De multa vreme nu mi s-a parut timpul atat de pretios ca atunci cand stau „la povesti" cu doamna Valeria Ursan. si niciodata Braila nu mi-a parut atat de interesanta si frumoasa ca in aceasta perioada. Asadar, impart aceasta bucurie cu dumneavoastra, dragi cititori, si va dau in dar o alta poveste, al carei cuprins contine un nume sonor.
„Tot in centrul Brailei, pe str. Imparatul Traian colt cu C.A. Rosetti, isi avea sediul Agentia britanica de import-export unde era director grecul Xenakis. Evenimentul cultural din august 2006, Concert de rook si muzica clasica din Sala Tineretului, la care am fost prezenta, m-a determinat sa merg in timp si sa-mi reamintesc de frumoasa prietenie statornicita intre familia parintilor mei si familia Xenakis. In seara aceea, viceprimarul de atunci anunta hotararea Consiliului Judetean de a acorda titlul de cetateni de onoare urmatorilor braileni: Iannis Xenakis - compozitor, Elisabeta Neculce Cartis - soprana, Andrei Heinl, Petrica Beschea si Lucian Soanca fosti dirijori ai corului ,Armonia".
Diploma lui Iannis Xenakis a fost inmanata unei doamne de la Ambasada Franceza, lucru care pe mine m-a indignat, fiindca nu s-a spus nimic despre meritele acestor oameni. Ceva din mine a strigat: Nu se poate! Este o impietate! Oare nu trebuia sa se faca intr-un cadru special? Sa se vorbeasca pe larg despre activitatea culturala a acestor personalitati brailene? De ce diploma acordata lui Xenakis ajunge la Ambasada Franceza? Nu avea loc undeva la Directia de Cultura sau chiar in holul Teatrului „Maria Filotti"?
Seara tarziu, m-am intors in indepartata mea copilarie si m-am revazut pe str. Bolintineanu, mergand in vizita cu parintii la familia Xenakis. Alergam de fiecare data sa fiu eu prima cea care deschide poarta grea de metal, slobozind cat ma tinea gura: „Iasu barba Iani/ Iasu capitane!" Grecul Xenakis, tatal, se incrunta, iar armeanul Vasoian, tatal meu, zambea ingaduitor la nazdravaniile mele. Doar Iannis, fiul, raspundea domol: „Iasu! Iasu!", adaugand uneori ,Luis parev!", adica „Zi luminoasa!" dupa cum il invatase in armeana tatal meu. Trainica si frumoasa prietenie i-a legat pe grecul Xenakis si armeanul Vasoian. Si totusi, in casa aceea cu mobila greoaie, cu draperii care aruncau umbre puternice pe pereti, nu era loc de joaca pentru copii. Acestia trebuiau sa-si petreaca timpul studiind. Persoana care ma impresiona cel mai tare era mama lui Iannis care, atunci cand se aseza la pian, lumina totul in jurul ei.
De aceea batranul Xenakis suporta greu zburdalnicia mea. Ma potoleam doar atunci cand Iannis incepea sa cante la fluier. Ramaneam nemiscata, vrajita, asezandu-ma adesea pe treptele de marmura din curte si, cu obrajii sprijiniti de palme, mi se parea ca intru in lumea de povesti, acolo unde ma purta muzica lui Iannis. Mai tarziu, am inteles de la parinti ca fluierul acela era de fapt un flaut si fusese daruit de mama lui. Apoi, a venit ca un traznet durerea: Iannis ramanea orfan de mama. Murise la nasterea unei fetite, nesupravietuind insa nici aceasta. Iannis a fost trimis la o scoala in Grecia. A venit razboiul si din cand in cand soseau vesti cum ca Iannis avusese necazuri pe plan politic si ca a plecat in Elvetia, stabilindu-se mai tarziu in Franta. Ajunsese un renumit arhitect, iar matematicii ii facuse loc in muzica. N- am inteles ce insemna asta, dar ma simteam multumita de realizarile lui.
