Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale

Petrom a initiat programul TaraluiAndrei.ro pentru a oferi o alternativa la situatia actuala. O tara in care indiferenta este inlocuita de curaj si implicare. O tara in care oamenii iau atitudine fata de tot ceea ce ii inconjoara si inteleg ca azi este momentul pentru a ne schimba viitorul.

Proiectul “"Oriunde as pleca, raman copilul meleagurilor natale"” a fost propus de  “Anima Caste”

http://www.animacaste.ro/

Cauza sociala:

-incurajarea unui numar cat mai mare de tineri sa se implice in viata cetatii; -promovarea actului de cultura care elibereaza mintea de prejudecati; -crearea unei echipe de voluntari tineri capabili sa aduca in prim-plan valorile culturale ale locului natal; -aparitia unei brosuri cu obiectivele turistice ale Brailei,astfel inlesnind cautarile turistilor care sunt in trecere prin acest oras; -crearea unei punti culturale intre trecutul si viitorul societatii brailene

Desfasurarea proiectului

Organizarea proiectului presupune,in prima faza,constituirea unei echipe de lucru formata din membrii Asociatiei Anima Caste,in majoritate cadre didactice,din tineri voluntari,cat si reprezentanti ai Bibliotecii Judetene Braila si ai Muzeului de Istorie,in calitate de consultanti .

Cel mai important membru al echipei va fi doamna Ursan Valeria,octogenara,care ne va furniza date importante despre vechiul oras port Braila,despre oameni si locuri ce au dat valoare si insemnatate cosmopolitului oras dunarean.Toate aceste trairi dorim sa le adunam intr-o carte ce va purta titlul “Labirintul amintirilor “.Cartea va contine pe langa povestirile structurate pe capitole,si fotografii vechi care vor completa inlantuirea evenimentelor. Aceasta va cuprinde 150-200 de pagini si va fi lansata intr-un tiraj de 1000 de exemplare.

Ne propunem ca pe langa acest volum sa intocmim si o brosura care sa contina fotografii si informatii despre casele din centrul vechi al orasului cat si a altor obiective care au creat in jurul lor legende,brosura care va avea 6-8 pagini color si care va fi lansata in 3000 de exemplare.Acest minighid va avea un design atractiv,va contine informatii succinte si coerente,astfel ca orice persoana,care il va folosi,sa poata sa-si faca o imagine clara despre valorile arhitecturale,despre cultura si buna convietuire dintre etniile care s-au asezat pe aceste meleaguri de-a lungul secolelor.

Informatiile,fotografiile si alte date care vor aparea in aceasta brosura,vor fi selectate si prelucrate de catre un grup de elevi,cu varste intre 15-18 ani ,coordonati de membrii Asociatiei "Anima Caste".

Este important sa-i convingem pe tineri sa-si cunoasca trecutul,pentru a putea sa-si pretuiasca prezentul si sa-si defineasca identitatea .

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/proiecte/oriunde-as-pleca-raman-copilul-meleagurilor-natale_957.html

 

In fiecare luna, proiectele propuse vor fi votate de cetatenii Tarii lui Andrei. Cele mai bune initiative vor deveni actiuni concrete in beneficiul celor din jurul nostru.

Votul tau poate transforma o idee in realitate!

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/voteaza-proiectul-lunii.html

Valeria URSAN

Incursiune in trecut V

          

           Tot in zona portului, ca forta de munca pe langa hamalii despre care am povestit, puteau fi intalniti acei baieti, absolventi a patru clase primare, ale caror familii nu aveau posibilitati materiale pentru a-i intretine in alte scoli. Aici maturau grauntele ramase in vagoanele golite de marfuri, le puneau in saculete, iar acasa reprezentau hrana pasarilor. Era modul lor firesc in a-si ajuta parintii in procurarea celor necesare traiului. O alta categorie o reprezentau baietii de birou (cumparau ziare, duceau corespondenta, precum si cafelele patronilor). Aici imi vine in minte drama lui Zamfir, un baiat cuminte si timid, care, aproape zilnic, era batut de patron fiindca ajungea in biroul sau cu cafeaua pe jumatate varsata. O palma dupa ceafa si nelipsitele vorbe de ocara: „Boule, nu esti in stare de nimic!" Paznicul societatii a incercat sa-1 invete pe Zamfir in mod original, de altfel, cum sa procedeze la dusul cafelei pentru a nu mai fi varsata: „inainte de a urca spre birou, soarbe caimacul, tine-1 in gura pana la capatul scarii, apoi da-i drumul din nou in ceasca!" Reusita metoda! Dupa cateva zile, stapanul sau il lauda: „Vezi, Zamfire, ti-a prins bine bataia mea!" Mustacea Zamfir, numai el si portarul stiau povestea, iar mai tarziu, peste ani, a devenit unul dintre cei mai pretuiti agenti de vapoare. Fara agenti si misiti activitatea portuara ar fi fost paralizata.

            In partea stanga a strazii imparatul Traian, moara „Violatus' inca troneaza impozant. Construita de Anghel Saligny, in 1893 era cunoscuta in toata Europa, iar proprietarul ei era un grec cult si bogat. In anul 1944, rusii au demontat toata masinaria si-au transportat-o in Rusia. Pe str. Orientului locuiesc inca urmasi ai familiei Violatus. Mai tarziu, langa moara, filantropul Nedelcu Chercea a construit prima fabrica de cuie.

                                                             Moara Violatos

           

             Uneori vasele se loveau intre ele, unele se scufundau, iar sirenele vapoarelor rasunau anuntand o intamplare neobisnuita. Lumea alerga speriata la malul Dunarii. Asa am ajuns si eu la Ghecet, in vremea copilariei mele, si-am privit mirata vaporul inclinat al unui armator grec, iar pe apele Dunarii plutea cheresteaua. Lacomia acestuia 1-a facut sa incarce marfa inclusiv pe puntea vasului, iar vasul si-a pierdui echilibrul. Lumea asista neputincioasa la moartea vaporului. Ani intregi, catargele epavei s-au vazut iesind din apa.

            Dunarea, batrana Dunare! Nicio spaima n-am avut cand am intrat prima oara in apele ei. M-a invaluit cu blandete in spumele ei, m-a leganat si m-a purtat in lungul si-n latul ei, dandu-mi putere si curaj. Mai tarziu, in anii maturitatii mi-a ascultat dezamagirile, durerile, iar lacrimile sufletului meu s-au amestecat prin suvoaiele ei. La varsta de 70 de ani, traversam inot pentru ultima data Dunarea, iar anul acesta, pe 14 iulie, la 81 de ani, am stat timp de o ora in apele ei, dupa care ne-am luat amandoua ramas bun! Copil fiind o intrebam pe bunica de unde vine Dunarea, iar ea imi spunea: "Din lacrimile cerului, ale ingerilor si, uneori, ale oamenilor." Tot bunica o numea adesea „bulevardul lichid plin de vraja si dor!"

 

                

                  Da, un bulevard plin de poveste, as adauga eu, iar daca oamenii ar putea deslusi plansul sau hohotele de ras ale valurilor ei, ar privi cu mai mult interes si mai multa responsabilitate drumul acesteia. Mai bogata sufleteste decat ieri, m-am inclinat in fata atator povesti adevarate, rupte dintr-o realitate trecuta si retraita cu aceeasi pasiune de-un om care nu se joaca cu vorbele; poate, uneori, cu erorile acestei vieti pe care vrea sa o traverseze cu zambetul pe buze. Un exemplu de optimism, de iubire de viata, in ideea de a trezi constiinta adormita a multora dintre semeni, intru inflorirea acestui oras minunat, Braila. Aceasta este doamna Valeria Ursan.

            „Cei tineri trebuie sa cunoasca orasul in care traiesc, iar intr-o zi sa-i redea frumusetea si bogatia de altadata prin munca si iubirea lor! Asta imi doresc cel mai mult! a incheiat dumneaei, privind undeva, departe, intr-o lume necunoscuta mie.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut IV

               Vine o vreme in viata fiecaruia dintre noi cand luminile mintii se aprind tot mai puternic, scotand la iveala amintiri care ne-au marcat existenta in felurite chipuri. A sta alaturi de un om care-si poarta anii cu masura si decenta, castigul este de partea ta. A sti sa patrunzi in sufletul sau cu migala, fara a-l rani, este deja o victorie. Eleganta si plina de vioiciune, indragostita de viata pana dincolo de Dunarea albastra care i-a fost leagan si alinare in orice moment al existentei sale, doamna Valeria Ursan povesteste despre Braila noastra cu dragoste imensa. Rupta din acest pamant, a cutreierat acest oras in lung si-n lat incarcandu-se de istorie, dar si de poezia acestor locuri minunate.

            „Dupa daramarea cetatii, Braila cunoaste o dezvoltare economica imensa, incepe o noua poveste distinsa doamna. Dunarea a fost si este mama acestui oras. Atrasi de bogatiile Baraganului, in portul Brailei soseau si plecau zilnic in toate directiile vase care navigau sub diferite pavilioane. Veneau corabii tocmai din indepartata Scotie, iar pe fundul acestora, pentru mentinerea echilibrului, se gasea piatra. Brailenii o descarcau si o foloseau la pavarea strazilor (un exemplu ar fi str. Zidari), completandu-se cu cea adusa de la cariera de piatra din zona Dobrogei. Desi nestiutori de carte, marinarii erau priceputi si multi dintre ei, mai ales grecii, fermecati de frumusetea locurilor si-a fetelor, s-au stabilit aici, intemeindu-si familii, intelepti si cu initiativa, si-au construit case in centrul orasului, dorind ca urmasii lor sa fíe stiutori de carte. Unii dintre ei au studiat la Viena, Berlin, Sorbona, de unde s-au intors la casele lor contribuind la dezvoltarea orasului, facandu-1 cunoscut in toata lumea. In urma lor au ramas atat valori materiale (case mari si frumoase), cat si valori umane (in filozofie, muzica, politica), multi dintre ei fiind consemnati in cartea dlui Toader Buculei: „Prezente brailene in spiritualitatea romaneasca", imi erau dragi grecii, si-mi placea adesea sa-mi salut semenii, imitandu-i: „Iasu barba lani! Iasu capitanii", chiar daca uneori erau capitanii unei singure barcute. Bogati sau saraci, grecilor le placea sa cante, iar cantecul mandolinelor mangaiau sufletele oamenilor, de la copil pana la batran. Unde erau doi greci era muzica si veselie.

            Un fel de turn Babei, portul dunarean a devenit o mare familie ce-a adunat laolalta romani, greci, evrei, armeni, albanezi, nemti, rusi, sarbi, italieni, iar comunitatea lipovenilor a ramas numeroasa pana in zilele noastre. Pe strazile orasului, dar mai ales la Dunare, se auzeau toate limbile pamantului. Netinand cont de nationalitate, toti au muncit, au iubit, au petrecut, rezultatul fiind marea dezvoltare economica, demografica si culturala pe care a curmat-o al doilea razboi mondial.

                M-am nascut in cartierul Cetatuia, astazi str. Militara, iar pe la patru ani am plecat in prima mea calatorie, intr-o hruba. A doua a fost la Dunare, unde, ratacita fiind, am fost adusa acasa de niste cunostinte. Nu mi-a fost frica de necunoscut, ba din contra, acolo am simtit chemarea cea,mai dulce a fiintei mele. Diferenta este ca atunci eram uluita de forfota continua, de multimea vapoarelor, de vagoanele trenurilor tixite de marfuri si mai ales de acei barbati dezbracati pana la brau, care purtau pe umeri sacii plini cu tot felul de produse, cu care umpleau calele vapoarelor. Mai tarziu aveam sa aflu despre ei ca se numeau hamali, iar rolul lor in port era vital. Ii vedeam adesea stand la umbra vagoanelor, asteptand ca vataful sa-i anunte sosirea vreunui vas in port.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut III

         

           Plina de nostalgie, doamna Valeria Ursan, "purtatoarea de cuvant" a unor vremuri apuse, dar mereu prezente in sufletul acelora care au trait febra tineretii in perioada interbelica isi continua periplu prin lumea plina de farmec pastrata cu sfintenie in minte si suflet. O urmarim fascinati, incercand sa patrundem tot mai adanc in tainele unei vieti deloc usoara, dar frumoasa. Scaldata in ape tulburi ori linistite, povestitoarea noastra scoate la suprafata din noianul amintirilor, atat cat sa intereseze, sa placa si sa provoace.

            De la fostul Cazinou situat in Gradina Mare a Brailei, alunecam cu privirea cativa pasi catre stanga si descoperim cu usurinta chioscul construit din dantele metalice, de unde altadata rasuna muzica. "Fanfara militara trimitea dincolo de portile Gradinii sunetele minunate ale muzicii care se risipeau in barcile leganate de valuri. In zilele de sarbatoare, fanfara deschidea festivitatea, iar in fata ei calca apasat plutonierul Policarp Azbest a carui mustata mi se parea ca tremura in timp ce flutura in sus si-n jos bastonul incrustat cu insemnele armatei.

                                                               Cazinou 2011

 

          

            Fara a neindeparta prea mult, vedem frumoasa casa in care a locuit candva domnul Neculce, arhitectul, creatorul si pastratorul spatiilor verzi din orasul nostru. Casa gazduieste astazi opera marelui scriitor Panait Istrati, fiul natural al unei spalatorese, Joita Istrate si a unui contrabandist grec. Coborat de pe soclul statuii ce sta de straja acestui loc, umbra marelui scriitor se-nvarte in jurul casei in care, fizic, ar fi meritat sa traiasca. El, care s-a nascut si a crescut in saracia caselor de paianta, el, care a fost bun si darnic pana dincolo de mila, risipitor pana dincolo de greseala, ratacitor in cautarea binelui si dreptatii, "vagabondul" brailean ar fi meritat consideratia si iubirea inainte de a pleca spre nemurire. Apreciat de Romain Rolland al francezilor si asemanat cu Maxim Gorki, Panait Istrati este o bucata din sufletul nostru, al brailenilor, iar pentru acest lucru, trebuie sa fim mandri.

                                                                 Casa memoriala Panait Istrati

 

           

           La iesirea din Gradina Mare, pe partea stanga se afla casa in care a locuit Thüringer, casa despre care vorbeste Panait Istrati in cartea cu acelasi nume. In aceasta cladire a functionat pentru o vreme scoala de Aplicatie, care s-a desfiintat in anul 1938. Ce insemna aceasta? Acolo invatau timp de patru ani eleve care ar fi dorit sa devina invatatoare. Daca ele demonstrau pe toata perioada scolarizarii ca au aptitudini pentru aceasta meserie, la sfarsitul celor patru ani treceau spre continuarea studiilor la scoala Normala care era pe vis-a-vis, adica in locul Colegiului Economic „Ion Ghica".

