16 km de cale ferata asigurau circulatia sutelor de vagoane ce transportau marfurile. A amenajat docurile, a construit silozuri si si-a lasat numele in Castelul de Apa din Gradina Mare.
Se zice ca nasul de botez a fost un vrednic localnic numit Braila, caruia un hatru i-a scos caciula si orasul a capatat numele de fata. Vremurile au vrut ca sute de ani orasul sa simta pe piept apasarea iataganului otoman si asa a ajuns cetate, adica raia turceasca. De aici, incarcate in corabii, luau drumul Istambulului bogatiile tarii, nelipsind nici tributul in fiinite, adica, sute de fete care-si ofileau frumusetea in haremul sultanilor, iar baietii, crescuti de mici in spiritual religiei si al armatei mahomedane, deveneau spahii, soldati trimisi sa lupte impotriva neamului din care nu mai stiau ca fac parte.
Dumnezeu in bunatatea Sa, nu a mai suportat asa ticalosie, si facand un semn, rusii i-au invins pe turci in razboi. Se intampla asta in anul de gratie 1829, cand orasul a revenit la sanul mamei. Cetatea a fost daramata, urmele turcilor ramanand in hrube , in numele unor localitati – Viziru, Osmanu, Nazaru, etc-, in bucate – sarmale, musaca, iahnie - , in dulceturi – sarailii, trigoane, baclavale, camis -, si mai ales in ticalosul obicei al bacsisului, adica mita de azi.
Orasul a inceput iar sa respire, sa-si schimbe infatisarea, iar vanturile i-au dus faima pana peste mari si tari.
Atrasi ca un magnet, multi aventurieri, negustori priceputi in ale comertului, imbarcati pe sute de corabii cu panze si cu speranta imbogatirii, ajungeu aici si plecau incarcati cu grane si cherestea, lasand in schimb pungile cu galbeni.
Erau greci, evrei, armeni, scotieni, italieni, englezi, rusi, bulgari, care peste timp, intelegand ca au ceva in comun, s-au stabilit amestecandu-si graiurile, traditiile si alte obiceiuri. Fermecati de frumusetea fetelor, si-au luat neveste, au format familii si au umplut casele cu copii.
Au inceput sa iubeasca pamantul care i-a adapostit, cerul care i-a acoperit si mai ales Dunarea pe a carei ape au ajuns in acest loc binecuvantat de Dumnezeu, care, zambind in barba, l-a numit “Micul Turn Babel”. Astazi i se zice oras cosmopolit. Au pus oamenii nostri mana de la mana si dupa cum umbla vorbele, si-au unit fortele mintii si ale trupului, si hotarati sa invinga greutatile si sa prospere, s-au apucat de sapat, maturat, spalat, construit, au trasat starzi si bulevarde, artere comerciale, le-au pavat, le-au infrumusetat cu spatii verzi, au invatat noi mestesuguri si mai ales negotul naval.
Din sfatul batranilor au inteles ca fara stiinta de carte nu se poate, si asa si-au dat copii la scoli, i-au trimis la Viena, Berlin, Sorbona, Paris de unde s-au intors cu licente si doctorate, instruiri care i-a asezat pe locurile de frunte ale urbei, indemnandu-si la randu-le copii sa rasfoiasca filele cartilor si ale Dunarii, acest mare tratat de istorie a facerii si desfacerii.
In planurile gospodaresti ale acestora s-a stabilit ca primul loc il ocupa amenajarea potului. Asa a ajuns aici stralucitorul inginer Angel Saligny, urmasul unor nobili plecati in pribegie din Franta sec XVI din motive religioase. Dupa planurile sale si sub indrumare lui, a inceput amenajarea a 7 km de chei, s-au facut 48 de dane – loc de acostare a vaselor - , iar 16 km de cale ferata asigurau circulatia sutelor de vagoane ce transportau marfurile. A amenajat docurile, a construit silozuri si si-a lasat numele in Castelul de Apa din Gradina Mare.
De dragul orasului, Dunarea si-a mentinut pana aici pescajul ( adancime ) care permite circulatia si acostarea la dane a vapoarelor de mare tonaj. Din Braila in amonte, pot circula numai slepurile si vapoarele de pasageri.
Din sutele de vapoare a caror cale ( magazii ) erau burdusite, hamalii descarcau citrice, mirodenii, fructe exotice, peste oceanic nemaivazute la noi si plecau incarcate cu aurul Baraganului – graul – si aurul verde al padurilor – cheresteaua - , aducand astfel armatorilor, exportatorilor si mosierilor castiguri uriase, folosite de acestia cu chibzuinta in prosperitatea orasului.
Au rasarit in port ca din pamant, cladiri etajate care adaposteau sediile sociatatilor de import – export si navigatie: Vecsler, Dunarex, Chiriachidis, Gatorno, etc. Magazii de mare capacitate pentru depozitarea marfurilor. De-a alungul portului, de la str. Imparatul Traian pana la Vadul Pescariei, pe strada numita si astazi “a misitiilor”, misunau vatafii ( sefii hamalilor ), zarafii ( evreii ce schimbau banii ), misitii ce intermediau orice si oricat. Tot aici se stabilea pretul cerealelor. Forfota, efervescenta din port, ce nu poate fi intelesa astazi, era create de sutele de muncitori cu carutele, cu roabele, cu lopetile si mai ales hamalii care, cu trupurile goale pe jumatate, plini de transpiratie, descarcau din vagoane si purtau pe umeri spre vapoare zeci de saci de grei de cate 100 kg.
Din sutele de vapoare a caror cale ( magazii ) erau burdusite, hamalii descarcau citrice, mirodenii, fructe exotice, peste oceanic nemaivazute la noi si plecau incarcate cu aurul Baraganului – graul – si aurul verde al padurilor – cheresteaua - , aducand astfel armatorilor, exportatorilor si mosierilor castiguri uriase, folosite de acestia cu chibzuinta in prosperitatea orasului.
Au rasarit in port ca din pamant, cladiri etajate care adaposteau sediile sociatatilor de import – export si navigatie: Vecsler, Dunarex, Chiriachidis, Gatorno, etc. Magazii de mare capacitate pentru depozitarea marfurilor. De-a alungul portului, de la str. Imparatul Traian pana la Vadul Pescariei, pe strada numita si astazi “a misitiilor”, misunau vatafii ( sefii hamalilor ), zarafii ( evreii ce schimbau banii ), misitii ce intermediau orice si oricat. Tot aici se stabilea pretul cerealelor. Forfota, efervescenta din port, ce nu poate fi intelesa astazi, era create de sutele de muncitori cu carutele, cu roabele, cu lopetile si mai ales hamalii care, cu trupurile goale pe jumatate, plini de transpiratie, descarcau din vagoane si purtau pe umeri spre vapoare zeci de saci de grei de cate 100 kg.
Pe mal muncitorii lopatari vanturau gramezile de cereale sa nu le incinga soarele.Carutasii transportau metri cubi de cherestea, iar din carutele cu platforma, camionagii descarcau calupuri de gheata care ajungeau in frapierele restaurantelor. Printre ei umblau si-si indeplineu misiunile, copiii de birou, ucenicii, care invatand din zbor meseria, deveneau agenti de vapore ( dealerii de azi ). Alti copii, cu cate o maturica in mana, adunau graunele ramase in vagoane, umpleau saculetele si le vindeau drept graunte pentru pasari, ajutandu-si familia cu acest castig. Erau cunoscuti drept “gozari”.
Aceasta multime de muncitori reprezenta fundatia anonima a orasului. Activitatea in port incepea in zori de zi si se incheia la apusul soarelui.Dar la sfarsitul saptamanii in restaurantele, cazinourile, cafenelele, tavernele, bordelurile insirate ca margelele, rasuna muzica instrumentala si vocala, iar la mese, micii functionari, carutasii, mestesugarii, hamalii si marinarii isi inecau ofurile in vin, pe ringul de dans se legau amoruri, iar cocotele cu condicuta ( cartea de munca ), impopotonate si fardate strident isi faceau cu sarg meseria.Cate una norocoasa, indragita foarte de un barbat, ii devenea nevasta si fosta tarfa devenea cea mai credincioasa sotie.
Si pentu ca viata era frumosasa si trebuia traita, banii intrau vartos in buzunarele proprietarlor.