Cand dictionarul Larousse a ajuns pe raftul bibliotecii mele, am descoperit cu bucurie numele celor doi braileni: Panait Istrati si Iannis Xenakis. Luata de valurile vietii, a ramas in urma copilaria, iar in anul 1992 am aflat ca Iannis urma sa concerteze la Braila, la Teatrul „Maria Filotti". Nu mi-a venit sa cred ca o sa-1 revad dupa atatea decenii. Ne-am trezit fata in fata, un barbat si o femeie in varsta, doi necunoscuti. M-a-ntrebat daca doresc un autograf. L-am privit muta de uimire si dintr-o data am strigat: „Iasu barba Iani/ Iasu capitane!" M-a ascultat, m-a privit, apoi, ca si cand a iesit la suprafata din indepartata copilarie amintirea armencei zburdalnice, mi-a raspuns: „Iasu! Iasu!" Nu a ras, nici macar un zambet nu mi-a daruit, dupa cum ma asteptam! Mi-a atras atentia obrazul lui brazdat de cicatrice si mi se parea ca un ochi era din sticla. Mi-a povestit despre tot ceea ce facuse pana la acea varsta: despre succesele obtinute din mai toate colturile lumii, premiile obtinute, despre prietenia cu mari personalitati ale muzicii si cu renumitul arhitect francez Le Corbusier, despre sotia lui, Francoise, dedicata tot muzicii, cat si despre fiica sa, pe nume Ziya.
Printre curiozitatile mele s-a aflat si intrebarea daca a fost pe str. Bolintineanu. Fata lui Iannis copilul nu arata niciodata prea mare bucurie, dar de data aceasta o umbra parca i-a trecut peste ochi, cand a dat afirmativ din cap. Am inteles ca fusese o lovitura dureroasa. Ochii mi s-au umplut spontan de lacrimi, apoi ne-am imbratisat. In 2001 am auzit ca Iannis, barba Iani al copilariei mele murise. Am simtit o strangere de inima, o durere puternica, apoi mi-am spus ca oameni ca el nu pier, ca Iannis s-a dus in alta parte sa faca muzica, ca Dumnezeu, in bunatatea si iubirea Sa pentru oameni, a dat har unora dintre noi pentru a ne arata lumina si frumosul. Eu, o persoana obisnuita ca multe altele, as vrea sa ajung la poarta Raiului, dar sigur raman acolo. Numai oameni ca Iannis intra pe acea poarta spre nemurire!
Manata de dorul copilariei m-am dus pe str. Bolintineanu nr. 15, am intrat tot pe aceeasi poarta, care de data aceasta nu mi s-a mai parut atat de grea; greutatea se afla in mintea si sufletul meu cand i-am cautat cu privirea pe toti cei care odinioara dadeau sens vietii mele. Durerea s-a marit cu atat mai mult cu cat pe acea cladire veche si batrana nu exista niciun semn ca acolo s-a nascut si a trait o perioada marele om care a facut din arhitectura muzica si din muzica arhitectura. Mi-ar fi placut sa vad o placa comemorativa pe care sa fie inscriptionat numele acestuia, si nu bulina rosie care anunta pericolul iminent de prabusire. Atunci i-am inteles cel mai bine dezamagirea, iar vorbele lui imi rasunau ca un ecou in minte: „Sunt atat de cunoscut in lumea larga, iar aici, la Braila, m-am simtit de parca nimeni nu ar fi auzit de numele meu!"
Am deschis poarta spre plecare, iar firul amintirilor a inceput sa doara, sa arda. Atunci am murmurat: „Ramas bun, barba Iani/ Ramas bun, capitane!" trecand pragul portii sfasiata de dorul unui timp ingenunchiat de atata tacere."
Asa a incheiat inca o pagina de amintiri minunate venerabila doamna Valeria Ursan. Cine mai poate adauga ceva la finalul acestei povesti? va intreb eu. Tulburatoare istorie! Cum pot lasa cei autorizati cu promovarea culturii brailene sa se astearna colbul peste nume remarcabile? Iannis Xenakis, Enrico Fancioti! Noi nu trebuie sa nascocim povesti, ele exista, iar acestea pot deveni puncte de atractie si pentru noi, dar si pentru cei care sunt in tranzit prin Braila. Cine suntem? De unde venim? Si daca tot „au scapat" de la demolare si au ramas in picioare toate cladirile vechi, dar puternice prin ceea ce au fost, de ce nu li se acorda o sansa spre cunoastere?
Angela BURTEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu