Tot in zona portului, ca forta de munca pe langa hamalii despre care am povestit, puteau fi intalniti acei baieti, absolventi a patru clase primare, ale caror familii nu aveau posibilitati materiale pentru a-i intretine in alte scoli. Aici maturau grauntele ramase in vagoanele golite de marfuri, le puneau in saculete, iar acasa reprezentau hrana pasarilor. Era modul lor firesc in a-si ajuta parintii in procurarea celor necesare traiului. O alta categorie o reprezentau baietii de birou (cumparau ziare, duceau corespondenta, precum si cafelele patronilor). Aici imi vine in minte drama lui Zamfir, un baiat cuminte si timid, care, aproape zilnic, era batut de patron fiindca ajungea in biroul sau cu cafeaua pe jumatate varsata. O palma dupa ceafa si nelipsitele vorbe de ocara: „Boule, nu esti in stare de nimic!" Paznicul societatii a incercat sa-1 invete pe Zamfir in mod original, de altfel, cum sa procedeze la dusul cafelei pentru a nu mai fi varsata: „inainte de a urca spre birou, soarbe caimacul, tine-1 in gura pana la capatul scarii, apoi da-i drumul din nou in ceasca!" Reusita metoda! Dupa cateva zile, stapanul sau il lauda: „Vezi, Zamfire, ti-a prins bine bataia mea!" Mustacea Zamfir, numai el si portarul stiau povestea, iar mai tarziu, peste ani, a devenit unul dintre cei mai pretuiti agenti de vapoare. Fara agenti si misiti activitatea portuara ar fi fost paralizata.
In partea stanga a strazii imparatul Traian, moara „Violatus' inca troneaza impozant. Construita de Anghel Saligny, in 1893 era cunoscuta in toata Europa, iar proprietarul ei era un grec cult si bogat. In anul 1944, rusii au demontat toata masinaria si-au transportat-o in Rusia. Pe str. Orientului locuiesc inca urmasi ai familiei Violatus. Mai tarziu, langa moara, filantropul Nedelcu Chercea a construit prima fabrica de cuie.
Uneori vasele se loveau intre ele, unele se scufundau, iar sirenele vapoarelor rasunau anuntand o intamplare neobisnuita. Lumea alerga speriata la malul Dunarii. Asa am ajuns si eu la Ghecet, in vremea copilariei mele, si-am privit mirata vaporul inclinat al unui armator grec, iar pe apele Dunarii plutea cheresteaua. Lacomia acestuia 1-a facut sa incarce marfa inclusiv pe puntea vasului, iar vasul si-a pierdui echilibrul. Lumea asista neputincioasa la moartea vaporului. Ani intregi, catargele epavei s-au vazut iesind din apa.
Dunarea, batrana Dunare! Nicio spaima n-am avut cand am intrat prima oara in apele ei. M-a invaluit cu blandete in spumele ei, m-a leganat si m-a purtat in lungul si-n latul ei, dandu-mi putere si curaj. Mai tarziu, in anii maturitatii mi-a ascultat dezamagirile, durerile, iar lacrimile sufletului meu s-au amestecat prin suvoaiele ei. La varsta de 70 de ani, traversam inot pentru ultima data Dunarea, iar anul acesta, pe 14 iulie, la 81 de ani, am stat timp de o ora in apele ei, dupa care ne-am luat amandoua ramas bun! Copil fiind o intrebam pe bunica de unde vine Dunarea, iar ea imi spunea: "Din lacrimile cerului, ale ingerilor si, uneori, ale oamenilor." Tot bunica o numea adesea „bulevardul lichid plin de vraja si dor!"
Da, un bulevard plin de poveste, as adauga eu, iar daca oamenii ar putea deslusi plansul sau hohotele de ras ale valurilor ei, ar privi cu mai mult interes si mai multa responsabilitate drumul acesteia. Mai bogata sufleteste decat ieri, m-am inclinat in fata atator povesti adevarate, rupte dintr-o realitate trecuta si retraita cu aceeasi pasiune de-un om care nu se joaca cu vorbele; poate, uneori, cu erorile acestei vieti pe care vrea sa o traverseze cu zambetul pe buze. Un exemplu de optimism, de iubire de viata, in ideea de a trezi constiinta adormita a multora dintre semeni, intru inflorirea acestui oras minunat, Braila. Aceasta este doamna Valeria Ursan.
„Cei tineri trebuie sa cunoasca orasul in care traiesc, iar intr-o zi sa-i redea frumusetea si bogatia de altadata prin munca si iubirea lor! Asta imi doresc cel mai mult! a incheiat dumneaei, privind undeva, departe, intr-o lume necunoscuta mie.
Angela BURTEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu