Povestea doamnei Ursan continua. Fascinati de lumina cunostintelor daruite cu atata dragoste si altruism, asteptam cu nerabdare si placere sa descoperim eroii unor alte perioade apuse. Cu zambetul pe buze, incepu „a depana ghemul cu amintiri", asa cum ii placea adesea sa spuna.
„Fiindca ne aflam in Gradina Mare, lasata multi ani in paragina de catre autoritatile orasului nostru, voi incerca sa dau viata acestor locuri minunate, cutreierate cu dragoste si placere de mine in perioada interbelica.
Stiu de la bunica ca aceasta Gradina a fost amenajata prin 1835, dupa daramarea cetatii; „Sa stie si otomanii ca pe locul udat cu lacrimi si sange, brailenii harnici si iubitori de frumos au faurit un colt de Rai terestru!". La inceput s-a numit Belvedere, iar dupa aparitia gradinii din centrul orasului (1860), i-au schimbat numele in „Gradina Mare". Mi-e dor de verdele crud al gazonului, de coloritul minunat al florilor si de mireasma lor inconfundabila. Mi-e dor de aleile curate si largi, strajuite de copacii falnici care-si lasau generosi umbra peste bancile ocupate de bunicutele si bonele care sporovaiau in timp ce supravegheau jocul copiilor. Mi-e dor de grupurile de elevi imbracati in uniforma, de matricola asezata cu mandrie pe bratul lor, insemnul atat de ravnit al scolilor de prestigiu. Caut sa regasesc privirile lor iscoditoare, dar atat de sfioase in fata primelor iubiri, exuberanta tineretii navalnice plina de vise spre inalt.
Priviti spre Castel! Aceasta constructie se leaga de numele renumitului inginer Anghel Salygni, nascut in localitatea Serbanesti de langa Focsani, in mai 1854. Se spune ca la nasterea lui a plouat trei zile si trei nopti pana cand s-a inundat camera in care se afla, iar ursitoarele l-au ursit ca toata viata sa aiba de lucru cu apele. Dupa ce a construit el poduri si linii de cale ferata, |a ajuns si la Braila unde, dupa planurile lui, s-a amenajat pe o distanta de 7 kilometri cheiul Dunarii cu 41 dane, apoi docurile, iar in 1893, tot dupa planurile aceluiasi inginer, se construia Castelul de Apa. La inceput, rolul castelului era de-a filtra apa, dupa principiul vaselor comunicante, care ajungea curata in casele brailenilor, spre intristarea sacagiilor. Cand casele s-au inmultit si s-au supraetajat, Castelul nu a |mai putut face fata cerintelor si o perioada a fost dat uitarii. Peste ani, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, (intre 1940 - 1944), a devenit depozit de vin, pana cand armata sovietica insetata 1-a golit pana la ultima picatura. Apoi, in anii socialismului, i s-a adaugat un ascensor si a fost transfomiat intr-un frumos restaurant. Era ceva inedit pentru cei care-i treceau pragul, deoarece printr-un anume mecanism de functionare se invartea, oferind consumatorilor privelisti minunate; panorama orasului Braila iti incanta sufletul, fericindu-te! Cu ajutorul unor lampi de neon, era scris in diferite limbi cuvantul: PACE, iar in intunericul noptii se putea vedea minunea pana departe! Acum, il regasim uitat si plin de praf, suparat pentru ignoranta cu care este privit. Asteaptam cu totii, alaturi de Castel, ca intr-o zi fata acestuia sa se schimbe si sa i se acorde importanta cuvenita."
Impresionati de frumusetea si insemnatatea atator lucruri necunoscute pana atunci, ne-am deplasat pe aleile care duceau spre fata batranului fluviu, asteptand o noua poveste.
„Coborand cu privirea spre scarile care coboara spre Dunare, doar eu pot sa vad cu ochii de atunci ceea ce a a insemnat „Tenis Club Roman”, infiintat in perioada interbelica cu atata daruire si efort de Polidor Licheardopol un grec cult si omenos. Tot el este si cel care a construit, dupa 1900, moara Licheardopol, ale carei ruini se pot vedea si astazi in apropierea liceului „M. Sebastian". Din familia acestui grec se trage pe linie feminina regizorul Andrei Serban, iar pe linie masculina generoasa dr. Meri Licheardopol Poenaru. De numele Poenaru se leaga o alta parte a istoriei, fiind stra-stranepotul boierilor Poenaru. Unul dintre acestia, Petrache Poenaru, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Tot el este si inventatorul stiloului, (al tocului rezervor, cum i se spunea), brevetat de guvernul francez in 1827. Acelasi Petrache Poenaru a devenit mai tarziu „Inspectorul Scoalelor" (ministrul invatamantului). Lui i se datoreaza in buna parte, dezvoltarea invatamantului brailean, pentru ca dupa 1840 il aduce la Braila, ca profesor, pe Ion Penescu.
Moara Licheardopol - 2009
Intorcandu-ma la terenurile de tenis, imi vine in minte dragul meu unchi Pepi, cel care, indragostit de acest sport, a fost antrenor pana la batranete la Clubul "Progresul" Bucuresti. Insusi marele tenisman roman IIie Nastase afirma intr- un interviu, urmatoarele: „Mie racheta de tenis mi-a fost pusa in mana prima data de nea Pepi." Unde sunt tinerii de odinioara care invarteau cu pricepere rachetele de tenis pe timp de vara, iar iarna patinau plini de bucuria varstei? Traiesc cu speranta ca acestei gradini i se va inapoia statutul de altadata.
Cand v-am spus povestea Castelului de Apa, mi-a aparut in minte si imaginea unchiului Pepi. El a fost cel care, in copilarie, m-a dus prima oara la Castel. Eram mica si aflasem de la mama ca Dumnezeu este batran si obosit si s-a asezat la casa Lui in cer. Atunci, am luat in brate doua paini calde din raftul brutariei noastre si-am plecat sa-1 caut pe nea Ciocanel lautarul, pe care-1 vazusem cantand intr-un taraf. Inaltat pe varful picioarelor, privea spre cer si canta cu gura pana la urechi: „Vreau o scara sa ma sui/ Pana-n naltul cerului." Sperand ca a gasit scara, vroiam sa-l rog sa-I duca din partea mea lui Dumnezeu cele doua paini. Sigur ca cei din familia mea au inceput a rade, mai putin bunul si dragul meu unchi Pepi, care, stergandu-mi lacrimile, m-a luat de mana si mi-a spus ca ma va duce intr-un turn care este aproape de cer. Asa am ajuns in Gradina Mare, langa Castelul de care stiam ca este locuit de zmei. Cu painea in brate, am urcat scara, ale carei trepte de lemn le vad si acum. Cand am ajuns sus, mi-a spus sa las painea pe terasa, iar pasarile cerului i-o vor duce lui Dumnezeu. Din ziua aceea am ramas legata pentru totdeauna de dulcea taina a batranului Castel in care nu locuiau zmei!
Angela BURTEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu