EDUCATOR, INVATATOR, PROFESOR UN ALTFEL DE PARINTE

             

          Lansare de carte la biblioteca "Panait Istrati"."ZAMFIRA". Inca nu o cunosc dar o stiu pe autoare. Invatatoarea Angela Burtea. Frumoasa, sensibila, cu capacitatea de a patrunde in sufletul si mintea omului, scoate din el frumosul si uratul, binele si raul. Bucuroasa particip de cate ori pot la asemenea evenimente, admir dragostea pentru condei si a celor care vorbesc despre carte si scriitor. Primul, este profesorul Constantin Gherghinoiu. Cel de-al doilea, profesorul Dumitru Anghel. Acesta, grav, prea serios citeste dupa niste foite pareri si ganduri despre cele doua, adica Zamfira si autoare. Marturisesc ca ma copleseste cu forta sa de a analiza scrieri si caractere. Il admir, imi place sa-l ascult si de foarte multe ori mi-e teama ca nu am capacitatea sa-l inteleg. De altfel stiu ca ma gasesc in umbra condierilor dar pentru clipele de desfatare spirituala le multumesc. Face acelasi lucru fara notite, cu un zambet in coltul gurii, cu luminite in ochi, cu voce calda profesorul Gherghinou pe care declar sus si tare ca il iubesc foarte. Desi nebrailean el face din orasul nostru "o noua religie", iti arata Dunarea prin fereastra Gradinii Publice, stie chemarea baltilor, ba chiar plange disparitia din "nesimtire de natura" a canalului Corotisca. Din valurile Dunarii face file de istorie si de legenda si de aceea eu, legata puternic de oras, de raiul baltii si mai ales de Dunare a caror ape m-au purtat spre fericire de-a lungul zecilor de ani ii multumesc pentru profundele clipe de desfatare oferite de scrierile sale. Unul sobru, celalalt jovial, sunt ascultati in tacere cu atentie de toti dascalii care au umplut sala pana la refuz. Ii privesc si aproape fara voie cobor pe scara timpului pana ajung la copilul care am fost care plecand din mana educatoarei am trecut in mana invatatoarei. Imi amintesc cu cata mandrie imi priveam uniforma si rechizitele scolare si ce fericire eram ca o sa fiu eleva la scoala primara numarul 9, astazi numarul 17 de pe Stefan cel Mare. Cu o zi inainte de a incepe scoala, mama cu tandrete mi-a spus: ”Draga mea incepand de maine ai sa mai ai o mama”. Speriata foarte am spus ca nu ma mai duc la scoala si ca nu o vreau pe cealalalta. Cu blandete mama mi-a explicat ca ea va fi aceeasi intotdeauna, ca doamna invatatoare va fi mama sufletului si a mintii mele. N-am dat semne ca am prea inteles dar faptul ca dupa atatea decenii imi amintesc nu numai numele ci si chipul celei care a fost invatatoarea Jianu. Timpul nu sta pe loc, copiii sunt aceiasi, numai ca noi cei de atunci aveam pentru dascali mult respect si o anume iubire. Faceam toti nazbatii, nu invatam chiar stralucit, mai primeam cate o pedeapsa (ne batea cu linia la palma) dar as putea sa continui mult cu duioasele amintiri din acea perioada. Una din marile nazbatii facute de mine a fost in clasa a patra cand verisoara Milica m-a intrebat daca am observat ca actritele din film au toate sprincene subtiri trase cu creionul nu ca ale mele groase si mi-a propus sa mi le rada, sa mi le subtieze. Am acceptat si realizati ce dezastru s-a intamplat apoi. Bataia a primit-o verisoara mea, dar mie sprincenele nu mi-au crescut si plangand am refuzat sa ma mai duc la scoala. Ce a discutat mama cu invatatoarea am aflat mai tarziu pentru ca inteleapta doamna Jianu le-a spus copiilor ca am fost bolnava si ca din cauza temperaturii mi-a cazut parul de la sprincene si le-a cerut sa nu rada de mine. Cu ochelari de soare am fost la scoala si pana nu mi-au crescut sprincenele nu a facut nimeni haz de mine si de asta cand scriu acum simt aceeasi caldura in suflet pentru draga si inteleapta mea invatatoare. Vreau sa va spun ca si sotul ei era invatator la scoala numarul 9 de baieti si s-a purtat tare urat cu lipoveanul Mitrofan care ii era elev, i se adresa mereu cu cuvantul “bolsevicule”. Facea parte din grupare legionara “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” care intr-o anumita perioada s-a remarcat prin purtari grave, chiar atrocitati pentru care mai tarziu au fost aspru judecati. Imi amintesc ca domnul invatator Jianu a fost judecat si el la batranete de un securist care la finalul cercetarii i-a spus: ”Domnule invatator sunteti liber, plecati. Mi-ati otravit copilaria dar eu n-am uitat ca m-ati invatat carte. Eu sunt Mitrofan, bolsevicul.” Au fost oameni si oameni, Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti.