                                                                           Casa Thüringer   

                                                               Colegiului Economic „Ion Ghica"

        

         Iesind din Gradina Mare, ne indreptam catre strada Galati si ajungem la cinematograful „Central", fostul „11 Iunie", construit pe locul cinematografului „Passalaqua", unul dintre cele mai mari si mai fumoase din tara din perioada interbelica. Nu avea intrarea atat de fastuoasa ca a Teatrului Regal (azi Mana Filotti), dar capacitatea salii era mult mai mare, interior elegant, doua randuri de loji, balcon si galerie. Aici se organizau si cele mai variate si frumoase baluri: ale copiilor, tineretului, presei, negustorilor. Chiar si evreii isi sarbatoreau sarbatoarea Pastelui in aceasta sala. Balurile erau mascatc; la miezul noptii mastile se dadeau jos, iar adevaratele fete puteau fi descoperite spre hazul tuturor. Se intelege ca oricine calca pragul acestei sali, in orice situatie, trebuia sa aiba tinuta corespunzatoare, adica eleganta."

                                                                Cinematografului „Passalaqua"

 

            

               Primisem informatii captivante si incercam sa le gustam cu placerc si interes. Nimeni dintre cei prezenti nu putea intelege mai bine si sa traiasca din plin dulceata acelor vremi, in afara de povestitoarea noastra, doamna Ursan. Pierduta intr-o lume de vis, in mijlocul careia ii placea adesea sa se refugieze, traia de flecare data, la fiecare poveste, aroma speciala a unor timpuri de neuitat.

Angela BURTEA

Incursiune in trecut II

               Povestea doamnei Ursan continua. Fascinati de lumina cunostintelor daruite cu atata dragoste si altruism, asteptam cu nerabdare si placere sa descoperim eroii unor alte perioade apuse. Cu zambetul pe buze, incepu „a depana ghemul cu amintiri", asa cum ii placea adesea sa spuna.

            „Fiindca ne aflam in Gradina Mare, lasata multi ani in paragina de catre autoritatile orasului nostru, voi incerca sa dau viata acestor locuri minunate, cutreierate cu dragoste si placere de mine in perioada interbelica.

            Stiu de la bunica ca aceasta Gradina a fost amenajata prin 1835, dupa daramarea cetatii; „Sa stie si otomanii ca pe locul udat cu lacrimi si sange, brailenii harnici si iubitori de frumos au faurit un colt de Rai terestru!". La inceput s-a numit Belvedere, iar dupa aparitia gradinii din centrul orasului (1860), i-au schimbat numele in „Gradina Mare". Mi-e dor de verdele crud al gazonului, de coloritul minunat al florilor si de mireasma lor inconfundabila. Mi-e dor de aleile curate si largi, strajuite de copacii falnici care-si lasau generosi umbra peste bancile ocupate de bunicutele si bonele care sporovaiau in timp ce supravegheau jocul copiilor. Mi-e dor de grupurile de elevi imbracati in uniforma, de matricola asezata cu mandrie pe bratul lor, insemnul atat de ravnit al scolilor de prestigiu. Caut sa regasesc privirile lor iscoditoare, dar atat de sfioase in fata primelor iubiri, exuberanta tineretii navalnice plina de vise spre inalt.

 

            Priviti spre Castel! Aceasta constructie se leaga de numele renumitului inginer Anghel Salygni, nascut in localitatea Serbanesti de langa Focsani, in mai 1854. Se spune ca la nasterea lui a plouat trei zile si trei nopti pana cand s-a inundat camera in care se afla, iar ursitoarele l-au ursit ca toata viata sa aiba de lucru cu apele. Dupa ce a construit el poduri si linii de cale ferata, |a ajuns si la Braila unde, dupa planurile lui, s-a amenajat pe o distanta de 7 kilometri cheiul Dunarii cu 41 dane, apoi docurile, iar in 1893, tot dupa planurile aceluiasi inginer, se construia Castelul de Apa. La inceput, rolul castelului era de-a filtra apa, dupa principiul vaselor comunicante, care ajungea curata in casele brailenilor, spre intristarea sacagiilor. Cand casele s-au inmultit si s-au supraetajat, Castelul nu a |mai putut face fata cerintelor si o perioada a fost dat uitarii. Peste ani, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, (intre 1940 - 1944), a devenit depozit de vin, pana cand armata sovietica insetata 1-a golit pana la ultima picatura. Apoi, in anii socialismului, i s-a adaugat un ascensor si a fost transfomiat intr-un frumos restaurant. Era ceva inedit pentru cei care-i treceau pragul, deoarece printr-un anume mecanism de functionare  se invartea, oferind consumatorilor privelisti minunate; panorama orasului Braila iti incanta sufletul, fericindu-te! Cu ajutorul unor lampi de neon, era scris in diferite limbi cuvantul: PACE, iar in intunericul noptii se putea vedea minunea pana departe! Acum, il regasim uitat si plin de praf, suparat pentru ignoranta cu care este privit. Asteaptam cu totii, alaturi de Castel, ca intr-o zi fata acestuia sa se schimbe si sa i se acorde importanta cuvenita."

 

            Impresionati de frumusetea si insemnatatea atator lucruri necunoscute pana atunci, ne-am deplasat pe aleile care duceau spre fata batranului fluviu, asteptand o noua poveste.

