sâmbătă, 8 octombrie 2011

Incursiune in trecut III

         
           Plina de nostalgie, doamna Valeria Ursan, "purtatoarea de cuvant" a unor vremuri apuse, dar mereu prezente in sufletul acelora care au trait febra tineretii in perioada interbelica isi continua periplu prin lumea plina de farmec pastrata cu sfintenie in minte si suflet. O urmarim fascinati, incercand sa patrundem tot mai adanc in tainele unei vieti deloc usoara, dar frumoasa. Scaldata in ape tulburi ori linistite, povestitoarea noastra scoate la suprafata din noianul amintirilor, atat cat sa intereseze, sa placa si sa provoace.
            De la fostul Cazinou situat in Gradina Mare a Brailei, alunecam cu privirea cativa pasi catre stanga si descoperim cu usurinta chioscul construit din dantele metalice, de unde altadata rasuna muzica. "Fanfara militara trimitea dincolo de portile Gradinii sunetele minunate ale muzicii care se risipeau in barcile leganate de valuri. In zilele de sarbatoare, fanfara deschidea festivitatea, iar in fata ei calca apasat plutonierul Policarp Azbest a carui mustata mi se parea ca tremura in timp ce flutura in sus si-n jos bastonul incrustat cu insemnele armatei.


                                                               Cazinou 2011


 
          
            Fara a neindeparta prea mult, vedem frumoasa casa in care a locuit candva domnul Neculce, arhitectul, creatorul si pastratorul spatiilor verzi din orasul nostru. Casa gazduieste astazi opera marelui scriitor Panait Istrati, fiul natural al unei spalatorese, Joita Istrate si a unui contrabandist grec. Coborat de pe soclul statuii ce sta de straja acestui loc, umbra marelui scriitor se-nvarte in jurul casei in care, fizic, ar fi meritat sa traiasca. El, care s-a nascut si a crescut in saracia caselor de paianta, el, care a fost bun si darnic pana dincolo de mila, risipitor pana dincolo de greseala, ratacitor in cautarea binelui si dreptatii, "vagabondul" brailean ar fi meritat consideratia si iubirea inainte de a pleca spre nemurire. Apreciat de Romain Rolland al francezilor si asemanat cu Maxim Gorki, Panait Istrati este o bucata din sufletul nostru, al brailenilor, iar pentru acest lucru, trebuie sa fim mandri.
                                                                 Casa memoriala Panait Istrati
 
           
           La iesirea din Gradina Mare, pe partea stanga se afla casa in care a locuit Thüringer, casa despre care vorbeste Panait Istrati in cartea cu acelasi nume. In aceasta cladire a functionat pentru o vreme scoala de Aplicatie, care s-a desfiintat in anul 1938. Ce insemna aceasta? Acolo invatau timp de patru ani eleve care ar fi dorit sa devina invatatoare. Daca ele demonstrau pe toata perioada scolarizarii ca au aptitudini pentru aceasta meserie, la sfarsitul celor patru ani treceau spre continuarea studiilor la scoala Normala care era pe vis-a-vis, adica in locul Colegiului Economic „Ion Ghica".
                                                                           Casa Thüringer   

                                                               Colegiului Economic „Ion Ghica"

        
         Iesind din Gradina Mare, ne indreptam catre strada Galati si ajungem la cinematograful „Central", fostul „11 Iunie", construit pe locul cinematografului „Passalaqua", unul dintre cele mai mari si mai fumoase din tara din perioada interbelica. Nu avea intrarea atat de fastuoasa ca a Teatrului Regal (azi Mana Filotti), dar capacitatea salii era mult mai mare, interior elegant, doua randuri de loji, balcon si galerie. Aici se organizau si cele mai variate si frumoase baluri: ale copiilor, tineretului, presei, negustorilor. Chiar si evreii isi sarbatoreau sarbatoarea Pastelui in aceasta sala. Balurile erau mascatc; la miezul noptii mastile se dadeau jos, iar adevaratele fete puteau fi descoperite spre hazul tuturor. Se intelege ca oricine calca pragul acestei sali, in orice situatie, trebuia sa aiba tinuta corespunzatoare, adica eleganta."

                                                                Cinematografului „Passalaqua"
 
            
               Primisem informatii captivante si incercam sa le gustam cu placerc si interes. Nimeni dintre cei prezenti nu putea intelege mai bine si sa traiasca din plin dulceata acelor vremi, in afara de povestitoarea noastra, doamna Ursan. Pierduta intr-o lume de vis, in mijlocul careia ii placea adesea sa se refugieze, traia de flecare data, la fiecare poveste, aroma speciala a unor timpuri de neuitat.

Angela BURTEA

Un comentariu:

  1. corpul omenesc este 70% apa. noi brailenii am baut, am crescut si ne-am scaldat cu apa dunarii. asa ca suntem parte din ea si nu ar trebui sa o blestemam cand in fiecare an isi ia "tributul". in fond isi ia inapoi parte din ea pentru ca noi suntem ai ei si nu ea a noastra.

    RăspundețiȘtergere