Prezente armenesti la Braila

TVR Cultural. Pe ecran un barbat tanar, mustacios, cu vorba mai domoala isi arata intr-un fel nemultumirile. Il ascult pentru ca mi se pare ciudat ca pe varful capului poarta o tichiuta orientala. Tresar cand spune ceva despre radacinile lui armenesti. Apar niste fotografii cu intamplari infioratoare din perioada masacrului, genocidului armean din 1915. Particip cu toate simturile si cu toate durerile si nedumeririle neamului din care si eu fac parte. Acum cateva zile doua tinere eleve m-au intrebat: ”Cine au fost si sunt armenii si cum au ajuns in Braila?”. Asta poti sa o afli de la domnul profesor Candea (directorul muzeului, pe care eu il consider harta de dedesubtul si de deasupra Brailei, pe care dragostea fata de Braila l-a transformat intr-o reala enciclopedie istorica) ca primii armeni au ajuns la Braila venind din Moldova dupa ce cetatea turceasca a fost demolata adica anul 1830. Acestia, buni mestesugari si iscusiti negustori s-au stabilit in Moldova din timpul lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Stefan cel Mare, care i-a apreciat dandu-le dreptul sa-si construiasca in Suceava o episcopie. Recunoscatori, armenii din Romania, in fiecare biserica au asezat acest hrisov. In timpul lui Stefan Rares cam prin secolul XVI fiind persecutati multi dintre ei au trecut granita in Transilvania, unde primiti cu bratele deschise, au si fost maghiarizati. Pana aici este istorie. Printre alte etnii care au fost de fapt parintii acestui oras, etnia armeana nu a fost numeroasa dar si-a pus umarul si au contribuit impreuna cu ceilalti la dezvoltarea social-economica a acestui oras. Au fost negustori mai mici,mai mari, au deschis la Braila fabrici de covoare manuale, una s-a chemat “Erevan” cealalta “Buhara”, maiestria tesaturilor, calitatea lor a facut ca exportul acestora sa aiba importanta pana la revolutie. O personalitate in domeniul medical nascuta la Braila a fost dupa cum se stie Ana Aslan, a carui tata, a fost armeanul Maghardici Aslanian, om bogat dar din pacate cazut in patima jocului de noroc, a pierdut toata averea, s-a sinucis in anul 1911. Bunica mea imi povestea ca sotia lui, Sofia, era grecoiaca, mult mai tanara ca el si cat de greu i-a fost cand a trebuit sa plece din casa in care nascuse copiii si ca a trebuit sa se descurce singura cu cresterea si educatia lor, ca vaduva si saraca a plecat la Bucuresti cu fetele carora pana atunci le dadusera o educatie deosebita. Banuiesc ca din cauza asta bunica nu l-a prea iubit pe tata, considerand ca armeanul risipitor i-a sedus fata cu 20 de ani mai tanara. Armeanul pentru care aveam o admiratie deosebita a fost preotul bisericii armenesti Hovssep Caribian, om de o mare cultura, vorbea cursive cateva limbi straine. Avea trei fete, bune violoniste, care isi acompaniau parintii in serile musicale din casa parohiala. Dealtfel cea mai mare Zephui a fost pana la moarte profesoara de vioara la Conservatorul LYRA fapt mentionat de Analele Brailei. Cea mica Astrid, de o mare frumusete, acompania la orga slujbele din biserica. S-a casatorit cu cel mai mare frate al meu. 

 Preot Hovssep Caribian

Comitetul bisericii armene Braila - dreapta sus tatal meu

Un armean despre care la noi in casa se vorbea cu respect pe care eu nu l-am cunoscut a fost Armenag Manilassian mare exportator, cerealist care avea la Braila o sucursala. Casa lui se afla in Piata Sfintii Arhangheli, unde astazi se afla restaurantul “Europa”. Desi eram mica imi amintesc ca la Bucuresti in casa fiicei sale, o mare pianista, ruda prin casatorie cu scriitorii Pastorel si Ionel Teodoreanu, am ascultat la gramofon o placa cu glasul Haricleei Darclee cantand doine romanesti. Nu am inteles importanta, pentru ca eram la varsta cand nu intelegeam. Mai tarziu mama mi-a explicat ca Darclee a fost braileanca, ca placa de patefon care avea imprimata vocea ei a devenit document istoric pentru ca era unicul disc din lume pe care era imprimata vocea divei si a fost daruit de doamna Darclee bunicii lui Lizet Manilassian. Acum cativa ani am fost impresionata peste masura cand in cadrul concursului “Haricleea Darclee” doamna Mariana Nicolesco a invitat in foiaerul teatrului, iubitorii muzicii clasice, dand spre ascultare acest disc brailenilor care au auzit  prima data vocea marei cantarete interpretand doine. Armeni despre care am cunostinta au ajuns aici manati de urgisita lor soarta, cand in anul 1915 au fost deportati, masacrati, asasinati peste un million si jumatate, cei mai multi fiind batrani, femei si copii. Tatal meu fiind unul dintre ei, marturisesc ca eu si fratii mei am simtit in suflet lipsa bunicilor si rudelor paterne. Durerea ca au existat si nu i-am cunoscut niciodata ne-a insotit de-a lungul copilariei si a maturitatii. Tarziu, foarte tarziu,abia dupa moartea lui am inteles cata forta i-a trebuit sa isi ascunda disperarea iar noi copiii eram surprinsi cand uneori ingenuncheat in fata icoanelor la biserica armeana, isi stergea cate o lacrima din coltul ochilor. Armenii mandri ca in anul 301 a  apartinut unui stat care a declarat ca religie de stat ortodoxia si-au construit in fiecare oras din Romania cate o biserica ceea ce arata statornicia lor in tara unde si-au gasit adapost. Regret enorm ca nu ne-a invatat limba armeana desi in fiecare duminica cantam armeneste slujbele invatate pe de rost incheiate intotdeauna cu “Der Vogormia” (Doamne miluieste). Nu intelegeam de ce i se spunea “pasaportar”,de ce in fiecare an trebuia sa mearga la chestura, la controlul strainilor, cum se spunea atunci, sa plateasca o taxa ce ii dadea dreptul sa stea in tara. In timpul razboiului nu se putea deplasa dintr-un oras in altul fara a primi autorizatie de calatorie. Omul acesta care ne-a invatat sa respectam munca, sa iubim oamenii, sa fim darzi in fata vietii, sa nu umilim pe altii dar nici noi sa nu ne lasam umiliti, sa nu fim sclavii banului, sa vedem si partea frumoasa a vietii a trebuit sa plece dincolo incarcat de neputinta de a-si scuti tovarasa de viata de navalnicele schimbari sociale din 1948 care au dus-o spre teribila inchisore de femei de la Mislea.

Cand la scoala am invatat despre exploratorul norvegian Friedjoff Nansen am aflat de ce actul tatalui meu se chema “pasaport Dr. Nansen”. Armenii care in urma genocidului s-au risipit in intreaga lume neavand nici o identitate si-au gasit loc in inima calda a norvegianului, care in anul 1920 devenind presedintele Ligii Natiunilor si punand problema acestor napastuiti a propus sa li se elibereze un document in care acestia sa isi treaca data, locul nasterii, parintii si drept recunostinta armenii au cerut sa fie trecut numele lui si asa “pasaportul Nansen” le-a dat dreptul sa isi gaseasca loc in societate. Mama i l-a pus in sicriu, spunand printre lacrimi ca poate o sa ii fie necesar si dincolo. Am de la el un act eliberat de ambasada armeana din Romania, o adeverinta eliberata de chestura din Braila din care rezulta ca si-a platit taxele,in care e trecut si numarul pasaportului.

 

Misterios mi s-a parut pana dupa revolutie un document pe care nu a putut sa ni-l traduca nimeni pana acum 10 ani cand un armean venit din Liban, casatorit in Braila mi-a zis ca e scris in limba araba ca Ovesp Vasoian era fiul lui Avedis si Hatun, asa am aflat numele bunicilor. Actul acesta   m-a intors in trecut cand noi copiii prea indestulati mai faceam mofturi la masa. Tata se supara de fiecare data pana cand intr-o zi a luat din rafturi o paine neagra, cu capac (era o paine mare peste care inainte de a se baga la cuptor se aseza o coca mai mica crestata cu un cutit si crescand in cuptor o acoperea ca un capac), a spus mamei sa puna farfurii, i-a cerut sa plece din camera. Era uneori aprig la manie tata si noi toti am inghetat de spaima cand l-am vazut ca rupe in doua painea,scoate miezul cald din care framanta bucatele cam de forma unui mic din carne si le aseza la fiecare in farfurie. Apoi a luat in mana o bucata de miez si una de coaja spunand: ”Fiti atenti! Asta e carnea si cealalta e painea si acum mancati! Musca din carne, musca din paine,inghite!”.Ne-a lasat sa mancam 2-3 bucati din miezul ala gretos si l-a intrebat pe fratele meu mai mare: ”Petrus, tata, cati ani ai?”,”Doisprezece” a murmurat speriat fratele meu. Deodata fata aceea dura s-a transformat in ceva neinteles de noi atunci, indurerata, cu privirea nostalgica si ochii inlacrimati, ceva care exprima disperare asa cum mai tarziu am inteles si cu voce blanda ne-a spus: ”Am avut si eu doisprezece ani. Parinti, frati, surori toate astea s-au sfarsit cand am asistat la macel din care a scapat mama, o sora si eu.Prin haosul acela mama isi smulgea parul si isi striga durerea aproape innebunita si o cauta pe Hatunica, surioara mea de patru ani. Am luat-o in brate si i-am spus sa nu mai planga ca eu ma duc si o caut pe Hatunic si fara ea nu ma intorc. Nu am stiut ce vorbe mari spun atunci, am plecat si nu am stiut ca nu ma mai intorc niciodata. Am iesit in fuga din casa, in strada am vazut-o moarta pe sora mai mica a mamei, langa ea cu sanul in gura pruncul ei de cateva luni, mort si el. In dezastrul de pe strada mi-amintesc ca un batran m-a trantit la pamant si mi-a zis sa o fac pe mortul. Am vazut cum din fabrica de ulei din susan a parintilor care ardea faceau explozie bidoanele cu uleiul acela fierbinte. Cred ca am lesinat, nu mai stiu decat ca am ajuns intr-un orfelinat tocmai la Damasc, ca am fost al nimanui ca si ceilalti copii, ca am fugit din orfelinat, am dormit pe strazi, am fost flamand si al nimanui si cand o sa cresteti mai mari, o sa va povestesc prin cate am trecut pana am ajuns in Romania”. Din acel moment, niciodata noi copiii nu am mai facut mofturi la mancare. A fost singura data cand ne-a povestit ceva din viata lui, am inteles ca ne-a protejat neingreunandu-ne viata cu ce era numai al lui. Tarziu, tarziu de tot, abia dupa moartea lui m-am adancit in istoria armenilor. M-a durut soarta lor si mi-ar place ca cei din jur sa respecte acest neam care nu a trecut prin viata tarandu-se in genunchi. Cinstiti, harnici au avut diferite ocupatii, mici sau mari negustori, buni mestesugari. Nu stiu cu ce s-a ocupat tatal meu ani de zile. Cand noi copiii ne-am nascut parintii mei erau deja negustori brutari si nu ne-am intrebat de ce firma era pe numele mamei. Mai tarziu am inteles ca mama desi avea tata armean, venit din Moldova, era de cetatenie romana dispunand astfel de toate drepturile. Am priceput si de ce noi copiii eram cetateni romani si de ce bunica si fratii mamei spuneau ca face moarte de om daca nepotii lor vor fi trecuti pe pasaport. Nu l-au prea iubit pe armean mai ales cand in 1948 totul intrase in posesia Statului iar mama nesocotind ca nu mai avea dreptul la comert particular, facea noaptea paine, o distribuia pana in zori pana cand a fost prinsa de politia economica cu cuptorul plin de paine. Simtindu-se vinovat ca nu era roman, bietul tata a paralizat pe salile tribunalului cand tovarasa lui de viata si mama copiilor a fost condamnata pentru SABOTAJ IMPOTRIVA STATULUI. Si asa sora mea a fost data afara de la liceu, fratele meu din armata iar tata a decedat la cateva luni de la eliberarea mamei, cerandu-i iertare. Astazi odihnesc amandoi alaturi, in cimitirul armean. Peste cateva zile adica pe 24 aprilie armenii comemoreaza 95 de ani de la genocid, acest masacru care le-a schimbat drumul vietii, carora li se spunea ca sunt strainii care isi poarta casa in spate prin lume. Am vorbit de cate ori am avut ocazia despre ei, am donat bibliotecii “Panait Istrati” carti din care puteti afla ca Armenia a fost un mare regat, ca in timpul lui Isus Cristos avea granite cu Israelul. Fiind printre primii crestini, cand la Ierusalim se face slujba de Inviere, Patriarhul Ierusalimului, drept recunoastere, are alaturi un preot armean si unul grec. Tinuta vestimentara a preotului armean se deosebeste prin sobrietate si prin faptul ca acoperamantul capului este o gluga in forma de triunghi care simbolizeaza Muntele Sfant Ararat ce din timpuri stravechi era pe teritoriul armean. 

Episcopul Agapian Datev slujind la biserica armeneasca din Braila martie 2011 

                            Biserica armeneasca Braila 2009

Am donat bibliotecii “Panait Istrati” peste 80 de carti cu ajutorul deputatului Varujan Pambuccian. Din lecturarea lor puteti afla ca acest popor crestin isi poarta viata in trecutul lor. Numele: Bagdasarian, Agagiamian, Cealachian, Vasoian, Caribian, Apragamian si multi armeni, care nu au vrut niciodata razbunare ci recunoasterea faptului ca in 1915 niste conducatori otomani patimasi si orgoliosi le-a purtat spre moarte neamul prin desertul Mesopotamiei. “CARTEA SOAPTELOR” tradusa in zeci de limbi, autor Varujan Vosganian, poarta in filele ei istoria asa cum a fost a unui secol. In numele omeniei cititi-o!. Eu am citit-o. M-ai facut Baron Vosganian, sa simt ca, si SOAPTELE plang!”.

SAT SNORAGALEM ! (Iti multumesc ! )
Valeria Ursan