Ajun de Craciun stropit cu amintiri de neuitat!

„Ti s-a-ntamplat vreodata sa fii mut de uimire, sa nu te poti ridica de pe scaun, iar vorbele sa-ti incremeneasca pe buze atunci cand cineva pronunta numele unei persoane care ti-a marcat odata, candva existenta?"

Desigur! am raspuns deloc surprinsa, atunci cand doamna Ursan Valeria, m-a intrebat cu glasu-i sugrumat de emotia unui fapt care nu putea fi trecut cu vederea. Venerabila doamna, care „are la purtator" o tolba plina cu istorioare si povesti de neuitat, avea de data aceasta sufletul ravasit si impietrit de durere, fiindca prezentatorul spectacolului de romance la care participase in Ajunul Craciunului, abia trecut, intreba spectatorii daca se afla cineva in sala care sa-l fi cunoscut pe compozitorul melodiei „De n-ai fi tu", Enrico Fanciotti.

„La auzul acestor vorbe, continua povestea dna Ursan, trupul meu a fost cuprins de-un adevarat seism. Intr-o fractiune de secunda m-am intors intr-un timp indepartat si-am auzit intr-un colt al inimii un planset: erau Enrico si Germen. L-am cunoscut pe Enrico Fanciotti in vremea copilariei mele. Era feciorul renumitului dr. urolog Fanciotti, care locuia pe str. Orientului, colt cu str. Pensionatului. Cativa ani am fost vecini. Multi dintre noi stiam, inclusiv parintii lor, ca intre Enrico si Germen exista inca din timpul scolii o poveste frumoasa de dragoste. Desi manifesta vadite inclinatii spre muzica, acesta urma sa se inscrie la Facultatea de Arhitectura. De mic, stapanea clapele pianului si, uneori, venea pe plaja cu acordeonul si canta spre placerea celor prezenti. Admiram in fiecare vara aceasta pereche de tineri minunati, care purtau in ochii lor speranta si increderea intr-o viata plina de izbanzi. El italian, ea nemtoaica. O fata frumoasa, cu siluieta de sportiva, cu parul de culoarea aramei ochi albastri, cu reflexe verzui. O, Germen! Nimeni n-ar fi banuit vreodata ce traznet avea sa se abata asupra familiilor acestor tineri, care le-a frant aripile si chiar vietile.

In 1945, la sfarsitul vacantei de vara, armata rusa a hotarat ca toti tinerii de origine germana, cuprinsi intre 18 si 35 de ani sa plece obligatoriu la munca in Rusia pentru a reconstrui tot ceea ce armata nazista distrusese.

Asadar, despartindu-se intr-o dupa-amiaza, cei doi indragostiti n-au banuit ca nu se vor mai intalni niciodata. Cand Enrico a aflat de ceea ce hotarasera rusii, durerea prin care el a trecut, nu se poate descrie. Din cati prieteni de-ai nostri au plecat intr-acolo, unul s-a mai intors. Din cele povestite de acesta, am aflat ca au muncit din greu, iar multi au murit in chinuri cumplite, altii s-au sinucis. Singura lor vina fusese ca erau de origine germana, desi nu vazusera niciodata Germania, tara stramosilor lor. Daniel Schuster, prietenul care s-a intors, era de nerecunoscut. Povestea cum zilnic mureau tineri de dizinterie fiind hraniti numai cu ciorba de varza, iar condiiile din baraca erau infioratoare. Supusi unor munci pe care nu stiau sa le faca, curatau locurile de daramaturi, carau materiale de constructie. Desi trecuse prin situatii zdrobitoare, Dan nu-i condamna pe rusi; vazuse bine cate distrugeri facusera conationalii lui.

Peste aproape cinci ani, Enrico avea sa primeasca vesti de la Germen. Incerc sa redau discutia telefonica dintre cei doi: „Draga Enrico, te rog sa nu ma intrerupi! Asculta-ma! Sunt Germen. Sunt convinsa ca in toti acesti ani te-ai intrebat ce e cu mine" „Unde esti? Vino odata!" striga Enrico din rasputeri. „Nu se poate, Enrico! raspunse fata. Nu te pot lasa sa traieti o viata cu povara intrebarilor, de aceea te-am sunat. Nu pot sa apar asa in fata ta. Din Germen pe care o stii tu nu au ramas nici macar urme fine. Sunt o epava.Prin trupul meu a trecut armata rusa, iar sufletul mi-a fost iad. Am crezut ca trebuie sa stii ce s-a petrecut cu mine. Acum sunt in Romania, dar voi pleca, daca o sa mai ajung, in tara care a fost motivul nefericirii mele. Nu-ti cer iertare pentru despartirea de atunci, ci pentru cea de azi. Dar nu se poate altfel. Iti doresc tot binele din lume! Adio Enrico!"

O veste mai grea decat aceasta nu putea primi bietul Enrico! In ciuda atator intamplari nefericite, el devine arhitect, iar intr-una din zilele anului 1953 aveam sa particip la spectacolul sustinut numai de arhitecti si medicinisti la Teatrul Comunal. Prezentatorul anunta ca arhitectul Gabriel Gheorghiu va interpreta cantecul „Mos Gerila", iar la pian compozitorul Enrico Fanciotti. Impietrita, am ascultat cantecul si din fiecare cuvant rostit de interpret intelegeam ca sufletul lui Enrico nu era vindecat continua sa-si poarte durerea si dragostea pierduta. Lacrimile imi scaldau obrajii plini de tristeje. Am invatat cantecul si-n fiecare an de Craciun il cant cu aceeasi placere. I l-am cantat si fetei mele de cand era mica si de fiecare data ii povesteam de marele Fanciotti. Si acum, la varsta de 81 de ani, cuvintele cantecului imi sfasie sufletul pentru nedreapta soarta a celor doi.

L-am reintalnit pe Enrico dupa multi ani, spunandu-mi ca venise in Braila pentru ca facuse proiectul pentru , "Palatul Telefoanelor si-al Postei". Tot atunci aveam sa aflu ca o alta durere i-a macinat sufletul. Fetita lui, in varsta de patru ani, cazuse de la etaj si murise. Am fost martora la toata suferinta lui. Dupa 1990, Enrico Fanciotti a murit. Adus si inmormantat in Braila lui draga, l-am condus pe ultimul drum alaturi de prietena comuna, dr. Meri Poenaru Licheardopol. Azi se odihneste in cavoul familiei Fanciotti din Cimitirul Catolic. Ma duc adesea si pun flori la usa cavoului, aprind lumanari si mi se pare ca aud plansetul durerii lui si nu ma intreb niciodata de ce fata mea este brazdata de lacrimi.

 

 

 Aceasta este povestea lui Enrico Fanciotti. Cu asta am raspuns prezentatorului de la spectacolul din Ajunul Craciunului 2008. Am spus acum ceea ce atunci, din cauza emotiei imense, nu am putut spune. Enrico Fanciotti nu trebuie uitat!

Angela BURTEA