            „Coborand cu privirea spre scarile care coboara spre Dunare, doar eu pot sa vad cu ochii de atunci ceea ce a a insemnat „Tenis Club Roman”, infiintat in perioada interbelica cu atata daruire si efort de Polidor Licheardopol un grec cult si omenos. Tot el este si cel care a construit, dupa 1900, moara Licheardopol, ale carei ruini se pot vedea si astazi in apropierea liceului „M. Sebastian". Din familia acestui grec se trage pe linie feminina regizorul Andrei Serban, iar pe  linie masculina generoasa dr. Meri Licheardopol Poenaru. De numele Poenaru se leaga o alta parte a istoriei, fiind stra-stranepotul boierilor Poenaru. Unul dintre acestia, Petrache Poenaru, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Tot el este si inventatorul stiloului, (al tocului rezervor, cum i se spunea), brevetat de guvernul francez in 1827. Acelasi Petrache Poenaru a devenit mai tarziu „Inspectorul Scoalelor" (ministrul invatamantului). Lui i se datoreaza in buna parte, dezvoltarea invatamantului brailean, pentru ca dupa 1840 il aduce la Braila, ca profesor, pe Ion Penescu.

                                                       Moara Licheardopol - 2009

        Intorcandu-ma la terenurile de tenis, imi vine in minte dragul meu unchi Pepi, cel care, indragostit de acest sport, a fost antrenor pana la batranete la Clubul "Progresul" Bucuresti. Insusi marele tenisman roman IIie Nastase afirma intr- un interviu, urmatoarele: „Mie racheta de tenis mi-a fost pusa in mana prima data de nea Pepi." Unde sunt tinerii de odinioara care invarteau cu pricepere rachetele de tenis pe timp de vara, iar iarna patinau plini de bucuria varstei? Traiesc cu speranta ca acestei gradini i se va inapoia statutul de altadata.

            Cand v-am spus povestea Castelului de Apa, mi-a aparut in minte si imaginea unchiului Pepi. El a fost cel care, in copilarie, m-a dus prima oara la Castel. Eram mica si aflasem de la mama ca Dumnezeu este batran si obosit si s-a asezat la casa Lui in cer. Atunci, am luat in brate doua paini calde din raftul brutariei noastre si-am plecat sa-1 caut pe nea Ciocanel lautarul, pe care-1 vazusem cantand intr-un taraf. Inaltat pe varful picioarelor, privea spre cer si canta cu gura pana la urechi: „Vreau o scara sa ma sui/ Pana-n naltul cerului." Sperand ca a gasit scara, vroiam sa-l rog sa-I duca din partea mea lui Dumnezeu cele doua paini. Sigur ca cei din familia mea au inceput a rade, mai putin bunul si dragul meu unchi Pepi, care, stergandu-mi lacrimile, m-a luat de mana si mi-a spus ca ma va duce intr-un turn care este aproape de cer. Asa am ajuns in Gradina Mare, langa Castelul de care stiam ca este locuit de zmei. Cu painea in brate, am urcat scara, ale carei trepte de lemn le vad si acum. Cand am ajuns sus, mi-a spus sa las painea pe terasa, iar pasarile cerului i-o vor duce lui Dumnezeu. Din ziua aceea am ramas legata pentru totdeauna de dulcea taina a batranului Castel in care nu locuiau zmei!

Angela BURTEA

Incursiune in trecut I

             Am avut o toamna lunga si frumoasa: cu soare bland si frunze ruginii, cu roade pe masura si cu sufletul ancorat in lumina trandafirie a timpului prezent ce-si trage seva din trecutul involburat, dar plin de substanta al existentei noastre.

            Intorcandu-ma in perimetrul clasei mele, loc in care incerc sa ma strecor cu masura si decenta in mintile si sufletele celor mici, descopar de flecare data dorinta copilului de-a evada intr-o lume mai putin cunoscuta, dar binefacatoare. si pentru ca cel de langa mine sa ma perceapa ca pe o fiinta binevoitoare, carc stie printre altele sa-si respecte cuvantul, am ales o zi minunata si-am plecat „sa hoinarim" putin prin urbea noastra. Niciun loc nu mi s-a parut mai potrivit in ziua aceea ca Gradina Mare. Aproape pustie, „a zambit" la vederea noastra mladiindu-si crengile si sarutandu-ne cu frunzele galbene si amortite de trecerea implacabila a timpului, in cateva minute totul s-a incarcat de voiosia prichindeilor care nu mai pridideau sa-si astampere picioarele, iar glasurile lor rasunau intr-o descatusare nebanuita.

            In ultimii ani, gradina brailenilor parea sa fi intrat intr-un con de umbra. Murdara si parasita, asemenea unui copil orfan lasat la mila strazii, zacea intr-o continua asteptare. De cateva luni, lucrurile au luat o noua turnura. Gradina are o alta fata: curata, vesela, promitatoare. Utilajele existente sunt o certitudine ca munca este inca in toi. Lumea este bucuroasa!

            Undeva, prin zona „Castelului" aveam intalnire cu o doamna octogenara care-si poarta cu mandrie anii si mintea. Cum toti cei prezenti ne nascusem in alte perioade, ne-am atintit privirea catre venerabila doamna Ursan Valeria, deschizandu-ne urechile spre o cunoastere mai buna a acelor locuri.

            „Dragii mei, Braila noastra este plina de istorie scrisa, dar mai ales nescrisa, istorie care se pierde odata cu trecerea anilor. Fiecare dintre noi are o familie, dar nimeni nu are caderea de a ne fura dreptul de apartenenta la marea familie a Brailei. Anul 1368 este anul de atestare documentara a orasului nostru. Vladislav Vlaicu a fost domnitorul care inlesnea comertul brasovenilor cu Braila, ceea ce inseamna ca era o asezare importanta a tarii Romanesti, mai ales din punct de vedere comercial. Incepand cu anul 1540 Braila cade sub stapanirea turcilor, este construita cetatea si devine raia turceasca. Dupa pacea de la Adrianopol din 1829, in urma razboiului ruso-turc. Braila este eliberata si revine din nou tarii Romanesti. Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril" asezata in centrul orasului (la Ceas) este o marturie vie a ocupatiei otomane. Pe vremea stapanirii lor aceasta a servit ca loc de inchinaciune pentru stapanitori, un lacas de cult musulman, numita si moschee. Mai tarziu, moscheea a fost transformata in biserica ortodoxa. S-a acceptat lucrul acesta de catre mai marii bisericii romanesti tocmai pentru a aminti de existenta indelungata a turcilor pe pamantul Brailei si stapanirii acestora. Trebuie sa stiti ca este singura biserica din tara fara turle.

                                            Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril"

                                       Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril" - interior

                                                              Istoricul bisericii

                                         Biserica „Sf. Arhanghel Mihail si Gavril" - Pisanie

            Odata cu eliberarea, orasul nostru cunoaste o perioada indelungata de dezvoltare si inflorire pe toate planurile, in anul 1836 capata statut de oras porto- franco, ceea ce inseamna ca batrana Dunare si-a deschis larg portile spre lumea intreaga, iar numele orasului incepe sa fie din ce in ce mai cunoscut. Activitatea portuara devine intensa, inghitind forta de munca insemnata."

            Ascultasem prima parte a lectiei noastre, care ne conducea spre o intelegere mai buna a ceea ce fusesem si ceea ce continuam sa fim.

Angela BURTEA

La povesti cu doamna Valeria Ursan - Centrul vechi al orasului Braila (2)

                Frumos orasul nostru, Braila! Se spune ca cine bea apa din Dunare nu se mai indeparteaza din locul acela. Dar cel mai bine si de bun simt, ar fi daca cei mai multi braileni ar dori sa cunoasca si sa guste din filele de istorie ale urbei lor. Cunoasterea sta la indemana oricui, doar interesul pentru aceasta trebuie cultivat. Si cum „povestitorul" nostru mai este inca printre noi si este dornic sa lase urmasilor lucruri absolut senzationale, atunci sa-i dam ascultare si sa luam aminte ca acest oras nu trebuie sa moara prin uitare. Ce trebuie sa inteleaga fiecare cititor este ca povestea nu cuprinde doar partea statica a lucrurilor, ci si picanterii sau curiozitati ale acelor vremuri.

            „Cum vii din Str. Regala si ajungi in centru, faci la dreapta! spune doamna Valeria Ursan. Acolo era odinioara o placintarie, iar alaturi se afla Restaurantul „La Tufica". In ultima perioada de existenta a acestui local, printre cei care au incantat inimile consumatorilor prin muzica lui a fost si Gheorghe Afloarei, un tigan muzicant. Un barbat delicat, elegant si manierat, inalt ca un lujer si frumos prin cumintenia privirii, desavarsit prin arta lui de mare violonist. Pentru toate acestea, brailenii ii spuneau Georges la Fleur. Imi amintesc ca l-am ascultat ultima data la moartea dr. Paul Vasiliu cand, la cimitir, a cerut permisiunea familiei acestuia sa cante, si-n acordul minunat al Baladei lui Ciprian Porumbescu trupul doctorului, cunoscut ca un mare meloman, sa fie coborat. Asta se intampla in anul 1987. Mentionez ca acest muzicant era invitat de toate familiile instarite ale acestui oras cand aveau diferite evenimente. Brailenii l-au admirat si pentru faptul ca, plecat o perioada in Germania, a rezistat tentatiei de a ramane acolo, si, din dragoste fata de orasul sau, s-a intors acasa.

             Alaturi de Muzeul de Istorie, se afla ruina unei cladiri. Odinioara, proprietarul acestui imobil a fost bogatasul Zamfirescu, un cunoscut agricultor si viticultor. In timpul ocupatiei rusesti, cladirea a fost sediul garnizoanei rusesti, ARLUS. In cadrul acestei Asociatii de prietenie ruso-romane, se faceau cursuri pentru invatarea limbii ruse. Un exemplu viu, este prof. Hada, basarabeanca de origine, director si profesor al acestei scoli. Mai tarziu, aceasta cladire a adapostit sediul Uniunii Sindicatelor.

                                                               Casa Zamfirescu

              La un pas mai departe, unde se afla azi Cofetaria Select, a fost Banca Italiano- Romana. Existenta Scolii Italiene situata in zona Gradinii Publice demonstra ca in orasul nostru era un numar destul de mare de italieni. Peste timp, cladirea a fost transformata in Restaurantul Braila, loc unde petrecea revelioanele „crema" PCR- ului. In copilaria mea, la etaj locuia belgianul Trevier, care fusese director la Banca Comerciala. EI a fost tatal doctoritei Henriettei Vladescu, un orelist de exceptie al acestui oras. La inceputul carierei, a dat primele consultatii in cabinetul pe care-1 avea situat pe B-dul Karol (Independentei ), unde astazi este Blocul A. Chiar daca ma indepartez putin de centrul orasului, trebuie sa spun ca pe acest loc, inainte de 1900 si pana la nationalizarea din 1948, a fost sediul Fabricii de Sapunuri Fine si Lumanari a sarbului Nicolaevici si locuinta familiei acestuia. La o sucursala din Buzau a acestei Societati a fost director bunicul meu, Petrache. Patronii au fost nasii bunicilor mei. intamplarea a facut ca bunicii sa aiba sapte copii, atatia cati avea si nasul, iar ca ca o coincidenta, ambelor familii le-au murit copiii care purtau acelasi nume. Un exemplu este Stefania, fata bunicilor care a murit asa cum a murit si Stefania, fata nasilor. Aceasta din urma fusese casatorita cu dr. Dumitriu-Barlad, frate cu sculptorul Ion C. Dumitriu-Barlad, bunicul cantaretei Margareta Paslaru. A murit in timp ce era plecata in voiaj de nunta in Egipt. Nu cunosc motivul mortii ei, dar stiu ca a fost adusa in tara in sicriu de plumb. Primise zestre o casa pe str. Frumoasa, pe care socrii i-au lasat-o ginerelui in continuare, locuind si dupa nationalizare in calitate de chirias, pana la deces.

                                                          Banca Italiano- Romana

                  

                Tot ca o curiozitate, in al doilea razboi mondial, ambelor familii, a bunicului si a nasului sau, le-au murit pe front baietii cu numele de George. Ce vreau sa mai adaug despre familiile bogate ale vremii este ca doi dintre feciorii lui Nicolaevici au cheltuit sume fabuloase, jucand la ruleta. Nationalizarea i-a lasat fara avere. Unul dintre feciori, devenit sarac lipit pamantului, si-a gasit adapost in casa fiicei fostei lor servitoare, undeva aproape de str. Rahovei. Aceasta l-a ingrijit cu mare devotament. Prin anii 70, mi l-a aratat mama in timp ce trecea prin fata casei mele, spre piata. Un batran putin aplecat, imbracat cu haine roase de vreme, isi purta anii tacut, iesind in evidenta prin figura lui fina aristrocata. Simtindu-se povara, s-a sinucis, lasandu-i gazdei lui drept rasplata locurile de la cimitir.

Angela BURTEA

La povesti cu doamna Valeria Ursan - Centrul vechi al orasului Braila (1)

              Niciodata tristetea sufletului nu poate fi ascunsa, dupa cum nici bucuria nu poate fi legata in lanturi. Privirea luminoasa sau innegurata da glas a ceea ce interiorul nostru ar vrea adesea sa scoata sau nu la iveala. "Trecutul acestui oras nu trebuie sa moara niciodata! El ascunde atata bogatie si frumusete, incat stramosii nostri nu ne-ar ierta niciodata daca noi am fi nepastori in fata atator minunatii brailene. Fiecare strada a acestui oras este o fila de roman, daca stii si ai rabdare s-o citesti." Asa afirma doamna Ursan Valeria ori de cate ori generatiile care i-au urmat ridica din umeri a nestiinta atunci candse vorbeste despre "orasul cosmopolit" de la Dunare.

            Stiu de la bunica, continua dumneaei, ca in centrul vechi al orasului a aparut in anul 1860 Gradina Mica, numita la inceput "Tiriplic", apoi "Gradina Sf. Arhanghel". Armatori, negustori, cerealieri, cei care isi desfasurau activitatea in port, urcau cu placere pe str. Imparatul Traian spre Gradina Mica a orasului. Mai tarziu, in anul 1906 se ridica grupul statuar Traian, iar in anul 1909, pe latura de vest se amplasa Ceasul. Multa vreme acesta insemna locul de intalnire al indragostitilor. Din aceasta zona, porneau mai multe artere importante: Regala, Galati si Calarasi pe care circulau tramvaiele, iar locul de plecare si sosire era tot centrul. Vara, lumea prefera sa calatoreasca in remorca fiindca era mai mult aer, nefiind geamuri.

                                                       Braila Monumentul Traian 

               In aceasta zona, isi aveau sediile majoritatea bancilor, necesare activitatii intense desfasurata in oras.Pe locul unde astazi este BRD-ul, odinioara se afla un han, apoi Hotel "Splendid", iar mai tarziu sediul Consiliului Popular, apoi Restaurant Danubius.

                                                                Hotel Splendid

                Banca Hrisoveloni se afla unde astazi este Banca Carpatica. In aceasta cladire era singurul ascensor din oras. Pe langa utilitatea lui reala acesta insenina o mare bucurie a copiilor de atunci. Ceream uneori voie sa ne plimbam cu ascensorul si cantam cat ne tinea gura: "Toata ziua-n ascensor/ Iar ma urc, iar ma cobor". Si, ca o picanterie a acelor vremuri, imi amintesc cum in timpul celui de-al doilea razboi, in acea cladire a avut loc o drama. Dintotdeauna unele iubiri au avut sfarsit tragic. Asa se face ca un tanar avocat isi gaseste sotia in bratele directorului. Aceasta reuseste sa fuga la parinti, dar sotul inselat o impusca, apoi se sinucide. Amantul le fusese nas.

