Tragedia de la Podul Brailita

          Putini braileni mai stiu despre nenorocirea care, la sfarsitul lui august 1944, a indoliat sute de familii din cartierele Comorofca si Brailita. Doar urmasii celor care au locuit in zona fostului abator au auzit, de la bunici, povestea vagoanelor, capcane ale mortii, abandonate de nemti pe calea ferata, de la pod, pana jos, in port. si totusi, mai exista martori ai acelor vremuri, in care istoria se scria cu sange. Sunt martori care nu doresc ca, odata cu ei, sa piara din constiinta noastra oameni sau intamplari ce au insemnatate.

            Femeile, matasea, praful de pusca si o tigara

           Valeria Ursan era o adolescenta in virsta de 17 ani cand ziua de 23 august 1944 avea sa devina, pentru jumatate de secol, ziua nationala a Romaniei. Dupa ce regele Mihai a anuntat, in celebra sa proclamatie catre tara, trecerea de partea Aliatilor, Romania intrand astfel in sfera de influenta sovietica, si dupa arestarea maresalului Antonescu si a ministrilor sai, germanii stationati pe teritoriul tarii, luati pe nepregatite, au inceput retragerea haotica. Tanara de atunci are si astazi in fata ochilor forfota de pe strazile Brailei si pe soldatii nemti fugind care incotro, pentru a nu fi facuti prizonieri de razboi.

            Epuizati de frica si de neodihna din cauza alarmelor antiaeriene si, mai ales, infometati, localnicii au luat cu asalt vagoanele abandonate pe calea ferata, pe o lungime de aproape 3 km, pana in port incarcate cu alimente si lucruri dintre cele mai diverse, vagoanele nemtilor au atras multimea. Mai curajosi, cei tineri au inceput sa descarce "vinuri din  cele mai fine, ciocolata, paturi, din care tot orasul si-a facut lodine (n.r- un fel de pelerine), pe care le-au purtat ierni la rand, praf din care se facea branza, legume deshidratate, calupuri de sunca, cascaval, sardele, lame de ars si cate si mai cate...", spune martora, inclusiv munitie de razboi. De pe pod, cei lipsiti de curajul de a se aproviziona din ceea ce nemtii abandonasera priveau cum femeile, atrase de sutele de saci de matase in care se tinea praful de pusca, pentru a fi ferit de umezeala, faceau mormane de pulbere si pastrau tesatura. Ignorant, unul dintre ei a aruncat restul unei tigari aprinse. Urmarea: "....am auzit bubuiturile, niste schije au trecut pe la urechile mele, iar cand s-au potolit lucrurile, am venit la pod si am vazut sus, pe dealuri, sinele incolacite ca niste serpi. Am vazut oameni fugind, pe una dintre vecine care isi tinea mama infasurata intr-un ceasaf din care atarna carne si piele (...). Cand m-am apropiat de vagoane, am vazut niste lucruri subtiri si negre. Eu am crezut ca sunt bombe, dar erau trupuri umane. Atat mai ramasese din ei".

            Sute de morti, un singur nume: "Maria lui Fringheru"

            Si o groapa comuna, in cimitirul Sfanta Maria, am adauga noi, unde, dupa atatia ani, pamantul si uitarea s-au asternut definitv peste mortii ale caror nume nu le mai pomeneste nimeni, de peste sase decenii. Doar ingrijitorii cimitirului isi mai amintesc de groapa comuna, dar mai multe nu pot spune pentru ca arhiva cimitirului a ars si ea, prin anii '70 . Acum locul e parcelat, iar locurile de veci au fost vandute  brailenilor din vecinatate.

         Valeria Ursan a refacut, cu lacrimi in ochi, drumul pana la locul in care victimele de nerecunoscut ale unui gest imprudent sunt pe punctul de a disparea pentru totdeauna din constiinta locului: "Pe aici urcau oameni cu targi improvizate care carau trupuri umane si le aduceau in cimitir. Aici era o groapa mare, iar preotul Noaptes avea cadelnita in mina si dascalul Tache, un registru in care numerota mortii si aia ii aruncau acolo". Din toata invalmaseala de atunci, din toate numele pe care rudele celor morti le strigau, peste ani, doar unul singur si-l mai aduce aminte : "Maria lui Fringheru".

            'Tinerii de azi ar trebui sa stie pe ce urme calca'

            Prin marturia ei despre eveniment, dna Ursan a tinut sa aduca, simbolic, un omagiu tuturor celor care, ca si Maria lui Fringheru, au fost victimelor anonime ale teribilei explozii, reduse in urmatorii ani la zgomotul sticlelor de sampanie desfacute de sarbatori, la care doar femeile mai tresareau, amintindu-si de cei care si-au dat viata pentru proviziile din trenuri, din care si-a facut parte pana si primarul de atunci, colonelul Paul Brataseanu. Despre acest eveniment, istoricii locului, printre care si profesorul Ionel Candea detin informatii doar in masura in care au cunostinta despre existenta unor rapoarte facute de agentii Sigurantei. In lucrarea sa "Braila - File de istorie, vol.l", fostul sef al Arhivelor Nationale Braila, Nicolae Mocioiu, invoca o adresa a Prefecturii Judetului Braila catre Comandantul Garnizoanei si catre prim procurorul Tribunalului, care mentioneaza explozia a 35 de vagoane de proiectile si peste 300 de morti, din care doar 46 identificati.

            "Tinerii de azi ar trebui sa stie pe ce urme calca, cine au fost oamenii de dinaintea lor, ce au suportat si sa repecte si amintirea lor si pe noi, cei batrani", a mai spus Valeria Ursan care, in ciuda virstei si a caldurii de afara ne-a insotit in cautarea a ceea ce ar putea fi singura marturie a carnagiului din august 44, o cruce ridicata in memoria victimelor ingropate in groapa comuna, al caror numar exact l-a stiut doar dascalul Tache. Acest monument se afla, dupa cum spun localnicii din zona Strazii Colectorului, langa pasarela . Din pacate, vegetatia, care depaseste statura unui om, a zadarnicit cautarile noastre, dar ele pot fi reluate de institutiille care gestioneaza cultura, traditiile si patrimoniul local si care dispun de mijloacele necesare.

Aura Costea