         Lucrurile s-au schimbat cand am intrat in clasa I de liceu, cum ar fi a cincea acum. Dascalii erau profesori pentru fiecare obiect in parte. Cel mai mult m-a atras istoria. Prin ea am aflat cine au fost oamenii de demult si ce au facut pentru noi. Prin geografie am aflat ca inainte mi se deschideau drumuri pe ape, pe uscat, cat de cuprins si vast era Pamantul si asa am ajuns sa doresc cu frenezie sa stiu cate ceva despre cei ce au fost si urmele lor si am dorit sa calatoresc sa vad un pic din magnificul Pamant pe care am avut norocul sa ma nasc. O picatura din dorinte s-au implinit. Intotdeauna insa am stiut ca fara ei, fara daruirea acestor parinti spirituali ,ocrotitori ai drumului nostru in viata n-as fi stiut si n-as fi vazut nimic din toate acestea. Ma plec cu adanca recunostinta asupra memoriei lor. Nu am fost o eleva stralucita, matematica cel putin nu imi placea deloc si cand prin clasa a patra cu voce moale le-am spus parintilor sa imi puna si mie un preparator, asa se numeau meditatorii atunci, tata mi-a spus raspicat ca profesorul nu trebuie sa invete pentru mine si ca e suficient sa am la matematica note de trecere. Incepusem sa citesc romane de aventuri si calatorii in fascicole si cei de varsta mea isi amintesc de aventurile submarinului DOX si ale renumitului detectiv englez Scherlock Holmes. Cu cartea in mana mama era convinsa ca invat iar eu intre foi ma delectam cu intamplarile din jungla, dupa mari si oceane si as fi vrut sa fiu baiat sa colind,sa vad, sa aflu. Ii cer iertare mamei ca uneori o pacaleam.Cu mintea plina de atata trecut, cu sufletul incarcat de multe trairi, cu ochii incetosati revin in sala, privesc chipurile care poarta in ele atata stiinta si ma intreb ce ar zice educatorii, invatatorii, profesorii de atunci cand i-ar vedea pe cei de astazi cu demnitatea stirbita de parinti, elevi si de toti cei care astazi ocupa functii mari si care candva le-au fost elevi. Imi vin in minte cuvintele lui Hristos:

“Fiti blanzi cu cei ce va insulta

Iertati pe cei ce va lovesc

Iubiti pe cei ce-n contra voastra cu dusmanie se pornesc”

         Nu ma pot opri totusi sa nu va spun ca desi sunt de acord cu cerintele voastre banesti (aveti dreptul la un trai decent) dar as vrea sa va aud spunandu-le in fata prigonitorilor: ”Dati-ne ceea ce e mai de pret. DEMNITATEA.” Se incheie lansarea, parasim sala si undeva intr-un colt din mine as vrea ca un sculptor sa faca un grup statuar din educator, invatator, profesor pe care sa se scrie : ”Un altfel de parinte. RESPECTATI-L!”.

Valeria URSAN