 

                                                          Banca Hrisoveloni

                Banca Eleno-Romana unde director era grecul Aninos se afla in cladirea unde azi e Banc Post. Ulterior, aici si-a avut sediul Tribunalul, apoi Agentia CFR, unde director era dnul Crita care putea fi admirat in fiecare An Nou pentru nobilul gest de a ura tuturor brailenilor un calduros La multi ani! Era cunoscut faptul ca toate apartamentele de la etajul bancilor erau ocupate de salariatii sau directorii acestora, iar la parter erau birourile. La etajul acestei cladiri a locuit multi ani avocatul Tino, cel mai mare civilist pe care 1-a avut vreodata Baroul Braila. O adevarata enciclopedie, un maestru al avocatilor. Tatal acestuia, Traian Tino, a fost in perioada interbelica primarul orasului.

                                                      Banca Eleno-Romana 

                In colt, la str. Imparatul Traian, unde este Restaurantul Europa, la parterul cladirii se afla Sediul Agentiei de Vapoare "Gattorno", unde director era grecul Zervo. In fata acestei agentii, se puteau cumpara de la vanzatorii ambulanti castane care erau coapte pe loc. Imobilul apartinea armeanului Manissalian care detinea cea mai mare Societate de Export de cereale pe calea apelor. Sediul central era la Constanta, iar la etajul acestei cladiri era o Sucursala a societatii. Merita subliniat ca fiica acestuia, Lizette, a studiat pianul la Berlin si Dresda, ajungand in perioada interbelica o mare pianista si soprana a Operei Romane. Prin casatorie s-a inrudit cu marea pianista Florica Muzicescu si cu scriitorii Pastorel si Ionel Teodoreanu. Bunica Lizettei (pe linie materna) a fost prietena cu Haricleea Darclee, care, in semn de pretuire i-a daruit singurul disc pe care era imprimata vocea artistei. Acesta continea doua cantece romanesti. In timp, discul a ajuns in posesia Lizettei care 1-a daruit apoi Bibliotecii Nationale. In anul 2006, in cadrul Concursului "Haricleea Darclee", soprana Mariana Nicolesco a invitat in foaierul Teatrului "Maria Filotti" brailenii iubitori de muzica carora le-a dat spre ascultare vocea nemuritoarei Darclee.

                                           Sediul Agentiei de Vapoare "Gattorno"

             In cladirea Administatiei Financiare se afla Centrul Cultural "Voltaire", unde, in afara ca se putea invata limba franceza, aveau loc cenacluri, iar personalitati brailene, amatoare de teatru si pline de talent imbracau cu placere haina diferitelor personaje. Acesta a functionat pana dupa 1944.

            In locul Hotelului Traian exista Beraria "Kalber". Emblema acesteia era "Paharul de Aur". Alaturi, spre str. imparatul Traian se afla casa angrosistului de coloniale, Mihalakis. Dupa razboi, plecand din tara, a fost atat de istet incat si-a ambalat mobila in cherestea fina si a vandut-o in Grecia, scotandu-si astfel banii de calatorie. Alaturi de el locuia armeanul Bagdasarin, cunoscut pentru comertul cu cafea. Acesta, ca si alti armeni, a fost victima genocidului din 1915. Asa a ajuns in Romania. Dupa razboi s-a refugiat in Los Angeles.

           Unde este Muzeul de Istorie a fost Hotel Café Francez. Acolo, dupa-amiaza, se adunau armatori, cerealieri, negustori si discutau afaceri, in timp ce consumau vestita caféa "Marghiloman". stiu de la tata, care venea adesea in acest local, ca numele cafelei provenea de la numele lui Alexandru Marghiloman, fost prim- ministru in timpul primului razboi mondial. Acesta cerea ca in cafea sa i se puna rom. Un lucru care trebuie adaugat este ca, barbatii care frecventau acest Ioc erau de-o eleganta desavarsita: purtau baston sau umbrela nedesfacuta pe care le manuiau cu mare indemanare. Rolul acestora era de a sublinia eleganta, la fel ca si jambierele. Un accesoriu nelipsit al vestimentatiei era vesta. Cat ar fi fost de cald nu dezbracau haina pana nu cerea permisiunea femeilor de la masa. Vara purtau palarii din "Panama" ca-n filmele cu Maurice Chevalier. De sub umbrelutele meselor, barbatii aruncau "ocheade" doamnelor si domnisoarelor care se plimbau pe trotuarul gradinitei. Acestea purtau palarii cu boruri largi numite "Florentine", ciorapi fini in picioare (chiar si in timpul verii), iar in vizite, nelipsitele manusi din dantela.

                                                               Hotel Francez 

             "Povestea Centrului" va continua in stilul aparte al dnei Ursan. "Povestea trebuie sa aiba viata, sa se simta pulsul acelei perioade. Nu vorbim doar de cladiri si vapoare. Totul devine mai placut daca adaugam din loc in loc din picanteriile vremii." a adaugat dumneaei.

Angela BURTEA