Protipentada se desfata in timp ce punea la cale afaceri in cafenelele si restaurantele de lux din centrul orasului, preferand insa Hotel Caffe Francez de la a caror mese asezate pe trotuare, sorbind cafeaua “Marghiloman” , admirau femeile care-si etalau frumusetea si eleganta, aceeasi care dadeau stralucire balurilor organizate la Cinematograful Passalaqa si al Teatrul Regal, construit de negustorul grec Rally, bunicul viitorului bariton Petre Stefanescu Goanga.
Aceasta multime de muncitori reprezenta fundatia anonima a orasului. Activitatea in port incepea in zori de zi si se incheia la apusul soarelui.Dar la sfarsitul saptamanii in restaurantele, cazinourile, cafenelele, tavernele, bordelurile insirate ca margelele, rasuna muzica instrumentala si vocala, iar la mese, micii functionari, carutasii, mestesugarii, hamalii si marinarii isi inecau ofurile in vin, pe ringul de dans se legau amoruri, iar cocotele cu condicuta ( cartea de munca ), impopotonate si fardate strident isi faceau cu sarg meseria.Cate una norocoasa, indragita foarte de un barbat, ii devenea nevasta si fosta tarfa devenea cea mai credincioasa sotie.
Si pentu ca viata era frumosasa si trebuia traita, banii intrau vartos in buzunarele proprietarlor.
Protipentada se desfata in timp ce punea la cale afaceri in cafenelele si restaurantele de lux din centrul orasului, preferand insa Hotel Caffe Francez de la a caror mese asezate pe trotuare, sorbind cafeaua “Marghiloman” , admirau femeile care-si etalau frumusetea si eleganta, aceeasi care dadeau stralucire balurilor organizate la Cinematograful Passalaqa si al Teatrul Regal, construit de negustorul grec Rally, bunicul viitorului bariton Petre Stefanescu Goanga.
Mai spune povestea ca, in drumul ei, Dunarea mai lasase fiice si fii, dar cand ajungea la Braila, clipocea de fericire si mandrie, ca acest fiu el ei preferat, crescuse in decenii cat altii in secole. Aflase ca infiintase in jurul lui cartiere in care roiau harnicele albine ce aduceau mierea portului, chiar daca stupul era din chirpici si paianta, deranjat uneori de un trantor. Pe unele stazi, incarcate ca niste ciorchine, se vedeau casute mici in a caror ferestre radeau muscatele. Acolo traiau cu femeile si pruncii lor breasla mestesugarilor, fara a caror maini si stiinta nu se poate. Orasul isi marise familia, inzestrase strazile cu cladiri aratoase botezate: Banci, Primarii, Scoli, Spitale, Regimente, Magazine alimentare si textile, Cinematografe, Teatre.
Apoi a pus in becuri lumina, pe linii tramvaie, in cladiri telefonul si telegraful, in scoli invatamantul si pentru suflet, muzica si dansul, si mai ales s-a straduit sa inchida cutia Pandorei.
Timpul nu a stat pe loc, cei care au fost au lasat in oras urme adanci si merita sa fie cautati. Unii dintre urmasi, minti stralucite au dus in lume faima in stiinta, arta, cultura dobandita aici pe malul Dunarii unde inca se mai simte mirosul florilor de salcam.
Peste tot si toate tronau Bisericile pentru slava lui Dumnezeu si iertare pacatelor.
Nu am cal si sa,
De pe-un val v-am spus povestea !.
Valeria URSAN
Apoi a pus in becuri lumina, pe linii tramvaie, in cladiri telefonul si telegraful, in scoli invatamantul si pentru suflet, muzica si dansul, si mai ales s-a straduit sa inchida cutia Pandorei.
Timpul nu a stat pe loc, cei care au fost au lasat in oras urme adanci si merita sa fie cautati. Unii dintre urmasi, minti stralucite au dus in lume faima in stiinta, arta, cultura dobandita aici pe malul Dunarii unde inca se mai simte mirosul florilor de salcam.
Peste tot si toate tronau Bisericile pentru slava lui Dumnezeu si iertare pacatelor.
Nu am cal si sa,
De pe-un val v-am spus povestea !.
Valeria URSAN
Felicitari! Am citit pe nerasuflate aceste randuri cu dulce nostalgie si placere pentru obarsia mea de braileanca. Astept cu nerabdare urmatoarele postari. Toate cele bune la dvs. sa se-adune !
RăspundețiȘtergere